Calamități. Iarna

În ciuda evidențelor, se manifestă același catâresc refuz de a trece iarna, odată pentru totdeauna, în rândul calamităților. Dar ce frumoasă-i iarna! Spectacol adresat îndeobște nervului optic, nimeni nu ar consimți, totuși, să-l trăiască pe viu pe termen lung. 

Cad fulgii, plutind ușor sau viscoliți, iar tu privești ninsoarea din casă, securizat, șosete groase, calorifere încinse, nasul lipit de sticla ferestrei și ceaiul fierbinte ținut în palme, în timp ce alți oameni, semeni de-ai tăi, mor înghețați, alintați de frumusețea peisajului hibernal, captivi în propriile mașini ori îngropați de vii cu casă cu tot prin cine știe ce sat uitat de lume.

Dar ce frumoasă-i iarna! Ce feerie! Cât exces de alb! Puritate. Rareori delirezi mai productiv, transportat de febră, decât în miezul unei pneumonii, al unei bronșite acute sau al unei gripe. Or iarna, cum "mor toți microbii", aceste boli se simt în elementul lor! De ce să nu profităm?

Boaba de strugure

Liniște netulburată. Ecoul câte unui pocnet îndepărtat de petardă, torsul politicos al unui motor sau cântecul cocoșilor sunt preluate imediat de liniște, absorbite și transformate-n însăși substanța ei. Dacă doar liniștea ar locui orașul, totul ar putea părea de zece ori mai primitor. Aici, dorințele se stafidesc încet și frumos, păstrându-și gustul peste iarnă, iar amintirile dau năvală, curate și limpezi, pe tărâmul rămas astfel pârlog.

Texting by walking

Din cauză că în România toate cele au sosit mai târziu, iar atunci când, finalmente, au sosit s-au vândut scump, sms-urile au rămas și ele un fel de odrasle vitrege ale telefoniei mobile. Nu e vorba de vreun analfabetism ori de dislexie, cum ar fi fost unii (printre care și eu) tentați să creadă; lumea întreagă comite greșeli de ortografie în cuprinsul mesajelor, fără a fi bântuită de procese de conștiință, ca atare asta n-o împiedică să continuie să le trimită.

E o problemă ce, mai întâi, a fost legată de tariful ridicat, iar acum e în strânsă legătură cu imbatabila obișnuință (a doua natură). La costul din vremea aceea, era mai bine să suni decât să irosești banii pe un text - care mai risca și ambiguitatea. Apoi, la un nivel ceva mai abisal, s-ar putea să fie o chestiune de self esteem la cote de avarie: mai bine-l sun pe ăsta; oricum am bănuiala că nu dă doi bani pe agitațiile mele electronice.

Cui i-ar păsa că mi-e greu mie să pricep astăzi, în condițiile gratuităților cuprinzătoare, ce anume îl mână pe un ins capabil să te sune de trei sau de treișpe ori, constată că nu răspunzi (nu poți, nu vrei, nu ai telefonul alături), dar ba să-l ducă mintea să-ți lepede un sms lămuritor: sună-mă urgent sau: nu mă suna, voiam doar să te aud!

 

În schimb, mai toată suflarea (știu, tu nu faci parte) consimte să preia pe nemestecate și să retrimită, de două ori pe an, întregii liste de nume de pe SIM, inepțiile acelea ipocrite, agramate, cu iz căutat de română veche și cu închipuite proprietăți magice, de le spune unanim urări și încep cu Fie ca sau cu Lumina să...  

E aproape un gest purificator să procedezi așa, lansând un spam massificator, dimpreună lucrarea, primiți cu touchscreen-ul? îți rupi de la gură, dai de la tine, de la mine mai mult, de la Cel de sus mai puțin, sau era invers? mai ales dacă numeri musulmani sau atei printre contactele salvate în telefon. O urare de bine nu a stricat nimănui niciodată. 

Va (mai) urma.

Demonul amiezii*

"Copiii cu mamă depresivă pot să sufere nu numai de depresie, ci și de sindromul deficitului de atenție, anxietatea despărțirii și tulburări de comportament. Nu se descurcă bine în situațiile sociale și academice, chiar dacă sunt inteligenți și au unele calități atrăgătoare ale personalității. Au niveluri neobișnuit de înalte ale problemelor fizice - alergii, astm, răceli frecvente, dureri de cap intense, dureri de stomac - și se plâng că nu se simt în siguranță. Au adesea tendințe paranoice."
_____________
*Andrew Solomon - Demonul amiezii, Humanitas

Zic

Zic așa: dacă nu ești capabil să trimiți (să răspunzi la) smsuri și în afara ocaziilor excepționale - Paște, ziua de naștere, Crăciun - aruncă dracului telefonul ăla deștept în care ai băgat atâția bani! 

Dacă altul ți-e baiul, și anume ai uitat, din lipsa exercițiului, cum se "redactează" un mesaj de minim două propoziții, atunci e grav: dă-ți foc!

Iaca încă un motiv pentru care aș vrea să trăiesc în SUA: măcar americanii își scriu! Agramați cum sunt și cum tare ne mai grăbim noi să-i catalogăm, totuși își trimit (trimit, nu dau, ok?) mesaje text! Mi-aș cumpăra și (drept de port-) armă ca să apăr dreptul la sms!

Or tu devii atât de împietrit când ți se întâmplă să te confrunți cu necesitatea unui minim text repezit (ce să mai spun să emiți o idee coerentă, să susții o dezbatere), încât preferi să taci, să nu scrii deloc.

Rarități. Un erou în Armată

Adevărul: 

Ionel-Marian Hetea (58 de ani) este singurul ofiţer al armatei române implicat în evenimentele din decembrie 1989 care are calitatea membru de onoare al unei asociaţii de revoluţionari din Cluj. 

El a avut curajul să nu asculte un ordin care ar fi costat vieţile unor oameni nevinovaţi, riscând în schimb să fie executat după o judecată sumară la Curtea Marţială. „Dacă Revoluţia nu reuşea, eu puteam să-mi pierd viaţa pentru că nu am respectat ordinele, însă superiorii mei s-au temut că-şi pierd funcţiile şi probabil de aceea nu au făcut tot ce le-a stat în putinţă să evite moartea oamenilor nevinovaţi”, a explicat pentru „Adevărul” Ionel-Marian Hetea (58 de ani), locotenent major în rezervă, de ce Revoluţia din 1989 s-a soldat la Cluj-Napoca cu 27 de morţi şi 51 de răniţi. 

Hetea este singurul ofiţer clujean membru de onoare al Asociaţiei pentru Adevărul Revoluţiei Cluj pentru că a refuzat să tragă în oamenii nevinovaţi, riscând astfel Curtea Marţială şi o aproape sigură condamnare la moarte.

Anesteziantul sentiment al siguranței

Departe de a fi totalmente explicabil, nu-mi pot nega, totuși, un liniștitor sentiment de securitate de când îl știu pe Klaus Iohannis oficial instalat la Cotroceni. A nu avea acolo încă un -escu, un -eanu sau, Doamne feri, un -oiu mă reconfortează. Mă împlinește. Îmi aduce pace în suflet. 

O pauză de la șirul de români e întotdeauna purgativă.

Dacă Iohannis nu va face alt lucru decât a se încadra în litera si spiritul Constituției, veghind asupra cuceririlor statului de drept, mă voi declara cât se poate de mulțumit. Dacă își va lua inima în dinți și va încerca mai mult, cu atât mai bine. Grija mea în relație cu instituția prezidențială e veghea neobosită a ocupantului primului fotoliu din stat, medierea, respectarea Dreptului. După zece ani de dat cu vâsla-n apă, îmi doresc prestanță, ținută, fermitate. Îmi doresc relații internaționale. Vizite și primiri. 

Și îmi doresc ca partea delirantă a susținătorilor noului președinte să realizeze într-un final că lui Iohannis, fără sprijin parlamentar majoritar, nu-i rămâne decât puterea exemplului personal.

Willy Barral : « L’histoire des parents s’écrit dans le corps de l’enfant »

Quels sont les non-dits familiaux qui deviennent maladie chez l’enfant ? 

On transmet les fantômes, « les cadavres dans le placard », disait Freud, toutes les questions non réglées… Tout ce qui a été dénié vient faire traumatisme dans les générations suivantes. Il y a une différence entre le secret et le non-dit. Le secret est un droit et une nécessité, car il est fondateur de la sécurité psychique. Le secret ne regarde que soi, sa nature est strictement privée. Le non-dit, au contraire, consiste à taire ou cacher ce qui fait partie de l’histoire de la famille, ce qui appartient à tous, à des degrés variables. La honte est la plupart du temps à l’origine du non-dit. Ce qui est non dit restera dissimulé, mais la honte qu’il génère coulera de génération en génération jusqu’à ce que l’abcès soit crevé. On comprend ainsi pourquoi l’enfant porteur du trouble psychosomatique est à la fois celui que l’on désire faire taire (« Ce n’est rien, ce mal de ventre ») et celui par qui la délivrance peut advenir (« Faites quelque chose, nous, on ne sait plus quoi faire »). 

www.psychologies.com

Kiosk

nu mă sinchisesc eu de o biată ceapă degerată ce-mi umple abundent ochii de lacrimi sincere, nu mă sinchisesc nici de programul tău de recitări din manualul de psihologie de clasa a doişpea, ci e că încercam doar să-mi dau seama pe ce lume m-am întors după atâtea litere tocite de-a-nboulea și mama gâdilându-mă frenetic cu o pană de gâscă bătrână la picioare să nu adorm, mama - cel mai mare fan al meu, îi demonstrez mamei cum îţi schițez în cinci minute drumul de la boală la simptom şi apariţia impetuoasei angoase n-ai decât să te împotriveşti cui îi pasă on s'en fout eu am un program am fost chemat deci trebuie să mă produc astupaţi urechile copiilor, ascundeţi ziarele de mine sau, de nu, le citesc pe toate şi-o să vin iarăși la voi cu lecţia învăţată, nu că v-aș lua prin surprindere, departe mi-e gândul de această frumoasă fată cu fundul temeinic rotunjit și de chinul depus de ea pentru a-și ține echilibrul pe role în bătaia farurilor unei dacii şi-ale altor maşini de mâna a doua, total nepotrivită apariția fetei cu ceea ce se discută de fapt și ca să nu adorm mama mă tot pipăie cu pana aceea de gâscă, de gâsca mea favorită, zgomot de uşi violate, tresăririle spasmodice, vinovate ale îndrăgostiţilor surprinşi unul cu mâna în chiloţii celuilalt îmbujoraţi şi uşor transpiraţi de emoţia noilor descoperiri date pe post la teelenciclopedia, să nu pierzi, puiul mamii, emisiunea să nu bei, să nu uiţi, nu uit, cum să uit, mamă, când tu stai cu pana de gâsca mea favorită, bătrână și albă şi mă gâdili la tălpile goale, ca eu să învăţ așa cum ți-e vrerea, cu veselie în suflet şi să nu cad în somn, ce s-ar alege de cariera mea de sfetnic al sufletelor, cum aş mai putea eu deschide chioşcul de psihanaliză iudaică, gratis, pe nepusă masă, servicii la pachet pentru acasă, sau pe încercate, pe gustate - direct acolo pe tejghea! parcă și văd chioşcarul de psihanaliză cum șterge tabla tejghelei cu cârpa lui înceată şi-i poftește pe muşterii să guste din vraful de nevroze taman p-aia care li se potriveşte lor astăzi cel mai bine.

:))

Potrivit Inscop, românii consideră că priorităţile preşedintelui sunt, în ordine: să creeze locuri de muncă — 34,1% (faţă de 32% în septembrie), să garanteze respectarea legilor şi a Constituţiei — 31,3% (33,6% în septembrie), să combată corupţia — 18% (18,9% cu trei luni în urmă), să conducă politica externă şi de securitate naţională a României — 10,2% (9,2% în septembrie), să susţină măsuri de protecţie socială — 4,8% (faţă de 5,6% la măsurătoarea precedentă), iar 1,5% (0,6% în septembrie) nu ştiu sau nu răspund.

Porunci: nu poseda

Porunca a 13-a: să nu (mai) înjuri! Sau: nu-ți irosi înjurăturile, folosește-le judicios, la momentul cuvenit.

Pot fi de acord cu formule ca: iubitul meu, iubita mea. Nu și cu femeia mea!

O lume năroadă, formată din oameni care cred(em) că veșnicia le (ne) va fi asigurată prin mijlocirea posesiei, prin păstrarea controlului asupra celorlalți. Asta, suntem convinși, ne asigură fericirea perpetuă și liniștea, asta garantează și nemurirea. Nemuirea. Permanența, durata, eternitatea.

Prăjitura consumată de unul singur a fost bună. Ziarul, servit împreună cu prăjitura, n-a fost. Nu l-am citit nici până astăzi integral. A costat cât prăjitura. Apoi am coborât în pivniță. Mirosea a mlaștină bibliofilă. Mai tare ca niciodată.

Nu învăț cumpătarea decât atunci când rămân fără bani. Abia atunci devin sobru, stăpân pe sine, un fel de preot al chibzuinței. Număr până și monedele, le prețuiesc, pot face clasamente limpezi cu ceea ce e important de plătit și ce nu.

Romanul adolescentului milog

E potop afară. Vecinii-s constrânși să rămînă înăuntru, la fereală - ascultă guițatul oriental al maneliștilor. Prin pereți, guițatul ălora e și mai pregnant decât îl știm. Porcii ar fi invidioși.

Eu sunt teama și revolta. Teama, setea de eliberare, dorința și revolta. Temele nefăcute. Oroarea de oprobriu. Ajută-mă să mă bucur.

Să învăț (cândva) să mă și bucur. Să las în urmă temerile de adolescent neterminat. Să mă las pradă luminii, soarelui. Ploii, dacă ploaie este. Acest păcătos psihic de om care, în fiecare ajun, știe (și i se citește pe chip) că nu și-a făcut temele! Ce respingător! Această fobie de pedeapsă, din care iese această revoltă neobosită ce mă definește.

„Dar totuși”

Tot mai mulți sunt cei care cred că „dar totuși” este o expresie corectă și indestructibilă, iar cele două cuvinte merg neapărat la pachet, împreună, la bine și la rău, luate separat neînsemnând nimic, neavând nici o putere de lămurire sau de seducție! „Dar totuși” vine din urmă ca un fel de al „marea majoritate”, ca un fel de „ca și” (eu, ca și președinte...).

Târâturul

Sunt o târâtură strămutată-n urban, urbanizată cu de-a sila. Perdeaua se dă la o parte, în geam apare nașul perfect - părintele spiritual, calea, adevărul și gheața; revendicăm un creștin pentru odrasla noastră, botez cu uischi din cristelniță.

Iar Timișoara e o târfă. A spune „târfa mea” e o contradicție în termeni (târfa e a tuturor și a nimănui). O tristă amăgire. Trădarea paște despiedicată. Iarba verde îi umflă burta, ei nu-i pasă. Sunt doar gaze.

Timișoara e o târfă. Îmi place găselnița, ca atare - o repet. Nu e târfa mea. Stă ghemuită la ieșirea din stația de benzină, mică și neatinsă. Aș presupune că e prima ei noapte. Prima noapte - întotdeauna a stăpânului.

Sunt cuviosul Paraschiv. Azi, în țol festiv. Simulacru de voie bună. Stăm la aceeași masă, foști dușmani.

„Decât să fiu un mârlan, mai bine pierd”

Nu mai încetează criticile înțelepților și vitejilor ce se arată după „război”, nici reproșurile de pseudo-psihologi de doi lei: Iohannis n-are prestanță, nu „încape” bine în, vezi Doamne, înaltul prestigiu al scaunului prezidențial, nu are charismă, nu vorbește destul (asta din urmă e realmente obsesiv auzită) etc. Zici că am alege un Rege, unsul divin, nu președintele unei Republici! 

Președintele este și trebuie să rămână un funcționar (public). Cel mai bine plasat, ca prestigiu, dar tot funcționar! Nu trebuie să vindece unde atinge, nu ghicește viitorul în bobi, nu face minuni nemaivăzute, învârtind cu linguroiul în fierturi magice. Când iese în stradă, nu este purtat pe brațe ca un semizeu, umblă pe picioarele proprii, merge la budă singur. Are o descriere clară a job-ului, obiectivele îi sunt cele din campanie. Dacă nu se (poate) ține de promisuni (sau dacă promisiunile au fost deșănțate), are măcar șansa de a încerca să rămână în memoria colectivă ca un funcționar decent. Cine știe cu ce se ocupă un președinte român, nu are permisiunea să etaleze expectanțe fantasmagorice. Iar dacă nu știi cu ce se ocupă, te abții (= taci dracului din gură).

Chestia asta cu prestanța, morga, charisma, aparența, „papagalul” e pur urechism. E începutul idolatriei - drum liber către răsturnarea brutală ulterioară. Eu nu aleg nici măscărici ca să mă reprezinte, nici făcători de minuni, nici mari șarmanți. Nu văd ce farmec fizic are o Merkel, dar știu că e vizibil cu ochiul liber ce țară face Merkel (și CDU) din Germania. La fel, din polul opus, nu cred că altcineva decât un bolnav cu capul ar putea să-i atribuie lui Putin vreo atractivitate magică. Omul de gumă. Dar uite că e capabil să dea un sens (monstruos) traiectoriei Rusiei.

Hitler lătra cu un mândru (și rămas, până la final, necorectat) accent austriac. L-au iubit masele frenetic. Ce are una cu alta? Ca și când afecțiunea poporului pentru conducător și atractivitatea acestuia, aura sa, ar putea rezolva de unele singure toate problemele economice. Sigur, o vreme poporul poate fi „ajutat” să viseze, dus din vorbe. Dar, până una alta, foamea e mai puternică și învinge.

O comentatoare, cică de politică externă, îi reproșează lui Iohannis, spre exasperarea mea, că nu zâmbește suficient! Pe lângă că nu-s de acord cu afirmația, l-am văzut deseori zâmbind, aceasta mi se pare egală, ca nivel intelectual, cu cerința cretină de a zâmbi la fotograf! Că, în caz contrar, nu ieși frumos, nu dai bine în poză. Și ce dacă nu dai? Asta te face mai puțin tu? Poate că eu sunt mai eu zâmbind reținut. La asta te-ai gândit, Eva Galambos? Galambos merge până acolo încât, luată de valul iubirii față de scrisul propriu, are curajul să afirme că orice alt contracandidat al lui Ponta ar fi beneficiat de mobilizarea la care am fost martori duminica trecută!

Cei care mă cunosc știu bine că nici măcar președinții pe care i-am votat nu au scăpat de criticile mele, dacă am considerat că au greșit flagrant. Dar de aici și până să mă cobor la a reproșa o moacă excesiv de serioasă (și nici măcar nu e cazul)... Puțin respect de sine, totuși. Dacă n-avem ce scrie, zic să facem o pauză. Eu așa încerc.

Ce îl caracterizează perfect pe Iohannis este formula din titlul acestei însemnări: „Decât să fiu un mârlan, mai bine pierd”. Țineți minte vreun candidat din ultimii 25 de ani care să fi pomenit vreodată, în treacăt, să fi făcut măcar aluzie la eventualitatea de a pierde? Nu, am avut parte numai de „câștigători” convinși! Începând cu cei patologici și terminând cu cei reali, care chiar au dovedit-o. Aceasta nu e lozinca unui loser, cum ar decreta-o experții PR și ai dezvoltării personale, ci crezul unui om conștient de sine, onest cu sine însuși.

Și mai știți ceva? Scârbit de poziționările naționaliste ale unora, mulți, unii ca Olguța Vasilescu de la Craiova, dar și ale unor prelați sfertodocși, am ajuns să nu mai am nici o jenă a spune verde: mă bucur că președintele ales NU ESTE ROMÂN! Cred că și să fi fost un alogen retardat m-aș fi bucurat - numai să nu mai văd, o vreme, picior de român pur-sânge la Cotroceni. Următorul președinte sper să fie femeie, să fie olandeză! Și zburătoare.

Addex - Sliding Ice (Original Mix)

L. Mândruță

În Gândul:

Transilvania are o problemă în a gândi uniform. Nu e doar ea în situaţia asta: întreaga Europa e aşa. Când se strâng trei capete, sunt trei idei. Mai în sud, când se strâng trei capete, de obicei sunt trei beri în faţă. Şi-o singură idee: cum să mai facem rost de nişte bere moca? 

Dar să mă întorc la drepturi: românii transilvăneni sunt obişnuiţi să se lupte pentru ale lor. Secole la rând s-au bătut cu asimilarea în masă. Au făcut petiţii, demonstraţii, şcoli şi mişcări sociale. Pentru ei drepturile sunt importante, pentru că n-au venit niciodată de-a gata.

CTP: schizofrenia de pe urmă a românului generic

Gândul:

De mai bine de o jumătate de secol, românul statistic nu a renunţat vreo clipă la opţiunea roşie. Care nu înseamnă neapărat comunism, decât dacă frica românului statistic de libertate, de libertatea câştigată pentru el de cei omorâţi şi aruncată ca o povară din spinare, obsesia burţii pline, „murim de foame!”, într-o ţară plină de obezi şi aflată pe locul 3 în Europa la aruncat mâncare, tânjala după alcool la discreţie, „iefteneşte, Doamne, băutura” şi înlocuirea chinuitoarei ocupaţii de a gândi cu băşcălia şi hlizeala, „mai bine-un cântec vesel să cântăm”, simpatia pentru hoţii de comitet, „ciordeală să fie, dar să luăm şi noi!” în ţara şperţului şi a şpriţului, dragostea arzătoare pentru pomeni şi recunoştinţa faţă de pomanageri, nevoia mistică de linişte, „avem nevoie de linişte, oameni buni”, adică de anestezia a ceea ce se numeşte conştiinţă, dacă încă nu s-a operat de ea – trebuiau să poarte un nume.

Numele fricii – frica de a gândi, frica de a nu fi milog, frica de a nu fi dus cu rândul la masă, frica de a nu-ţi face culcuş la poalele puterii, frica de a fi liber.

A spune că ne-am întors la 1990 e o eroare. Pentru că niciodată nu am plecat cu adevărat de acolo.

Secera şi ciocanul nu mai ştanţează acum România. Privind însă harta alegerilor, se vede că secera a rămas, o seceră roşie a vechiului Regat, Moldova şi Muntenia, care împresoară Transilvania albastră şi galbenă de 25 de ani încoace.

Şi care într-o zi ar putea s-o taie.

Iohannis

În oraș pute persistent a canalizare cu prilejul alegerilor prezidențiale. Ai zice că locuitorii săi au defecat fără măsură, confruntați cu perspectiva delirantă de a pune umărul la hotărârea propriului destin. Canalele s-au înfundat cu căcatul civic al corporatiștilor, funcționarilor și al pensionarilor (neurbanizați). Grija zilei de mâine s-a preschimbat în diareea zilei de azi. 

Eu sunt cal

Ea e cal şi dacă aşa susţine cine ar putea să o contrazică? poate Ursus? n-aş prea crede Ursus era blând, lăudăros şi vorbăreţ un pic cam lăudăros un pic cam vorbăreţ şi pisălog Noaptea el căuta telegenic prin gunoaie şi scuipa din belşug maşinile scumpe, răcnind: sieg Pus pe dat sfaturi şi pe deschis minţi cu deschizătorul de conserve Calul e negru elegant pur sânge dar nu românesc ci poate arăbesc cu grumaz cambrat şi gingii indigo Sunt curios în ce ungher doarme diavolul în cal Către coadă probabil... Sau în copiţelele acelea înşosetate albe aspre la pipăit dar foarte simţitoare ale naibii Dând domol din cap și din comiţă vine adulmecând înfiorat câtre noul stăpân şi-şi pune botul pe umărul lui ca un copil alintat care nu mai vrea să se servească de cuvinte. Sau cine ştie ce înţelesuri dosite mai zac...

Knut Hamsun

"Nopți de vară: marea calmă, iar în păduri liniște deplină. Nici un strigăt, nici un pas pe cărări; inima îmi era plină ca după un vin reconfortant."

(Pan • Victoria, ed. Meridiane, 1967, trad. Valeriu Munteanu)

Lapte miere câini

Mi-aș fi dorit un duș cu adevărat fierbinte în dimineața asta, prin țevi să curgă-n capul meu lapte îndulcit ușor cu miere și aromat cu scorțișoară, o întoarcere în placentă, cum îmi vine placenta azi, trebuie să mai slăbesc? cu toate că lichidul amniotic are altă compoziție, nu știu care, puțin îmi pasă de lichidele voastre amniotice și nu mă dau în vânt după scorțișoară.

Visez. Așteptam nota finală. Dădusem un examen important al vieții. Riscam să nu-l iau. A nu lua un examen, deși n-am murit niciodată din asta, mă sperie ca improbabila perspectivă a privării de libertate. Închisorile lăuntrice nu-s cu nimic mai puțin înspăimântătoare decât cele reale.

Ideea insuportabilă: cineva e fericit. Nu cunosc fericirea și nu aspir, constituțional, către ea. Dar fericirea (detașarea), fie și aparentă, a altuia oglindește mai crud nefericirea mea! Când eu sunt suferind, rămân pe loc, lumea ar trebui să stea în loc. Or, ea nu stă!

Doliul se trăiește cu iuțeală, ca la hipermarket, altfel riști să fii împins de la spate de coșul plin al clientului următor. Fii bărbat, ți se spune. Ești femeie în toată firea, ți se spune. Am timp să sufăr astăzi doar între nouă și zece treizeci, când se așteaptă să intru într-o întrunire importantă. La cafea, arăt fața mea zâmbitoare, cunoscută dintotdeauna, nu-mi permit derapaje emoționale. După șaisprezece încolo poate, nu garantez, poate îmi rămâne o jumătate de oră ca să-mi reaminesc de suferința mea, detaliu care oricum nu aduce nici un beneficiu, nici un ban.

Cioran a fost ultimul care și-a câștigat masa zilnică suferind. Era o cu totul altă epocă. Iar Cioran nu s-a lăsat deturnat de maritale, nici de îndatoriri funcționărești cotidiene. S-a trăit pe sine.

Ce ai? Te ajut cu ceva? Însă câți stau să afle până la capăt, darămite să și facă un gest de întâmpinare. Ne simțim legați de mâini și de picioare, dar ceea ce ne ține departe și nu ne lasă să ajutăm este, de fapt, sfânta teamă de infecția cu tristețe. Cum credeți că a devenit cemaifaci o întrebare golită de sens?

Iubim enorm (ce numim noi) normalitatea, or un prieten suferind e adeseori o persoană "ciudată" care, alături de toate lamentațiile cu care ne îneacă, mai are și stânjenitorul har de a ne aminti cât de precar suntem noi înșine instalați în cuibușorul nostru de mici mulțumiri (cele mai multe, de origine materială).

Te gândești numai la tine, ți se spune - dacă îndrăznești să cerșești apăsat ajutorul (știind imediat ce îl ceri că, de nu-l vei primi, o să te doară și mai mult - umilința). Da, mă gândesc numai la mine, dar nu e ca și cum tu, celălat, prin comparație, ai fi mai performant sufletește (altruist), gândindu-te cu succes și la tine, și la mine! Suferim singuri, nu vă mai amăgiți. De altfel, o să vedeți!

Echilibrul personal e la mare preț. A te apăra de Ebola e vax față de a-ți exersa și fortifica inteligența emoțională. În înțelegerea comună, ești inteligent emoțional atunci când celălalt nu-ți poate ghici sau citi pe față sentimentele reale. I le arăți doar în cadrul și-n limitele permise. De nu, te trezești exclus. 

Așa cum pierzi lesne iubirea unora, arătându-li-te prea disponibil. Dovada pentru cât de volatile-s motivele și prilejurile îndrăgostirii (unde inaccesibilitatea ocupă o poziție de frunte). 

Randamentul & aparențele; supraviețuirea - obținută plătind prin lașitate sufletească. Fuga din mine și de ceea ce sunt eu.

În genunchi, pentru un dram de atenție, te vezi transformat într-un sens giratoriu îmburuienat, ai rămas împietrit în mijlocul lui, ocolit cu precauție. Prioritate în sens au regulile, convențiile, entuziasmul simulat și oamenii cu fețe de poker.

Deschid gura, pătrunde apa cea aspră, cu clor, nici urmă de lapte cu miere. Doar câțiva litri să înghit, și rugina de pe țevi aduce, la gust și textură, a scorțișoară.

When I'm feeling koi

"...the term koi no yokan, a poetic Japanese turn of phrase that expresses the feeling of knowing that you will soon fall in love with the person you have just met. It’s not love at first sight so much as an understanding that love is inevitable."

(The Atlantic - The Cognitive Benefits of Multilingualism)

Bilețele pe trup

Nu-s într-o perioadă fastă şi trupul meu o ştie. Numaidecât, îşi delimitează supărările cu punctuleţe, deluşoare rozalii şi întinse pete roşii-semafor. Marfa expusă nu se atinge. Iar cea vândută nu se schimbă. Domniţa K. mă chestiona, prin antichitate, care este relaţia mea cu trupul meu. În general, bună. Mergem împreună la cumpărături. Iubim cărţile, îndeosebi. Suntem iresponsabili. Ne bărbierim. Ne ferchezuim, ne ţifrăşim, ne toaletăm cu meticulozitate de câteva ori pe săptămână. Înlăturăm de comun acord, şi-n deplină armonie, ce e excesiv şi sporeşte cu nesimţire, de regulă, în cele mai nepotrivite momente. Noaptea, când ochii nu văd şi inima cere. 

Trupul meu se defineşte în funcţie de mângâieri. Nu are conştiinţă de sine decât în clipele când i se urmăreşte relieful cu degetele, cu toată palma. Se acceptă şi pe sărite, şi cu talpa. Trupul ştie să aprecieze sincopele, punctele de suspensie şi versurile albe, inconsecvenţa unei traiectorii. Eu nu mă pricep să mă conturez. Mi-e şi ruşine. Ce-o să-mi zică? Trupul se arată în toată geografia lui doar când mi-e atins de altcineva. Recunoaşte imediat zimţurile amprentelor străine. În rest, stă pe undeva risipit între mine şi împrejurimi. Nu are sediu fix. 

Nu tot timpul port întreg trupul cu mine. Nu îmi aduc aminte cu precizie cât trup am, cert e că obişnuiesc să fiu slab. Nici unde ţin depozitat ceea ce nu iau cu mine în deplasări. Pentru rezervele de trup neadăugate la rezultatul final - cel de care mă folosesc ca să merg la shopping şi să fac amor din culpă - las bileţele pe te miri unde, ca să fie găsite uşor şi să se simtă, astfel, şi ele, rămăşiţele, luate în seamă. Să nu se creadă abandonate acolo pe unde-or fi.

Chipul meu, azi

La vremuri de adâncă supărare, chipul meu, cum e și firesc, răspunde. Se restrânge, se micșorează, se chircește în fetus. Eu îmi închipui că-i surâd vânzătoarei, dar în oglinda din spatele ei mă descopăr, jenat, schițând fără succes o grimasă stângace. Pierzând pe de-a-ntregul controlul asupra ei, fața mi se retrage toată în ochi, ochii mi se cască mari și se duc mirați către fundul orbitelor. Sprâncenele ridicate, aproape se unesc, mult deasupra nasului, spre mijlocul frunții, ca și când numai arcuite ar putea susține mai bine povara gândurilor. E mimica de mirare a omului bolnav, întrebarea lui fără sonor, adresată bolii sufletești căzute ca din senin pe capul lui. Devin un mic de ce ridat, boțit, exprimat prin semnul mirării, nu printr-al întrebării.

Românii și Gândirea

„Când cu doctoratul plagiat de V. Ponta, ziarul Gândul a pus pe două coloane textul tezei şi textul cărţii copiate. Orice ins alfabetizat putea să constate identitatea şi furtul comis de Ponta. Dovada era simplă şi imparabilă. Rezultatul asupra electoratului lui V. Ponta? Zero barat. N-a pierdut nicio zecime de procent.”(C.T.Popescu)

Excepția catolică

NYT publică o știre care în patria ortodox(ist)ă a lui tanti Gabi Firea, țața de ieri devenită peste noapte conservatoare febrilă, va trece neobservată:

VATICAN CITY — An important meeting of bishops at the Vatican used remarkably conciliatory language on Monday toward gay and divorced Catholics, signaling a possible easing of the church’s rigid attitudes on homosexuality and the sanctity of marriage. 

The gathering of bishops from around the world called on pastors to recognize, among other things, the “positive aspects of civil unions and cohabitation.” 

Călcîie

Încetezi a mai fi vulnerabil când îți preschimbi taina în ceva ce poate fi istorisit și altora. Nu vrei să îngădui ca un secret stupid (de cele mai multe ori, de-o gravitate închipuită, un defect, o rană) să decidă măsura vulnerabilității tale în lume. Puterea reală e dată nu de cât de bine ascunzi, ci de cât de bine te ții pe picioare cu taina exhibată. Aici se face diferența între curajoși și cei care se lasă trăiți de tarele lor.

Ce ai mai făcut? Tăcere. Nimic, răspund după niște clipe, nici măcar n-am cheltuit bani - adaug, fără să-mi dau seama de ce, părându-mi mie însumi, pe loc, foarte neinspirat. După care, rămas singur, îmi cumpăr o pereche de pantofi de (uzat pe) stradă.

Am deoseori senzația copilului care privește printr-un vizor, port în mine copilul, sunt însărcinat cu băiatul care am fost cândva, iar astăzi el stă captiv într-un ungher din mine, neatins, urmărind cu aceeași ochi mirați viața adultului nemulțumit care sunt. Copilul intuia încă de pe-atunci ce va deveni - adică, adultul ăsta nemulțumit. Era scris în destinul său și el îl putuse citi încă de mic. Ca și când ar fi ghicit întocmai ce ne aștepta. Preștiința asta m-a împins spre a refuza să mai iau parte la orice ar fi semănat a construcție. De atunci, îmi sunt mai dragi demolările, demontarea iluziilor. Prin cuvânt.

Drumul egal*

„Traversam orașul în lumina încetinită a duminicii.”

„Străzile se răreau, lenevind de duminică, și soarele bătea altfel, stăruitor și anevoios, în vitrinele pline de praf și-n obloanele trase.” 

*Gabriela Adameșteanu - Drumul egal al fiecărei zile, Polirom 

Gabriela Vrânceanu Firea-i a dracu'

Gândul:

„Din punctul meu de vedere, a fi un bun familist înseamnă nu doar a fi căsătorit, ci şi a avea copii... Nu eşti un om complet fără să creşti un copil şi consider că, din greşeală, domnul Klaus Iohannis a spus ce gândea atunci când a afirmat că, neinvestind în educaţia copiilor, a investit în imobiliare. Într-un fel, pune mai mult preţ pe investiţia în imobiliare decât în educaţia copiilor'', a declarat Gabriela Firea.”

Din punctul meu de vedere, individa Firea nu-i un om complet și basta - familistă sau nu, cu sau fără copii. Dacă crezi că, neisprăvită fiind din născare, compensezi cumva prin turnarea de plozi și, astfel, îți vine minea la cap, ești proastă de-a binelea. O proastă fudulă. Ca și când un uter fertil ar putea stimula sinapsele tale atrofiate de subnutriția îndurată copilărie. 

Româncă de viță proastă, ajunsă „doamnă”, cum se bagă ea (să dea directive) în viața oricui, tot așa procedează orice român prost - de la cel care-și vâră neinvitat capul sub capota mașinii vecinului, până la vecină-mea, care intră peste mine în baie, în propria casă! Trecând și pe la românul bun sfetnic bancar, coleg sau amic, care - imposibil să nu vi se fi întâmplat - vă consiliază insistent să accesați, cum a făcut-o și el, un împrumut de „prima casă”, cu rate întinse pe 65 de ani. Argumentul: că tot plătiți chiria! Mie astea nu-mi par deloc faceri de bine, ci băgat unde nu-ți fierbe oală aia spartă, plină ochi cu mămăligă românească, neaoșă. 

În litera ei, intervenția de neam prost a Firei e doar o altă calomnie la adresa unui inamic politic. Pe lângă faptul că atâta o duce mintea, la a echivala cu orice preț nașterea de pui vii cu împlinirea, un dram de inteligență (aceea a flămândului atașat oral de bugetul țării) tot are. Iar să pună niște mizerii corecte gramatical laolaltă se pare că o ajută neuronii. 

Nu reacționez acum în felul ăsta din motivul că Iohannis mi-ar fi favorit(ul) în cursă. Ci pentru că acest tip de atac, la care aplaudă generos poporul spălat pe creier, dar soios pe trup, îmi face greață, oricui i-ar fi fost adresat. Și mai știu ceva: se vor găsi milioane (fără exagerare) de tâmpiți care să se arate ipocrit sensibili (și, deci, refractari) la infertilitatea antinațională lui Iohannis (asta pe lângă că e neamț și, vai!, neortodox). Mâine vom afla că e caz penal să fii celibatar!

Dacă ar fi să credem că PSD (sau un alt partid din România) ar avea vreo ideologie, atunci ideologia, chipurile „social-democrată”, promovată recent de PSD este de fapt una de un conservatorism ațos, specific mai curând sec. al XIX-lea. Familie, națiune, credință, ogor, ie, ițari, motive populare, daci, traci, maci și laci.

Plăcerea anticipării

„Nu-i așa că cea mai sigură formă de plăcere, ne întreabă, cu subînțeles, Flaubert, este plăcerea anticipării? Dorește oare cineva cu adevărat să dea buzna în dezolanta mansardă a împlinirii?”

(Julian Barnes - Papagalul lui Flaubert, Nemira, în traducerea lui Virgil Stanciu)

Lovesc un copil. Copilul sunt eu însumi. Primesc palmele nemeritate, le primesc fără proteste, privindu-mă fix în propriii ochi. Seduc o necunoscută (de) sub ochii prietenului ei, care rămâne înmărmurit. De uimire? De neputință?

Iarna a aruncat vălul. Ne are sub poalele rochiei sale străvezii, ce n-o apără de frig. Ea este frigul. Faldurile ei de mireasă părăsită în ajunul nunții.

Sunt un diversionist. Coroziv, demolator. Sunt un "deziluzionist", cum i se spunea și lui Freud. Mă pricep să aleg și să înlătur cărămizile esențiale dintr-un edificiu (șubred?), pentru a-i grăbi prăbușirea. Unde am învățat asta?

Hong Kong

România liberă:

De ce e Hong Kong-ul altfel 

Când a devenit colonie britanică, la mijlocul secolului al 19-lea, Hong Kong-ul nu era mai mult decât o mulțime de sate de pescari care nu numărau nici 10.000 de oameni. În 1997, când a fost predat Chinei, era unul dintre cele mai importante centre financiare ale Asiei, un oraș bogat și supraaglomerat, cu o populație de peste șase milioane de locuitori. Cei mai mulți dintre ei erau refugiați din China comunistă, care căutau libertatea în această enclavă supusă Coroanei britanice.

Brigitte Bardot va sufla în 80 de bujii

Le Figaro:

"Les américains ont inventé LA star, Marilyn Monroe. les Français n'auront besoin que de deux initiales pour créer la femme, B.B. Il est difficile d'expliquer ce que représenta Brigitte Bardot lorsqu'elle surgit sur les écrans en noir et blanc au milieu des années 50. Elle avait un corps fait pour l'amour. Sexy en diable, elle était belle à vous défiancer, à vous clouer le cœur. Elle était mutine aussi. Dans Le Mépris deJean-Luc Godard, elle sussurre à Michel Piccoli: «... Tu les aimes mes fesses? Hein?». Désarmant."

Joseph Conrad

"E ciudat ce departe de adevăr rămân femeile. Ele trăiesc într-o lume a lor, o lume cum n-a fost niciodată și nici nu va putea să fie, pentru că e prea de tot frumoasă și, dacă ar fi să se realizeze, s-ar sfărâma în cioburi înainte de primul apus al soarelui. Cine știe ce realitate blestemată, cu care noi, bărbații, am trăit mulțumiți chiar de la facerea lumii, s-ar ridica și le-ar răsturna creația."

În inima întunericului, ed. Paralela 45, trad. Ticu Arhip

Cucina i Vino

Toamnă lungă, cu ochi verzi

Regăsind frumusețea amăgitoare, de scurtă durată, a zilelor de toamnă, nu pot s-o gust în deplină pace, mă întristează. E finită, mă ține încordat - se poate încheia oricând, fără preaviz, lăsând brusc locul iernii.

Mireasa iarnă ne are captivi, respirăm sub voalul ei de ceață. O ultimă frunză agățată de creanga sa, petice de iarbă verde, ne ținem bine de ele: în iarnă se intră cu demnitate (la modul demn, ar zice unii). Să nu ne trădăm întimidarea. Repulsia. Portretul din cartea de identitate a României e făcut iarna!

Târg de șase rochii de mireasă, la nu știu ce expo. Miresele se arvunesc în prag de iarnă. Oamenii au nevoie de ceva spectaculos care să le fie împlântat în imaginație pentru a fi în stare să răzbată peste iarnă. Organizarea unei nunți, pentru la anul, e o perspectivă ce poate îmbărbăta orice femeie netrecută încă prin asta.

„Ziua era pe sfârșite, odată cu amurgul se lăsase un fel de incertitudine chinuitoare peste lume, iar pe mine - îmi aduc aminte ca și acum - m-a cuprins o melancolie, de parcă eram al nimănui.” (Gregorio von Rezzori - Memoriile unui antisemit)

podul

Plouă porceşte, curge ca mucii, de nu s-ar mai opri (trece apa peste pod şi-n cazul ăsta - nu-i aşa, mamă? - nu mai trebuie să mergem la şcoală), tocmai aseară ziceam că s-a încălzit vremea, ţara arată oribil toamna, e de nefrecventat, toate se scurg şi curg, te trezeşti năclăit de apă murdară, de noroi, după primii trei paşi făcuţi înapoi, că ţi-a tăiat mâţa neagră calea, stropit din cap până-n picioare, nu-i ăsta timp de făcut vizite.

Tați de duminică

Pentru cei care au uitat (din copilărie): ați observat că, în general, tații, bărbații, sunt grăbiți? Direcția lor rămâne incertă. Încotro se grăbesc tații? Unde vor să ajungă? 

E notoriu că nu toţi tații dovedesc o extraordinară răbdare cu copiii. Mi-e dat să asist la zeci de scene cu tați care urlă la copii, pentru că atâta (zero) înțeleg din propriile emoții. Pentru că, tradițional, nepetrecând prea mult timp cu copiii, nu știu cum să se comporte. Și atunci, își intră lesne în rolul unic de penibil urlător. Prin urlet, unii înțeleg un mijloc bărbătesc de impunere a autorității. Alții, din exterior, cred cu naivitate că bărbatul care își țipă voința este un individ ferm, neclintit = simbolul însuși al tatălui clasic, coloana vertebrală a familiei. Această prejudecată este deja de domeniul cutumei. Se și transmite (prin imitație, prin puterea exemplului) din tată-n fiu. 

Auzim mai des șușoteala: „mai încet, că doarme tata” decât: „mai încet, că doarme mama”. Nu știu cum se face că tații au mereu nevoie de o grămadă de somn! Deh, răspunderi mari pe capul lor! Dar altele decât a-și educa plodul. Destul e că aduc bani în casă. Pun pită pe masă. Unde mai socotim și spaima respectuoasă a restului familiei că, odată trezit, va face iarăși urât, va trânti, va urla, va arbora fața aia de mai lasă-mă-n pula mea. Mai bine doarme, deci. 

Da, bărbații sunt primii care-și percep copiii ca pe niște trofee. Îi trec rapid la capitolul „realizări” (asta când îi concep cu bucurie, nu accidental; sau fie și accidental, dar să aibă capacitatea să-și regăsească în sine instinctul patern, după ce-și revin din șoc). Îi scutură și apoi, îi pun în vitrină. Restul e treabă femeiască, nu se amestecă. 

Bărbații își prind copiii în brațe și-i suie deasupra capului (cât nu-s încă prea grei) ca pe niște cupe ale campionilor. Un fel de evaluare mândră a mărfii, a produsului. Facem referire, firește, tot la bărbatul generic. La cel care însămânțează și fuge (de responsabilități). Tații obosiți & apriori (preventiv) nervoși; tații de două ore (=seara).

Dimineața, îl găsim pe bărbat deja grăbindu-se, accelerează în gol motorul, claxonează. Tropăie. Nu știe nici el unde se precipită. Spre moarte, mai mult ca sigur. Gata: a iubit, a futut, a însămânțat femela, ce-i mai rămâne? Graba asta nedeslușită, fala, și moartea.

puer aeternus

„Atunci când este privit ca o tulburare a personalităţii, cea mai şocantă caracteristică a lui puer aeternus este importanţa exagerată acordată spiritului. Von Franz (1971) descrie prin termenul de puer pe oamenii care au dificultăţi în a se stabiliza, sunt nerăbdători, rupţi de realitate, idealişti, gata mereu să o ia de la capăt, aparent neatinşi de vârstă şi fără prihană, predispuşi la evaziuni imaginare.”

Mic dicţionar al arhetipurilor jungiene - A. Samuels, B. Shorter, F. Plant, revista Echinox, 1-2-3/1996)

fragil ca sticla

Aldous Huxley, Orb prin Gaza

„Cât de frumoşi erau copacii toamna! Neîndurător de frumoşi; insultători chiar, de n-ar fi fost ceva deznădăjduit în încremenirea lor, ceva fragil ca sticla, arătând că dezastrul avea să vină curând.”

Cu toamna-n suflet

Septembrie e mai mereu o lună mustind de un PMS universal, bi&unisexual. Cea mai sălcie şi mai îndelungată menstruaţie din an. Prietenii cu care te-ai jucat toată vara în nisipul chat-ului, în satul (chat-ul?) bunicilor, se întorc pe la casele lor, în şcolile lor. Vara abia stinsă ne pare acum o imposibilă iubire veroneză. Şi atunci, ți se întâmplă că urăşti septembrie cu toată puterea, din tot sufletul, cu toată dragostea. Respingi toamna ca pe unica vinovată pentru ceea ce ţi s-a refuzat trăirii. Pentru toate debuturile, vătămătoare de narcisism, pe care le implică (cursuri, job-uri, naşteri, maturizări bruşte). Şi dânsa, afabilă, mai că te sprijină, s-ar zice, să n-o îndrăgeşti. Cu ploi interminabile cu neîntrecuta sa pricepere de a estompa culorile şi contururile de a spăla din praful drumului urmele tălpilor voastre arse tălpile tale asprearse adâncindu-se cu un foşnet între coapsele mele. Cât să rămâi o vreme lacustru, fără umbră (nur noch ein Schatten seiner selbst), singur cu tine însuţi, într-o meditaţie impusă, forţată. Din care poți și să ieşi, dar abia în octombrie, direct în vara indiană - momentul când primeşti cu adevărat toamna în suflet.

Narcis

Mai e o primejdie dinspre cei care nu-s capabili să se iubească pe sine, mi-a scăpat: au convingerea păguboasă că sunt DE NEIUBIT. Asta îi face acri, ursuzi. De neiubit...

Cum să putrezim elegant

Privești și vezi

Pour qu'une chose soit intéressante, il suffit de la regarder longtemps. (Gustave Flaubert)

Flori de atei

Cu amuzament amar mă gândesc că nici cei mai plini de sine atei, mândri de inapetența lor față de mistică, convinși că orice pe lumea asta e explicabil, nu sunt scutiți de cea mai sălbatică dintre idolatrii în momentul în care, prinși pe picior greșit, în viața lor până atunci ordonată după criterii „exclusiv” raționale (deși nu există așa ceva!), dau nas în nas cu frumusețea deconcertantă. Toată știința lor veselă, micile ritualuri de pură sorginte superstițioasă (nu le-ar recunoaște) cu care-și împresoară știința ca să o păzească - spulberate în confruntarea cu pasiunea pentru un chip frumos. Mai devreme sau mai târziu.

alș

alex leo serban spunea...

Deci:
1 Inteleg ca va mindriti cu faptul ca sinteti singurul care nu vibrati la Cohen? Si, presupun, cu faptul ca nu ati fost la concert, 'micul dzeu al baladei' fiind prea mic pt o fervoare (religioasa) atit de mare? Pacat: nici nu stiti ce-ati pierdut, vorba unui clasic in viata; daca adulatia ar fi fost o simpla poza snoaba sau un gest de bon ton S-AR FI SIMTIT in tot ce s-a scris dspr. Or, a fost CHIAR un moment de gratie - dar sinteti prea mofluz (si autosuficient) ca sa acceptati ca toti acei oameni s-au BUCURAT (sincer) de ceva la care n-ati catadicsit sa participati.
2 Nu, faceam pur si simplu o constatare obiectiva: oricite merite, reale, ar avea Ploiesteanu & Urziceanu, nu au nici notorietatea mondiala a lui Cohen, nici harul lui de a rezona cu atitia oameni de peste tot. Or, muzica e un limbaj universal, te intrebi de ce. (O fi 'mafia' iudeo-masonica?)
3 Nu fiti atit de sigur: mai ascultam si noi - si Sinatra, si Diana Krall, si Gahan... Nu sint doar apanajul celui care sta & scrie la masa pustie.
4 F elegant: TOTI cei care mai au nobletea sa admire sint niste idioti pe care-i caracterizeaza 'putinatatea discernamintului'. (!) Insultati, daca asta va face sa va simtiti mai bine (desi nu cred).
5 Daca obligatiile profesionale ma fac sa stau mai mult afara decit in tara, este normal sa scriu de la fata locului si sa povestesc intimplari legate de acel loc. Nu cred ca asta se mai poate numi 'snobism' in zilele noastre, cind tot romanul calatoreste. Pot intelege ca va deranjeaza stilul meu de viata, dar asta e situatia; nu am de gind sa mi-l schimb pt ca un abonat strimba din nas la 'Vanity Fair', Carla Bruni sau stridii si se considera 'snobat' de cel care se bucura de aceste lucruri. Ar fi cu totul nerezonabil.

Însărcinate cu Bach

Când suntem însărcinați, forțăm fătul-frumos să asculte JS Bach, chiar dacă nouă nu ne place Bach, ci ne vine să ne tăiem venele pe muzica lui, că doar n-o să iasă naibii pe lume fătul-frumos la fel de incult ca noi, ci gata rafinat, botezat încă din pântece în înalta cultură. 

Pentru că așa scrie în reviste și "pe net": vacile dau mai mult lapte pe muzică clasică și barocă, plantele cresc mai rapid, iar copiii din pântecele mamelor lor vor vedea lumina zilei cu solfegiul la degetul mic.

Perfecții străini

Același lucru se întâmplă și cu bărbații. Bărbații aceia pe care femeile îi detectează, îi seduc, îi închid în apartamențele de trei camere și-i transformă în tați, bărbații aceia care, cu timpul, își dau seama că femeile lângă care au trăit o viață sunt niște perfecte străine, că n-au știut niciodată nimic despre ei, niciodată, nimic, începând de la lucrurile de bază, cine sunt ei, cine sunt în fond, ce-i face fericiți, ce-i îmbolnăvește, ce-i înnebunește de bucurie, ce nu le place, la ce paradisuri visează, și, atunci mor, iar medicul spune „infarct”sau „anevrism”, deși, în realitate, ei mor de amărăciune...

Alan Pauls, Trecutul, ed. Vellant, trad. Liliana Pleșa Iacob

Tați & fii

"Atunci când un bărbat în toată firea plânge la terapie, aproape întotdeauna va fi din cauza tatălui său. Omul acela poate fi detestat sau admirat, viu sau mort. Povestea poate fi despre absența tatălui, despre prezența lui dureroasă sau despre limitările de spirit și sentimente ale acelui om. Cuvântul iubire apare rareori în poveștile pe care le spun acești bărbați, dar despre asta sunt toate. Tații și fiii sunt toți personaje într-o piesă despre dragostea neîmpărtășită - o poveste spusă cu dor, cu mânie, cu tristețe, cu rușine."

Dan Kindlon & Michael Thompson - Raising Cain. Protecting the Emotional Life of Boys, Ed. Herald, 2014, 39 lei

O carte îngrijit tipărită de o editură, Herald, ce recuperează în salturi imense, dar nu scăpate de sub controlul calității, distanța față de "monopolizanta" Trei. Corp de literă de dimensiuni lizibile, ochiul are de ce să se agațe, spații decente între rânduri și paragrafe. Cum ar spune bătrânii: nu e făcută pe zgârcenie. 

Laura Frunză ne oferă o traducere extrem de curată, onestă, curgătoare, a textului pe care îl presupun foarte limpede și-n original. Lectura decurge în hălci mari, flămândă, ca la un thriller best seller. 

Slavoj Z in NYT

When a Buddhist encounters a Western hedonist, he hardly condemns. He just benevolently notes that the hedonist’s search for happiness is self-defeating. In contrast to true fundamentalists, the terrorist pseudo-fundamentalists are deeply bothered, intrigued and fascinated by the sinful life of the nonbelievers. One can feel that, in fighting the sinful other, they are fighting their own temptation.

The passionate intensity of a mob bears witness to a lack of true conviction. Deep in themselves, terrorist fundamentalists also lack true conviction — their violent outbursts are a proof of it. How fragile the belief of a Muslim must be if he feels threatened by a stupid caricature in a low-circulation Danish newspaper. The fundamentalist Islamic terror is not grounded in the terrorists’ conviction of their superiority and in their desire to safeguard their cultural-religious identity from the onslaught of global consumerist civilization.

The problem with terrorist fundamentalists is not that we consider them inferior to us, but, rather, that they themselves secretly consider themselves inferior. This is why our condescending, politically correct assurances that we feel no superiority toward them only makes them more furious and feeds their resentment. The problem is not cultural difference (their effort to preserve their identity), but the opposite fact that they already like us, that, secretly, they have already internalized our standards and measure themselves by them. Paradoxically, what the fundamentalists of ISIS and those like them really lack is precisely a dose of that true conviction of one’s own superiority.

     Nu aș fi crezut vreodată că am să-l citez pe camaradul Zizek, dar, iată! Se întâmplă. Pentru că le scrie bine:

ISIS Is a Disgrace to True Fundamentalism

W. B. Yeats

“The best lack all conviction, while the worst are full of passionate intensity.”

titluri - depresa locală

Un bărbat prins după ce a condus 6 ani cu permisul suspendat

În primii 3 ani, polițiștii comunei au mai închis ochii, s-au făcut că nu observă. Prietenii săi ocoleau subiectul cu grijă, cu toate că o vagă atmosferă de stânjeneală persista. În al patrulea an, Nicu, conducătorul auto în cauză, a și rupt-o cu prietenul lui cel mai bun, când, la o bere, respectivul i-a atras atenția că lucrurile nu se mai puteau derula în acel mod, situația trebuia să înceteze. Anul cinci a trecut aproape pe nesimțite, iar în anul al șaselea, Balaban, plutonierul, a hotărât că așa nu se mai poate și l-a somat pe Nicu să nu mai bea când e la volan.

Copil de patru ani băgat în comă de iubitul violent al mamei

Joia era ziua în care iubitul violent își efectua vizita bisăptămânală în casa modestă a lui Vichi, casieră la Kauflander. Problema cu joia respectivă e aceea că băiatul lui Vica dormise ceva mai mult după-amiază și nu apucase să facă nevăzut două ore, ca întotdeauna, în cușca lui Puchi, dulăul familiei. Asistenta maternală, care s-a mai ocupat de copil cât timp maică-sa lucrase în Italia, e de părere că băiatul a pierdut temporar socoteala zilelor de vizită, crezând că-i miercuri, deci ziua în care ar fi venit iubitul cel calm al mamei și, ca atare, putea dormi căcălău. Complicat de stabilit, în orice caz. Cert e că era, în realitate, joi, copilul nu s-a ascuns, a încasat-o și va rămâne cu traume.