„Nu-i așa că cea mai sigură formă de plăcere, ne întreabă, cu subînțeles, Flaubert, este plăcerea anticipării? Dorește oare cineva cu adevărat să dea buzna în dezolanta mansardă a împlinirii?”(Julian Barnes - Papagalul lui Flaubert, Nemira, în traducerea lui Virgil Stanciu)
Lovesc un copil. Copilul sunt eu însumi. Primesc palmele nemeritate, le primesc fără proteste, privindu-mă fix în propriii ochi. Seduc o necunoscută (de) sub ochii prietenului ei, care rămâne înmărmurit. De uimire? De neputință?
Iarna a aruncat vălul. Ne are sub poalele rochiei sale străvezii, ce n-o apără de frig. Ea este frigul. Faldurile ei de mireasă părăsită în ajunul nunții.
Sunt un diversionist. Coroziv, demolator. Sunt un "deziluzionist", cum i se spunea și lui Freud. Mă pricep să aleg și să înlătur cărămizile esențiale dintr-un edificiu (șubred?), pentru a-i grăbi prăbușirea. Unde am învățat asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu