La vremuri de adâncă supărare, chipul meu, cum e și firesc, răspunde. Se restrânge, se micșorează, se chircește în fetus. Eu îmi închipui că-i surâd vânzătoarei, dar în oglinda din spatele ei mă descopăr, jenat, schițând fără succes o grimasă stângace. Pierzând pe de-a-ntregul controlul asupra ei, fața mi se retrage toată în ochi, ochii mi se cască mari și se duc mirați către fundul orbitelor. Sprâncenele ridicate, aproape se unesc, mult deasupra nasului, spre mijlocul frunții, ca și când numai arcuite ar putea susține mai bine povara gândurilor. E mimica de mirare a omului bolnav, întrebarea lui fără sonor, adresată bolii sufletești căzute ca din senin pe capul lui. Devin un mic de ce ridat, boțit, exprimat prin semnul mirării, nu printr-al întrebării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu