Nu-s într-o perioadă fastă şi trupul meu o ştie. Numaidecât, îşi
delimitează supărările cu punctuleţe, deluşoare rozalii şi întinse pete
roşii-semafor. Marfa expusă nu se atinge. Iar cea vândută nu se schimbă.
Domniţa K. mă chestiona, prin antichitate, care este
relaţia mea cu trupul meu. În general, bună. Mergem împreună la
cumpărături. Iubim cărţile, îndeosebi. Suntem iresponsabili. Ne
bărbierim. Ne ferchezuim, ne ţifrăşim, ne toaletăm cu meticulozitate de câteva
ori pe săptămână. Înlăturăm de comun acord, şi-n deplină armonie, ce e
excesiv şi sporeşte cu nesimţire, de regulă, în cele mai nepotrivite
momente. Noaptea, când ochii nu văd şi inima cere.
Trupul meu se defineşte în
funcţie de mângâieri. Nu are conştiinţă de sine decât în clipele când i
se urmăreşte relieful cu degetele, cu toată palma. Se acceptă şi pe
sărite, şi cu talpa. Trupul ştie să aprecieze sincopele, punctele de
suspensie şi versurile albe, inconsecvenţa unei traiectorii. Eu nu mă
pricep să mă conturez. Mi-e şi ruşine. Ce-o să-mi zică? Trupul se arată
în toată geografia lui doar când mi-e atins de altcineva.
Recunoaşte imediat zimţurile amprentelor străine. În rest, stă pe
undeva risipit între mine şi împrejurimi. Nu are sediu fix.
Nu tot
timpul port întreg trupul cu mine.
Nu îmi aduc aminte cu precizie cât trup am, cert e că obişnuiesc să fiu
slab. Nici unde ţin depozitat ceea ce nu iau cu mine în deplasări. Pentru
rezervele de trup neadăugate la rezultatul final - cel de care mă folosesc ca să merg la shopping
şi să fac amor din culpă - las bileţele pe te miri unde, ca să
fie găsite uşor şi să se simtă, astfel, şi ele, rămăşiţele, luate în
seamă. Să nu se creadă abandonate acolo pe unde-or fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu