Cu amuzament amar mă gândesc că nici cei mai plini de sine atei, mândri de inapetența lor față de mistică, convinși că orice pe lumea asta e explicabil, nu sunt scutiți de cea mai sălbatică dintre idolatrii în momentul în care, prinși pe picior greșit, în viața lor până atunci ordonată după criterii „exclusiv” raționale (deși nu există așa ceva!), dau nas în nas cu frumusețea deconcertantă. Toată știința lor veselă, micile ritualuri de pură sorginte superstițioasă (nu le-ar recunoaște) cu care-și împresoară știința ca să o păzească - spulberate în confruntarea cu pasiunea pentru un chip frumos. Mai devreme sau mai târziu.
2 comentarii:
Nu știu dacă toți ateii sunt convinși că orice pe lumea asta e explicabil. Inexplicabilul nu trebuie să fie echivalent cu divinitatea. La fel și frumusețea deconcertantă, care este evident subiectivă. O operă de artă poate fi frumoasă, un peisaj, o emoție sau o ecuație. Nu văd de ce un ateu nu se poate bucura de frumusețe.
„Bătaia” mea merge către actul de a diviniza în general.
O iubire pătimașă (bolnavă, aș spune eu) are manifestări suspect de asemănătoare cu zisa religiozitate a unora!
Nici dracu, să fiu iertat, nu a spus-scris pe acest blog că ateii nu s-ar putea bucura de frumusețe. Scuză-mi directețea, dar nu știu de unde ai scos așa ceva!
DIN CONTRĂ: am scris că nici măcar ei, RAȚIONALIȘTI până în măduvă nu-s scutiți de a venera, adora, a se comporta (sub tâmpirea iubirii) exact ca habotnicii pe care-i disprețuiesc atât.
Trimiteți un comentariu