Încetezi a mai fi vulnerabil când
îți preschimbi taina în ceva ce poate fi istorisit și altora. Nu vrei
să îngădui ca un secret stupid (de cele mai multe ori, de-o gravitate
închipuită, un defect, o rană) să decidă măsura vulnerabilității tale în lume.
Puterea reală e dată nu de cât de bine ascunzi, ci de cât de bine te ții pe
picioare cu taina exhibată. Aici se face diferența între curajoși și cei care
se lasă trăiți de tarele lor.
Ce ai mai făcut? Tăcere. Nimic, răspund după niște clipe,
nici măcar n-am cheltuit bani - adaug, fără să-mi dau seama de ce, părându-mi
mie însumi, pe loc, foarte neinspirat. După care, rămas singur, îmi cumpăr o
pereche de pantofi de (uzat pe) stradă.
Am deoseori senzația copilului care privește printr-un vizor,
port în mine copilul, sunt însărcinat cu băiatul care am fost cândva, iar
astăzi el stă captiv într-un ungher din mine, neatins, urmărind cu aceeași ochi
mirați viața adultului nemulțumit care sunt. Copilul intuia încă de pe-atunci
ce va deveni - adică, adultul ăsta nemulțumit. Era scris în destinul său și el
îl putuse citi încă de mic. Ca și când ar fi ghicit întocmai ce ne aștepta.
Preștiința asta m-a împins spre a refuza să mai iau parte la orice ar fi
semănat a construcție. De atunci, îmi sunt mai dragi demolările,
demontarea iluziilor. Prin cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu