Septembrie e mai mereu o lună mustind de un PMS universal, bi&unisexual.
Cea mai sălcie şi mai îndelungată menstruaţie din an. Prietenii cu care te-ai
jucat toată vara în nisipul chat-ului,
în satul (chat-ul?) bunicilor, se întorc pe la casele lor, în şcolile lor. Vara abia
stinsă ne pare acum o imposibilă iubire veroneză. Şi atunci, ți se întâmplă că urăşti
septembrie cu toată puterea, din tot sufletul, cu toată dragostea. Respingi
toamna ca pe unica vinovată pentru ceea ce ţi s-a refuzat trăirii. Pentru toate
debuturile, vătămătoare de narcisism, pe care le implică (cursuri, job-uri, naşteri, maturizări bruşte). Şi
dânsa, afabilă, mai că te sprijină, s-ar zice, să n-o îndrăgeşti. Cu ploi
interminabile cu neîntrecuta sa pricepere de a estompa culorile şi contururile
de a spăla din praful drumului urmele tălpilor voastre arse tălpile tale
asprearse adâncindu-se cu un foşnet între coapsele mele. Cât să rămâi o vreme
lacustru, fără umbră (nur noch ein Schatten seiner selbst), singur cu tine
însuţi, într-o meditaţie impusă, forţată. Din care poți și să ieşi, dar abia în
octombrie, direct în vara indiană - momentul când primeşti cu adevărat toamna
în suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu