Ia mai techno, măi flăcăi!

Aceasta e o dedicaţie pentru balcanicul de serviciu, cineastul Kusturica, care, cu câtva timp în urmă, a spus vorbe rele şi proaste despre techno, proaste ca el şi ca filmele pe care le-a scos după Arizona Dream şi Underground. Proaste ca muzica lui de doi lei, alături de No Smoking Band. Şi mai e una, caldă, cu textul: chiar aşa de fugit irreparabile tempus?, pentru Radu, Bobo, Barna, Ada, Momo, Ancussa, Robi, Melinda et comp. My dearest techno party people.În această seară: vin roşu de Bordeaux, cabernet-sauvignon de Dealu Mare şi pinot noir de Coteşti Region (neaoş şi nealcoş sună!), amestecate bine şi fără discernământ oenologic la burtoase, cu telemea ordinară, fără mucegai, cârnaţi frământaţi în cohă la mama de cumnatu', spaghetti cu ton şi salam aprig (tot roşu) de Szeged, făcut să alunece pe maţ cu murături dulci-acrişoare din şpaiţ.

Unde nu mi-ţi-oi pune la boxoace un techno tâmpit rău la cap, 140 bpm, mixat de de-alde Ponticelli, Beyer, Liebing, i-auzi cum depresurizează locomotivele şi slobozesc galopul halucinant al electronilor! Ia mai mânaţi din cale, hăi, melancolici de profesie, cu degetele zdrelite la orele de chitară date de prieteni pe-nserat! Auzi la el: bum-bum, bum-bum-bum! Doi cu trei. Greu cum cade, şi cum îl funkesc pe la spate înaltele. Hahaaaa! Ce plăcut e să mai uiţi dracului de clasici şi să cobori în underground, nu că ai fi snob, ci că acolo e distracţia până-n grindă. Muzica fără mesaj, fără teză. Fum, beat, torsuri umede, priviri rătăcite, stupefiate. Hai cu tata: acu' descântă o cubaneză, îi răspund negrii, ca pe plantaţie, la bumbac, cât timp tempoul e cam aşa: 1-2-3 cu 1-2-3. Ca din iad tună. Techno pur. Până acum doi ani, la Hoia, Cluj Raving Society promova ritmurile astea fără jenă. În ciuda scepticilor, care cred că trebuie să asculţi cu stetoscopul cerinţele publicului, a prins! Mii de tineri fremătau în galopul muzicii teutone: Pacou.

Hai, la mulţi ani! Nu am timp de discursuri. Scriu din picioare, după cum se poate vedea cu ochiul liber.

Personaje în căutarea unei identităţi

Stilul. Ucigaş cu simbrie al amintirilor nude. Eu, sincer, nu mai ştiu dacă socioloaga de la nuntă a existat cu adevărat sau am visat-o. Flirtul nostru dezmăţat, sub ochii soţului, să fi fost el, oare, posibil la vârsta pe care o aveam atunci sau l-am închipuit din dorinţa de a-mi „repara" şi glorifica trecutul? Nu este o trădare faţă de jurnal a mă apuca să iau de acolo sâmburi de realitate (trecuţi deja printr-o încifrare, pentru ochii indiscreţi) şi să îi semăn pe-aici, în pustiul virtual, crezând precum atâţia alţii că dacă „stilizez" (a se citi mint cu stil) se cheamă că scriu?

Fata din tren - cea cu seminţele de dovleac recuperate şi înghiţite direct de pe bancheta soioasă a compartimentului - e mai proaspătă în minte, dar, tot din aceeaşi oloagă dorinţă de autoglorificare, descrierea ei se naşte greoi, în termeni pedanţi, amănunţiţi, îndelung căutaţi, de aceea: adevăraţi? Cu timpul, mi se va fixa în memorie atât de perfectă şi, în consecință, neverosimilă încât voi deplânge că am omis să amintesc de pufuşorul fermecător care îi înconjura arcadele şi le unea aproape inobservabil cu tâmplele, printr-o punte deloc dezagreabilă de firişoare incolore de păr.

Unde este loc şi pentru mine în toată alergătura asta, adeseori searbădă, în întâmpinarea scriitorului care nu sunt? Cât din vocea mea mai rămâne nealterat în urma zecilor de intervenţii asupra textelor, cu rindeaua (nu de puţine ori sterilizantă a) stilului. Pe blog, tentativele diaristice suferă enorm de falsificare (asta se întâmplă şi în caiet, dar nu în aceeaşi cantitate), ochiul nostru implorând-salivând la public, despre care scriam acum câteva luni, ne înfoaie în pene şi ne face să credem că mai e puţin şi ne putem freca pe burtă cu Mateiu Caragiale, cu P. Roth sau cu mai pământescul Cristian Tudor Popescu (impresia de rimă e involuntară). Breasla grafomanilor e încăpătoare. Din rândurile ei, rareori se desprinde câte unul a cărui scrijelitură nu se cocleşte cu trecerea timpului.

Conştiinţa lui Xena

Am abandonat, cu gust leşios, de vechi, de static, de stufos, datat, lectura romanului Conştiinţa lui Zeno. La pagina 420! Îmi pare aşa rău de timpul pierdut cu cartea asta încât îmi vine să-l revendic înapoi, şi anume de la Polirom. Măcar de-ar fi posibil. O fi fost apreciată de James Joyce şi comparată cu opere de-ale lui Kafka şi Musil (oare de ce?), mie mi-a evocat cu exactitate cele enumerate mai sus. Mai bine Austen decat Svevo! Cine l-o fi împins să scrie? Joyce? Era vremea prea ploioasă în Irlanda, de ce nu a stat Jimmy al nostru acasă în acea perioadă a anului? Fu musai să-l vadă pe Svevo? Nu o citiţi, nu o cumpăraţi. V-o fac eu cadou, dacă e necesar. Mă întreb: Bogdan-Alexandru Stănescu (domnul e cel care violenta gemând „adrese” de ymessenger ca să câştige Rushdie Booker-ul) ce carte o fi citit de îi fute așa o postfaţă elogioasă?

Animalul Roth

O să notez scurt despre Animal pe moarte de Philip Roth, lectură încheiată azi: lucrătură desăvârşită. Un roman pe care l-aș înscrie în „şirul” de mătănii literare (alături de ultima tradusă în româneşte: Everyman) închinat de Roth, după 2000, trecerii, absurdului inerent acesteia, vecinătăţii morţii, spaimei de moarte. Suflet viu, curios ca la 20 de ani, animat din belşug de dorinţe, într-un trup ce ameninţă să nu mai răspundă, descompunându-se, împuţinându-se de viu. Roth se instalează confortabil în top 10-ul meu cu scriitori.

Cu scârbă. Despre ziare

Am încetat a scrie, de la o vreme, despre ziarele româneşti, fireşte, din perspectiva consumatorului dependent de presă. Nu aveam ce, dar aş fi putut să îmi dau şi eu câtuşi de puţin silinţa. Acum, când toţi suntem mai buni, mai drepţi, mai iubitori şi când sms-urile tembele şi prefabricate care încep cu fie ca... parcă mişcă nişte coarde ruginite în inimile noastre, m-am hotărât să scriu câteva rânduri rele, mârşave, ranchiunoase, intolerante despre ziarele autohtone.

Am primit iarăşi un The Independent. Ancussa mi l-a adus (iar eu l-am întâmpinat ca pe moaşte, nu-mi permit un abonament) taman din Londra. Costă o liră sterlină, are 60 de pagini - ediţia de joi, 18 decembrie, ziua zborului ei spre casă. Articolele încep, aproape fără excepţie, ca nişte povestiri, ia priviţi: When a young student calling himself Barry Obama showed up at a small university in Los Angeles in 1980, he had one thing on his mind - meeting girls. Nu este un reportaj, este doar un obişnuit articol, dintre atâtea altele. Publicat la pagina a treia, intitulată NEWS. Mai către mijloc, ceea ce caut eu în orice jurnal respectabil: nu mai puţin de 7 (şapte!) pagini de editoriale, opinii şi dezbateri. Format compact.
Acestea fiind spuse, "obiectivul" meu - arătarea obrazului - a fost atins. Mai urmează să-i întreb pe exagerat denumiţii noştri "jurnalişti": nu vă crapă obrazul de jenă, nu vi se risipeşte şi puţina ştiinţă de scris când se întâmplă să vedeţi pe un stand o instituţie de presă ca The Independent? Nu vă inhibă asta un strop pofta de ieftinătăţuri şi precupeţisme? Ce spun eu, România nu deţine nici măcar o publicaţie care să aibă ţinuta unui Magyar Nemzet (încă apare sobru, alb-negru, pe o hârtie de invidiat) cu care un EVZ (cică ziar "serios", cu simpatii de dreapta) să se poată compara! Ce naiba visez eu la presa occidentală?

În urma acestui nou contact sexualo-religios cu hârtia gazetei britanice, îmi va fi şi mai greu să caut şi să citesc pseudo-ştirile culese de ţoapele agramate de-şi zic ziariste în paginile idiot-multicolore ale EVZ, Gândul, Cotidianul. Practic, în balanţă cu orice ziar serios din vest, noi nu avem presă. Ceea ce se vinde la noi e şarlatanie, e risipă de celuloză. Jurnaliştii noştri tineri - nişte pulaci umili, care mai ieri umblau rupţi în fund, aduşi cu japca în capitală, constrânşi azi de propria prostie să scrie (chiar la cotidianele "centrale") doar despre problemele personale ale unor vedete de căcat, accidente atroce, aranjamente politice convenite în toalete. Alături, semnează nişte înlocuitori de ziarişti, luaţi cu împrumut din literatură, critică sau filosofie, înghesuiţi pe două firave pagini de opinii şi editoriale.

Numele acestei meserii de jurnalist ar trebui să fie o TM înregistrată în Occident. Iar românilor să le rămână în exclusivitate apelativul de mâzgălitori fără coloană, sclavi ai gusturilor joase ale publicului de ei de-format.

Ariane LEWENSTEIN - lectura cu ochii închişi

Nu-mi place ideea cu scriitorii care se maschează cu pseudonim (iar pe www îmi sunt antipatice aceste nicknames, alegerea anonimatului sub nume de împrumut). Nu le dau dreptate atunci când ei decid să-şi marketizeze numele, de zici că ar fi mari actori, staruri. Sonia Larian, numele, sună bine, dar... nu e ea: Ariane LEWENSTEIN. Asta aşa, ca să-mi fac curaj să scriu despre indescriptibil.

"Romanul" Bietele corpuri este, incontestabil, al ei. Atât de al ei, încât, în cazul în care nu găsim resurse empatice suficiente pentru a-l parcurge şi a-l lăsa să lucreze în noi, ne vine oara să-l dăm de pereţi cu toate cele aproape 300 de pagini ale sale. L-am imaginat de câteva ori bune, pe la ultimele 40 de file, ferfeniţându-se în contact cu oarece zid al camerei. Mai întîi că fermentează în mine, coace, îmi scotoceşte fără tact în sertarele cu dosarele clasate ale conştiinţei. Ne încleştăm reciproc, eu şi corpurile, cam de-o săptămână, cu cărţi digestive, ajutătoare, citite în paralel. Nu este o carte de epuizat în două zile, cu deadline. Cine are prostul obicei al cititului industrial şi îl aplică Bietelor corpuri, o pierde. Ci e de abordat bătrîneşte, în momente prielnice, câteva frânturi pe zi, ca pe psalmi, după cum scrie paracliserul pe tăbliţă.

Notele cu caracter diaristic ale Soniei Larian au şi ceva din răceala precisă şi mizantropia diagnosticelor unui medic psihiatru (care ştie prea multe despre mizeriile înnăscute ce zac sau acţionează în oameni), atunci când nu sunt pure şi încâlcite simptome nevrotice literaturizate - vezi lirismul aproape dulce al frazelor (după mine, o căutare înverşunată şi cam zadarnică a oricăror rămăşiţe de sentiment de vinovăţie, pentru completarea târzie a unui doliu nedus, la timpu-i, pînă la capăt). Mai datorează enorm aceste însemnări şi crudei, strâmtei şi egoistei "viziuni" asupra vieţii, specifice copiilor (toată familia ştie că ursul-tată e pe moarte, la aproape 70 de ani, dar asta nu-i împiedică pe copii să-l numească "străin", adică să nu zăbovească nici o clipă pentru a-i pricepe straniile apucături şi să-şi dorească să scape de el; în acelaşi timp, îl jelesc).

Că Bietele corpuri nu este nici pe departe un roman nu cred că mai trebuie demonstrat. E un răvăşitor eseu despre moarte, împuţinare, degradare, da! Un sferic jurnal intim al eroziunii, al singurătăţii înaintea morţii şi al ruşinii de a muri. Insist pe intim, boldurile nu-mi par îndestulătoare. Larian nu se adresează cuiva. Nu pare a ţine la impresia receptorilor. Nu ni se adresează. Poezia şi ermetismul "confesiunilor" ei sunt desăvârşite. Poţi doar să-i simţi scriitura, nici chiar cele mai inteligente consideraţiuni ale ei nu au ca ţintă pura raţiune. De multe ori, nici măcar nu citim cuvintele autoarei, ci transcrierile ei din Proust, Mann, Kirkegaard, Platon, Borges - ei sunt aleşi să o grăiască. De departe, cele mai dragi mi-au fost fragmentele din cugetările eseistului-biolog Jean Rostand. Pe lângă Rostand, mi-au mai plăcut în mod cu totul aparte speculaţiile etimologice ale scriitoarei - impecabile stilistic, nişte intuiţii perfect... rezonabile.

Mă ţin a fi iubitor de franceză, nu-i întorc anglofil spatele când o întâlnesc. Dar să-l redai până şi pe Platon în limba asta... mi-a fost destul de greu de înghiţit. Am răbdat texte din tot felul de fizicieni, filosofi obscuri, madame de cutare, am ajuns scrâşnind la Kirkegaard, dar când deja şi bunul Platon grăia în frâncă am căutat repede un perete fără tablouri, bun pentru a o trânti. Din nou. Cu toată plecăciunea în faţa rezultatului final, găsesc că e o incomodă dovadă de vanitate. M-am gândit, cu prefăcut altruism, la cititorii care nu sunt familiari cu limba lui Voltaire (de ce se foloseşte mereu clişeul ăsta, limba lui Voltaire?). Ok, o fi citit lucrările respective în traducere franceză, dar nu cred că a-l "păstra" pe Platon în franceză contribuie la mai buna lui înţelegere, nu e limba lui nativă. Nu m-a dat pe spate cu vastele ei lecturi. Mi se şopteşte, din regie, în cască: poate la vremea aceea citatul ăla reprezenta o parte din ea; poate spunea ceva despre ea, mai mult si mai bine. Prin urmare, mai uşor cu superficiala tendinţă de a respinge. Rămâne: de ce în franceză?

Ar fi ieşit o culegere de poezii fermecătoare, sumbre, dureroase la citire, din Bietele corpuri.

Ah, uitasem: "aceasta nu e o recenzie". Am încercat să înşir în special ce nu mi-a convenit. Cartea e o izbândă a literaturii române, perfect (şi musai!) traductibilă în Occident.

Legături

Un interviu interesant în Contrafort:

A. D.: În articolul „Scoţând limba şi lingând păunul”, Sławek Sierakowski scrie că tu încerci să realizezi un program similar cu cel al Elfridei Jelinek – „Când oamenilor li se vâră limba-napoi în gură, atunci aceasta dobândeşte o incredibilă putere explozivă.” Ai spune despre tine că, asemeni Elfridei Jelinek, te lupţi cu limba pentru a-ţi dobândi limba?

D. M.: Abia de curând am experimentat o străfulgerare de genul acesta. Am constatat că limba este cel mai puternic material exploziv, adică am conştientizat dintr-odată, probabil influenţată şi de faptul că am un copil, că omul veritabil începe atunci când începe să dea nume lucrurilor. Acel articol al lui Sierakowski a fost teribil de important pentru mine, căci el a scris nişte chestii la care mă tot gândeam de la o vreme: că limba este elementul de bază al minţii şi că a răzbate în limbă înseamnă a căpăta putere asupra omului. Tot ascultam la radio cântecele de genul „Te iubesc, se-ntorc păsările de la munte”, şi mă gândeam în sinea mea: uite, eşti o coafeză, auzi fragmentul ăsta de douăzeci de ori pe parcursul unei singure zile, şi când te întorci seara de la servici, îi spui soţului: Te iubesc, se-ntorc păsările de la munte, şi nu e suficient că o spui, dar o şi mai gândeşti. Sistemul îţi bagă limba în gură şi-ţi manipulează viaţa, dragostea, sufletul. Pentru mine e o chestiune foarte reală faptul că lumea, societatea, aşa cum este ea, vrea să umple oamenii cu strujitură, cu pilitură de lemn.

şi :

Bovarismul şi-a depăşit timpul, este foarte contemporan, pentru că tocmai contemporaneitatea creează astfel de lanuri de oameni neprefăcuţi, identici, „formataţi” (ca un hard disk), şi care se urăsc din cauza asta. Singurul drog pe care-l au la dispoziţie e chiar această dorinţă, ridicată în slăvi de cultura de masă, că cineva, în curând, îi va observa pe stradă şi-i va invita să participe la un program televizat sau la o emisiune radiofonică.

Pentru mine, cartea Dorotei Maslowska nu a fost o revelaţie, am apreciat-o moderat. Poate ar trebui să mă scutur de moderaţie, că-i tare confortabilă.

2. O carte din multele pe care le vreau: Cartea ruşinilor

3. Adler seamănă teribil cu un om care-a venit într-o zi să cumpere un radio uriaş pentru bunicul lui, iar peste 2 săptămîni a mai vrut un radio uriaş pentru preotul din satul bunicului.

Labirint - "filet de livre" în sos de vis

On chassa bébé cochon. Il ne sera jamais bon. Pour faire du jambon. Ou du pâté, du filet mignon, du boudin, des côtes de porc, des rillettes, du fromage de... Visez că sunt, ca-n viaţă, clădit pe file de carte. Lecturi dezordonate, unele nerecomandate. Mortarul - cerneala tipografică, pe care o inhalez ca aurolacii, face mai alunecos complicatul proces de optare pentru o carte sau alta (rezumatul de pe coperta a 4-a este de multe ori confuz sau înșelător).

Puţin mai încolo, sunt prins fără voia mea în „proba biletelor". Pe aceste bucăţi de hârtie ni se cere să trecem anumite răspunsuri şi date personale, ca într-un test. Numele tatălui şi-al mamei, adresa, seria şi subsemnatul. Toată tinerimea oraşului părea să se fi adunat acolo; mai toţi dăduseră un răspuns oarecare; caut cu înfrigurare prin bilete, ca să mă inspir (nu înţelegeam deloc despre ce este vorba, mecanismul de subminare a gândirii intrase în funcţiune). Nu înţelegeam întrebările, iar uşurinţa cu care ceilalţi găsiseră răspunsurile corecte mă imobiliza, mă înspăimânta o dată în plus, minimalizându-mă, determinându-mă să mă cred generalmente neştiutor, nepriceput, ca de obicei, rămas în urmă, neajutorat, aşa cum am şi fost dintotdeauna în mondenitate, sosit în ultima clipă.

Abia pe urmă a venit greul. Coridoare nesfârşite, revărsându-se în străzi întortocheate, burg colinar, piatră cubică, pântecoasă, în pavaj. Eu conduc un autobuz cu o uşurinţă nemaivăzută. Sunt însoţit de câţiva prieteni. Unul e în mod cert A. Pe ceilalţi i-am pierdut la deşteptarea din somn. Amintiri, peticite cu impresii eronate, edulcorate. Atmosfera e îngreunată de umezeală, autobuzul sunt eu, de fapt; într-o pantă foarte abruptă se opreşte, ca şi cum ar fi ostenit; ceilalţi trebuie să mă împingă. Dorinţa de a conduce, de a dezvălui eu însumi surprizele locului. Oraşul este o rezervaţie istorică, cu arhitectură barocă la exterior şi gotică, rece şi umedă, în interioarele sale tainice. Cineva ne urmăreşte, intrăm, purtaţi de întâmplare, în burta oraşului. Rău de înălţime, iscat în locuri deloc înalte, groaza nemaipomenită înaintea treptelor fără balustradă (un alt motiv frecvent al viselor mele). Spaima se intensifică la coborâre, când trebuie să mă întorc de unde am plecat. Aşa stând lucrurile, înţepenesc, mor de frică şi nu mai pot face nimic, singurul cotlon viu din mine este teama, restul fiind blocat, fără altă putinţă de resuscitare decât prin revenirea în starea de veghe.

Îmi doresc să respir un aer mai tăios, care să-mi pătrundă adânc în plămâni, nu densitatea aceea umedă cu miros rotund, de pântece. Din coridoarele întunecate ies bătrâni despre care îmi spun că s-ar afla acolo la tratament sau la azil. Sunt fiinţe reci, abia comunică, ni se adresează doar pentru a ne încuraja să coborâm scările fără balustradă în beciul al cărui fund nici nu-l bănuim. A. îndrăzneşte, trece un timp oarecare, nu lung, mă întreb dacă va mai ieşi de acolo. Îi aud paşii, gândul fulgerător că s-ar putea să nu fie A., visul, însă, mi-l aduce pe el. Scările conduc spre nicăieri, mă asigură el. Le privesc din nou şi, chiar acum, în stare de veghe, mă mir cum rămân mereu paralizat când le văd desfăşurându-mi-se în spirală, dinainte; chiar dacă nimeni nu mă contrânge să le folosesc, imediat mă lipesc ca îngheţat de perete, lipsa unei stinghii de sprijin de care să mă ţin, aflat - mediat de groază - aproape în contact cu necuprinsul de jos, anticiparea unei posibile căderi din înalt spre ce oare? Treptele nu au contact cu zidul, gol - de-o parte şi de alta a lor. Absolut convins că voi aluneca pe ele, îmi voi pierde echilibrul şi mă voi prăbuşi.

La final, ieşirea în grădinile însorite din spatele acelei case imense. O vegetaţie înăbuşitoare, bogată ne aşteaptă. Iarba e atât de grasă încât abia înaintăm, împiedicându-ne la fiece pas. Nu avem răgaz să ne destindem. Suntem încă fugari, vrem să scăpăm. Cineva ne urmăreşte. Îl ghicesc, deşi mi-e interzis să-l caut din ochi. Visul depune eforturi epuizante să-l umanizeze pe urmăritor; bucăţi de carne, grasă, prăjită, se desprind şi zboară de pe feţele însoţitorilor mei, în urma unor lovituri care se abat asupra lor cine ştie de unde...

Ce-mi place?

Îmi plac oamenii care iau viaţa aşa cum e, neîncercând să pară mai afectaţi decât trebuie de ceea ce se li se petrece. Fără planuri paranoide de viitor, fără încercări jalnice de a te manipula în folosul lor: râzând la toate glumele tale, izbutite sau ba, dându-ţi mereu dreptate şi apoi, cerându-ţi bani cu împrumut, cerşindu-ţi o aprobare fără temei sau legitimarea unor stupidităţi de comportament de-ale lor.

Vreau să stau la masă cu un prieten jovial şi cu nişte necunoscuţi. Să râdem şi să bem. Noi doi - ştim noi de ce, ei, crezând că ştiu ei de ce. Să mă prefac mirat, să admir cu exagerare, pentru a provoca mărturisiri intime, inutile. Aşa, doar de dragul zâmbetului interior.

Staţie

E ca şi când viaţa încă nu a început, vreau să spun Viaţa. Te pomeneşti că toată viaţa o fi o pregătire pentru Viaţă. Ca să observi la sfârşit că trebuia să faci cu totul altceva. Când începe? Ce să fac pentru a nu pierde timpul? Şi să-mi citesc cărţile.

Azi nu ştiu ce s-a întîmplat, dar toate vînzătoarele pe care le-am întîlnit au fost peste măsură de amabile. Ceva neobişnuit. În rest, împletesc o recenzie la Supunerea, de Eugen Uricaru. Mi se pare o carte plină, alt cuvînt mai bun nu-i găsesc, deşi autorul are cîteva ocazii să rateze (prin cruzime, prin naivitate, prin exces). Cartea asta a fost un lucru bun de săptămîna trecută, citită pe nerăsuflate. Şi poate de aia cumpăr cărţi fără măsură, pentru a trăi de mai multe ori sentimentul acela febril: şiiii mai departe ce s-a întîmplat? cu care m-am învăţat din copilărie (să ştiu continuarea poveştii, dar şi să prelungesc suspansul)
Alt lucru bun a fost un oraş mîndru, cu case-prăjitură, din care mai vreau să gust şi să mă înminunez.

Bileţele către trup

Nu-s într-o perioadă fastă şi trupul meu o ştie. Numaidecât îşi delimitează supărările cu punctuleţe, deluşoare rozalii şi întinse pete roşii-semafor. Marfa expusă nu se atinge. Iar cea vândută nu se schimbă. Domniţa Klara mă chestiona, prin evul mediu, în stil lepşesc, care este relaţia mea cu trupul meu. În general, bună. Mergem împreună la cumpărături. Iubim cărţile, îndeosebi. Suntem iresponsabili. Ne bărbierim. Ne ferchezuim, ţifrăşim, toaletăm cu meticulozitate de câteva ori pe săptămână. Înlăturăm de comun acord, şi-n deplină armonie, ce e excesiv şi sporeşte cu nesimţire, de regulă, în cele mai nepotrivite momente. Nu ne-am măritat niciodată până acum. Ehei, au existat ele şi unele planuri maritale, rostite în beţia adolescenţei foarte târzii, noaptea, când ochii nu văd şi inima cere. Trupul meu se defineşte în funcţie de mângâieri. Nu are conştiinţă de sine decât în clipele când i se urmăreşte relieful cu degetele, cu toată palma, se acceptă şi pe sărite, şi cu talpa. Trupul ştie să aprecieze sincopele, punctele de suspensie şi versurile albe, inconsecvenţa unei traiectorii. Eu nu mă pricep să mă conturez. Mi-e şi ruşine. Ce-o să-mi zică? Trupul se arată în toată geografia lui doar când mi-e atins de altcineva. Recunoaşte imediat zimţurile amprentelor străine. În rest, stă pe undeva risipit între mine şi împrejurimi. Nu are sediu fix. Nu tot timpul port tot trupul cu mine. Nu îmi aduc aminte cu precizie cât trup am, cert e că obişnuiesc să fiu slab. Nici unde ţin depozitat ceea ce nu iau în deplasări. Pentru rezervele de trup neadăugate la rezultatul final - cel de care mă folosesc ca să merg la shopping şi să fac amor deosebit de grav - las bileţele pe te miri unde, ca să fie găsite uşor şi să se simtă, astfel, şi ele, rămăşiţele, luate în seamă. Să nu se creadă abandonate acolo unde-or fi.

Bietele corpuri

Te gîndeşti la cartea-corp viu, nu la cartea-text după ce o citeşti pe Sonia Larian. Ţi se face chiar teamă. Cine trăieşte în această carte, atît de fragilă şi îndurerată, atît de neconvenţional haotică, te întrebi. Şi care sunt bietele corpuri?

Să scriu că nu înseamnă mai nimic să deconstruieşti - de parcă s-ar putea! - cartea asta de haos, că trecută prin gîndire, Bietele corpuri ajunge să nu însemne mai mult decît un jurnal codificat, sub cheie. Că poţi să o închizi într-un sistem, unul simplu: introducere-cuprins-încheiere, şi astfel corpul adevărat („marmelada de carne”) al cărţii se pierde. Întîmplarea e substanţa ei, trecerea de la revoltă şi strigăt la resemnare gravă, la exuberanţă şi duioşii. Marandenbòne, aşa se numeşte în carte această întîmplare feroce şi nestatornică a lumii.

În lumea Marandenbòne trăiesc aceste corpuri: avatarurile Arianei (Gels, Gelsomina, Ariana 1, 2, 3, Stella), bietul corp al Ursului, bietul cîine Monco, colegele de şcoală, regele Richard şi regele Eduard, moartea, suferinţa; lipsesc concluziile, lipsesc sentinţele. Dar cel mai mult vorbesc vocile marandenbòne despre despărţirea de aceste corpuri nefericite, care înlocuiesc oamenii fericiţi din trecut, despărţirea de corpurile care bîntuie.

Lumea locuită de corpuri devine insuportabilă, în timp ce aceea ştiută înainte se destramă, aşa cum Ursul-tată devine dintr-un bărbat înduioşător de tipicar o umbră răutăcioasă, aşa cum se micşorează el şi se scîrbeşte de lume, sub ochii Gelsominei, sub ochii Arianei, sub ochii tuturor. Totuşi, amintirile despre corpul tatălui, despre gesturi şi tabieturi, despre numele lui de alint, despre intonarea vocalelor din nume, în fine, aceste dovezi fizice ale existenţei sale înainte de suferinţă se află în jurul aceluiaşi trup. El bîntuie şi mîngîie (prin ce a fost înainte) în acelaşi timp.

Tot aşa se întîmplă cu fiecare rînd din carte, care pe de o parte alungă, pe de altă parte emoţionează. Să o citeşti raţional ar fi ca şi cum ai trece cu un obiect metalic prin carne, încercînd să îi dai artificial un contur. Să o citeşti pe jumătate inconştient, să o laşi să te ducă acolo unde se duce ea, în dezlînarea ei ambiţioasă, înseamnă să recunoşti că însuţi eşti sensibil şi fragil; un biet corp care simte lumea măreţ, sentimental şi monstruos.

(recenzie aparuta pe bookblog.ro, cineva mi-a amintit de carte, multumesc)

Cumpăr cărţi, dar mă tratez

Cumpăr prea multe cărţi. Nu una pe zi, dar în unele luni turistic sterpe, propice tranzacţiilor online şi lenevelii la orizontală, cum se dovedi acest decembrie, chiar mă paşte primejdia de a ajunge la una pe zi. Cu ce mă aleg din acest sport? Reconfortanta bucurie a posesiunii, tapetarea pereţilor cu volume colorate, ce absorb grijuliu zgomotele şi deziluziile perturbatoare ale străzii de provincie, turnurile strâmbe, inegale, de romane în aşteptare (nu se face să le aşezi înapoi pe raft, ar fi un gest aproape indecent, o acceptare pe tăcute a înfrângerii), angoasa timpului insuficient - care se declanşează imediat după aşternerea pedantă a ultimei semnături pe ultima carte scoasă din pachetul sosit de la editură. Întrebările obsedante asupra rostului lecturii: de ce citesc, pentru că-mi place pur şi simplu sau e mai curând o tentativă sublimată de a-mi culturaliza nemulţumirile? Ce faci, până la urmă, cu ceea ce pui deoparte citind? Atunci când ne confruntăm cu urma respectivă, la ce ne mai foloseşte c a r t e a? Mă opresc aici cu întrebările astea. Prea îmi sunt incomode.

Dacă voi (oricine aţi fi) aţi lua nişte pauze, nu de lectură, de achiziţionare, aş sta şi eu mai calm, cu câte o operă literară sprijinită de abdomen, în dormitorul meu-bibliotecă. Aş muşca apatic sau pasionat (oricum, cu mai scăzută disperare decât în prezent), aşa cum şade bine cititorului vicios, din cărţile deja stivuite. Nu aş mai goni printre rafturi după chilipiruri "strecurate" la reduceri, nu aş mai profita cu obraz îngroşat de cunoştinţele, pilele, amicii situaţi în poziţie de librar pentru acel 45% discount pe care respectabilii humanitaşi de la tejghea îl au la tipăriturile editurii pentru care lucrează. Nu aş mai simţi golul acela invidios-neputincios în inimă, la anunţarea cu fast a fiecărei apariţii jinduite (masivele de la Polirom: Musil, Bulgakov şi de la Cartier - Gide). Degeaba nu fumez, dacă pe viciul meu cu "pretenţii culturale" dau tot atâţia bani câţi consumă fumătorii înrăiţi, lunar, pe pachetul lor zilnic de otravă. Iată de ce nu-mi pot cumpăra şi eu un laptop, ca tot snobul, un aparat foto cu zoom peste 10x, cum are orice mucos întreţinut de părinţii ce trag ca boii în Italia, o mobilă completă pentru living. Dar voi nu vă daţi opriţi.

La anul, aş vrea să citesc cu osebire în franceză (Camus, aproape integral, de exemplu, că tot m-au ajutat oamenii mei de suflet să încropesc o colecţie frumoasă), limbă de care m-am înstrăinat nedrept. Dar nu voi putea, câtă vreme de pe masa_pustie, cu ochiul meu drept, pot căta mereu către linkul ce duce la bookblog.ro, doldora de prezentări una mai entuziastă şi mai apetisantă decât alta. Tapetat cu ispite, bookblogul ăsta! Aş putea să-mi impun să nu mai citesc nici o revistă culturală influentă, cu pagini de recenzii bine scrise. Să citesc exclusiv, bunăoară, inofensivul Supliment de cultură: contactul meu cu publicaţia ieşeană lăsându-se mereu cu straşnice sperieturi. Rămân, totuşi, prietenii ca verigă slabă, în ciuda blocadei neconvingătoare pe care o coc eu presei (pentru a-mi tempera cumva apetitul consumist). În fond, ce prieteni sunt aceia care nu-ţi recomandă cu patos niscai cărţi care i-au mişcat!?

FSN

Pe intelectualii băştinaşi i-a cuprins pofta cea serioasă de politică mare, de "responsabilă" atitudine civică, un piculeţ cam târziu. Mult după ce jocurile ilicite şi împărţeala pe zone între clanurile politice, colorate divers doar de faţadă, au fost bine făcute şi închegate. De aceea, b ă l ă c e a l a mediatică orbeaţă, cu saliva la vedere, penibil necritică, zgomotoasă, cu inadecvate accente fundamentaliste, practicată în grup de domnii Patapievici, Cărtărescu, Mihăieş, Pleşu, Liiceanu alături de o grupare (PD-L nu e partid, nici un partid nu e partid, de fapt, în România) pe care, de câţiva, ani se tot screm subţire să o treacă drept mesianică, hipermorală şi bine intenţionată, îşi recapătă, în zilele astea, accentele ei groteşti, tot mai greu de ambalat, ba chiar frizând prostia.

Singurul amănunt care mă dezgustă la alianţa fătată cu duioase oftaturi telegenice, şi moşită, fireşte, "pentru binele ţărişoarei", "pentru intrarea şi ieşirea din criză" (vom asista la un sex pe rupte cu criza, ceva de speriat, aşezaţi-vă bine) nu este monstruozitatea ei doctrinară (ce va agonisi în stil centru-dreapta pedele va redistribui social pesede?), numeroşi din cei care vor sta la aceeaşi masă guvernamentală au mai fost colegi de partid, indiferent cum s-a numit el, de-a lungul ridicolei istorii post-revoluţionare. Iar în bunele intenţii ale tribului băsescian nu am crezut nici o clipă. Nici un şoc. Nici o noutate. Mă îngreţoşează şi mă îngrozesc (dar asta e o altă poveste, una despre eternele slăbiciuni omeneşti, ce nu ţin seamă de înalte studii) cei din spatele PD-L, în frunte cu mai sus amintiţii 'telectuali. Tăcerea lor descalificantă de acum. Căzută foarte nepotrivit, după neobositele luni de ironii groase sau fine şi cârteli brutale, intransigente, la adresa PNL şi a cârdăşiei parlamentare a acestuia cu imortalul PSD.

În plus, mă dezgustă cohortele de forumişti ce parazitează, înjurând cu şcoală, site-urile ziarelor, şi care, pe unii ca mine - critici sastisiţi ai întregului eşichier politic românesc, deci şi ai preşedintelui Băsescu, şi ai tribului docil ce-i ţine loc de partid - nu ne scoteau din năimiţi, petrodolarişti, pesedişti. Întru trista amintire a zilelor în care eram terfeliţi porceşte şi discreditaţi gratuit pentru nişte opinii sincere, contrare curentului şi, mai ales, emise de bună voie, nu plătite de Patriciu, mă bucur acum să-i urmăresc îngurgitând cu foame de zile mari căcatul pe care l-au aruncat asupra "coruptului, mafiotului, infrecventabilului" PSD.

În tot anul ăsta electoral a avut loc un singur gest demn, de recunoaştere prin demisie a erorii de înregimentare: gestul nobil, de renunţare la candidatură, al lui Cătălin Avramescu, survenit imediat după înhăitarea PD-L - PRM pentru susţinerea lui Vadim Tudor. Dilematicul (actualmente, pare-se, om fără îndoieli) Sever Voinescu a ales să meargă mai departe, servind acum cina victoriei dimpreună cu Boc, Năstase, Mitrea din troaca de reziduuri (leftovers) programatic-doctrinare la care se înghesuie, practic, toată pseudo-politica mioritică. Dar, nu-i aşa, să nu disperăm: ce atinge PD-L, preacurăţeşte. Rămâne să mă întreb - nu baş făţarnic, nici îngrijorat - dacă nu cumva, la următoarele alegeri, în 2012, vor fi cooptate în guvern toate partidele parlamentare, că tot am fost martorii intrării precoce a României într-un post-viitor în care ideologiile sunt deja mofturi de excitat chiţibuşarii retrograzi ca mine. Procesul electoral pentru alegerea organului legislativ al ţării tocmai şi-a dovedit, în anul de greaţă (nu graţie) 2008, inutilitatea. Odată această alianţă parafată, noţiunea de alegere, de opţiune electorală, adică, este lovită de nulitate.

Witold al lui Gombrowicz

Cosmos-ul lui Gomobrowicz este mai lesne de pătruns dacă, în prealabil, ne punem la punct cu minime detalii biografice referitoare la polonezul acesta rătăcitor. Aşadar, vedeţi singuri ce-a mai făptuit şi pătimit domnul autor până să scrie cartea pomenită aici. Este vorba de un text care-şi sprijină îndrăzneala, cu bună ştiinţă, pe umerii viguroşi ai operei lui W.G. de până la acea dată. Nu este un "cântec de lebădă", ci un fel de muzică surdă a vieţii, un geamăt incoerent care l-a însoţit, se pare, toată existenţa şi a aşteptat "cel mai potrivit moment" să iasă, să se poată face auzit.

Estetic, Gombrowicz era deja consacrat la data apariţiei acestui "tratat despre dezintegrare". Potenţialul risc de a fi întâmpinat cu neînţelegere, hulit cu superficialitate, chiar respins pentru stranietatea suprarealistă a scriiturii l-ar fi putut primi cu o anumită împăcare, opera fusese scrisă.

Recent, vorbind cu un prieten despre Cosmos, am desprins noi aproape simultan concluzia că "metoda" de cercetare mentală a haosului (ascuns sub rânduiala de comun acord numită realitate), folosită de dl. W, detectiv ad-hoc, e una de natură a dematerializa semnele/obiectele, prin exces de apropiere, preschimbându-le o dată în atomi, logic - de neîmblânzit. Apoi, în stări şi proiecţii echivoce (ale sale, ale celorlalte personaje). Suntem puşi martori saltului său voit - colectare de material probatoriu pentru o "ştiinţă" personală - în capriciile (nu neapărat validabile ale) percepţiei - cognitivă, sufletească, nu importă. Munţii devin stări/afecte, din formaţiuni geologice, "cetăţi ale orbirii şi ale muţeniei", vestesc - fără a-l numi - secretul care urmează să fie revelat; zidurile caselor - stări/ecrane pe care se proiectează culpe obscure; abundenţa carnivoră a vegetaţiei, minuţios înregistrată (a se revedea B. Schulz)... etc. Deci un soi de naturalism mai puţin pedant şi mai deferent (păstrându-i, adică, rugozităţile) cu tâlcul pe care încearcă să-l transmită. Ancheta (poliţienească a) lui Witold asupra adevărului propriu îşi dă silinţa să se lepede de ispita oricărei "deviaţii" raţionaliste. E ceea ce mă atrage în mod deosebit către textele gombrowicziene! Şi asta nu e tot. Totul e să te ţii bine când stările de care scriam încep să-şi dorească - de parcă ar avea o conştiinţă proprie - să se grupeze tematic. Răpind cu ele părţi din obiectele peste care se suprapuseseră, sub bagheta subiectivismului auctorial deloc ruşinat de sine, şi realcătuindu-se mai apoi în alte forme, tot mai bizare. Pură sursă de scrânteală pentru creierul comod al cititorului.

Locuieşte clandestin (ca o rudă ce trebuie neapărat ascunsă ochilor lumii), în cartea despre care tocmai îmi aduc aminte în prezentarea de faţă, o gâtuită şi neostoită năzuinţă a ei de a se fi scris de mai multă vreme. Cu toată dorinţa asta mult timp ţinută la conservare, la ceasul ajungerii ei pe hârtie, cartea rămâne tot un chin, o spovedanie fărâmiţată, ce uzează de o grafie strâmbă, parcă aşternută pe întuneric. Un puzzle autoconfesiv, grotescă tentativă de parcelare a absurdului pentru a-l face digerabil. O hăcuire în dumicaturi inegale a adevărului despre sine, menită a înlesni cumva enunţarea lui, eliberarea lui în lume şi, astfel, exorcizarea sperată de scriitor. Fireşte, paradoxul nu putea lipsi: deşi contribuie la perpetuarea şi iuţirea mişcării centrifuge, Witold depune în acelaşi timp şi un sfâşietor efort de strunire a descompunerii - prin repetare, rememorarea precarelor "indicii". În fine, Gombrowicz îşi va fi dobândit revelaţia ultimă (actul de sinceritate care i-a încoronat opera), lăsând intact adevărului privilegiul de a fi greu accesibil, (ca într-o înţelegere dintre gentilomi) un pact manifest, spun eu, tocmai în părelnica ilizibilitate a romanului.

Greu de însăilat ceva fluent despre aşa o sucită de carte. Iată un fragment atât cât trebuie de grăitor, scutindu-mă să înspăimânt vrednicii cititori mai mult decât am făcut-o deja mai sus:

"Casa din faţa noastră părea bine muşcată de amurg, chiar în materia ei şubrezită... şi văiuga semăna cu o cupă falsă, cu un buchet otrăvitor, plin de neputinţă, cerul dispărea, se trăgeau şi se închideau cortinele, creştea rezistenţa, lucrurile nu voiau să se expună, se ascundeau în vizuini, atrofiere, descompunere, sfârşit - deşi era destulă lumină -, se făcea simţită deteriorarea virulentă a vederii. Am zâmbit fiindcă îmi spuneam că întunericul este uneori mai convenabil, la întuneric te poţi apropia, infiltra, poţi atinge, cuprinde, îmbrăţişa şi iubi până înnebuneşti..."

Cică

„Cînd ai chef, fă din şedinţa ta un dans african, o meditaţie calmă sau solicită-i partenerului tău o informaţie.” (A. Moreau) Îhîm.
Şi încă asta nu-i cea mai mare aiureală pe care-am citit/auzit-o în această săptămînă glorioasă.

URSS - Crima ca rutină

Rusia din zilele noastre este o ţară cu care, încă, nu se poate discuta (în sens reparatoriu) despre monstruozităţile comise în timpul regimului stalinist (în schimb, state ca România au fost obligate să plătească prompt, ani de zile, despăgubiri de război - în ciuda efortului depus după 1944). Înţeleg că în "marele stat de la răsărit" interesul pentru explicarea şi exorcizarea genocidului comis asupra poporului rus este minim, atrocităţile tratate cu indiferenţă, cu orbire, cu muţenie, cu teamă. Dar sovieticii nu s-au "mărginit" la atât, ci au "colectat" pentru a nimici şi elitele ţărilor estice proaspăt ocupate (vezi Polonia), ţări obişnuite cu actul dreptăţii, ţări demne, nu veşnice ştoarfe ale diverselor experimente ideologice! Pentru asta, autarhilor ruşi şi poporului lor docil li se va cere neîncetat socoteală. Tăcerea lor, ca răspuns, e una aproape violentă.

Katyn (peste 20 000 de ofiţeri polonezi masacraţi fără proces, fără vină) a fost posibil într-o perioadă în care Polonia se regăsea abandonată senin la discreţia Germaniei şi URSS (care şi-au găsit să facă paradă de eroism ieftin într-o ţară lipsită de orice apărare), iar inşi ca Churchill şi Roosevelt se deosebeau prea puţin, în ce priveşte predispoziţia sau complicitatea la crimă, de Stalin. Doar că ce au făcut ei se numeşte azi, eufemistic, pragmatism, au făcut-o în numele luptei antifasciste (unde le era antifascismul la Muenchen, când au cedat Cehia sau la 1 septembrie 1939?). Încerc să contribui şi eu la neuitare, postând acest link - Memorialul Katyń 1940 online. Citiţi despre Masacrul de la Katyń - Wikipedia, urmăriţi recentul film al lui A. Wajda. Nu uitaţi! Dacă nu ştiaţi, informaţi-vă acum. Odată citind, NU UITAŢI! Este vorba de bestia din vecini. Bestia care zace ne-moartă în însăşi secretomania conservată până azi la adăpostul supuşeniei şi "umilinţei" îndelung literaturizate ale unui popor totuşi imprevizibil, în vâscozitatea greu de pătruns a patetismului său revoluţionar (de faţadă) mult cântat, privit cu simpatie de intelighenţia occidentală - paravan pentru crime atroce.

Stefan, "zi gerrrmăn"

Mi s-a părut azi neverosimil ca un neamţ să se numească Stefan (stadt, spiel, sport, stange, strasse, ş-ul care spurcă cuvântul), rostit Ştefan, îţi vine să te tragi cu dânsul de bretele când auzi chemându-l: Stefaaaan, ca pe plaiuri moldave, şi să nu-l iei în serios - aşa cum cu un neamţ get-beget nu se cade, în faţa lor tre' să înţepeneşti întru admiraţie, mamă, uite un neamţ!, corect, rect, inflexibil, mare meşter ce-şi mănâncă din cur de avar ce e şi fumează, cu degete galbene, ţigări lipite cu limba-i ariană.

Eu ce să fac între timp, până mă obişnuiesc, spune şi tu, măi Stefane, ce pot întreprinde, adică, vorba cuvântului, să prind între, ca să umplu ce-i de umplut, nu timpul, ci singurătatea şi urâtul care s-au cuibărit din nou între coastele mele bucuroase de oaspeţi, o solitudine fără oglindă şi fără ecou, una care nu mă mişcă, nu mă mută din loc, nu mă trimite şi nu mă solicită nicăieri, nu-mi dă nici un ţel, o misiune, un rol, eu cu tine vorbesc aici, măi Stefane, nu cu pereţii!, nici cu paturile astea îmbrăţişate şi pătate fără nădejde de serii şi serii de copii răsfăţaţi, nespălaţi, înstăriţi ori pârliţi

la ce bun să ţin socoteala semnelor de întrebare, când fiecare cuvânt pe care-l scriu e, de la sine înţeles, o întrebare nepusă: singura certitudine pe care o am, în rest - doar supoziţii, bănuieli, amintiri dezagreabile, ştii tu cum e să-ţi aminteşti ceea ce nici măcar nu ai trăit vreodată, neîncrederea pură, nelămurită şi rămasă aşa încă din vechime, răspunsuri neprimite la întrebări nerostite, e de groază când se ridică toate din locul lor de veci şi-mi fut o vizită inopinată în alt chip decât prin obişnuitele înţepături de panică în inimă şi cu potop de efedrină în sânge, Stefan

poate te reţin, poate ai altă treabă, poate e vreo femeie la mijloc, cu care te pregăteşti să te culci, nu cu mai multe femei - iepuraşi digitali din playboy, ci cu una adevărată, întrupată, cu aluniţele lăsate la locul lor de photoshopul lui Dumnezeu, caldă în pat, lângă tine, recunoşti că, ştiind-o respirând alături, parcă simţi că zăboveşte clipa aia, parcă tinereţea ta puţin cam ofilită începe să fie mai răbdătoare, iar bătrâneţea acceptă să întârzie puţin, cu femeia ta atât de aproape, te încumeţi cu uşoară nesocotinţă să-i întorci spatele, dacă ţi-e somn, să adormi tranchilizat de o nepăsare fără margini, de tihna lui a avea: una, o

nu ştii cum e să aştepţi telefoane, nu cântăreşti promisiuni neonorate, nu contabilizezi patetismele proprii, scăpate din gură sau din pix în orice împrejurare, mostre "profunde" din filosofia bărbaţilor, de felul: aşteptând prea îndelung femeia, te poţi trezi că ţi se strecoară nehotărârea în trup, totul începe cu articolul nehotărât, căci te mulţumeşti cu o femeie, una fără nici o semnificaţie, refugiu pentru penis, şi apoi cu alta, cu altele, oarecare, o, alta, nişte... până la deplina reîntoarcere în nămolul promiscuu din care - în urma unei zdravene sperieturi şi cu un imens efort de voinţă - te-ai smuls nu de multă vreme, îngreunat cu o desagă de acuze, numeroase şi nedrepte, speriat, cum ziceam, pentru totdeauna,

nu-mi place să recunosc, măi Stefane, sau, de ce nu, măi Siegfride, dar v-aş invita pe amândoi la o bere chiar acuşica, de ce să mai zăbovim şi să ne tot scriem mesaje costisitoare, declaraţii de dragoste prefăcută, Siegy, dubistderliebstedeutschemenschdenichjemalskennengelernthabe, apoi nimic, că nu-l cunoscusem decât ca pe un fin şi de folos deţinător de celular, un curier între mine şi ea, un util hermes fără aripi la sandale, ce, parcă ar conta altceva!

dar nu putem slobozi vraişte copiii răsfăţaţi, nespălaţi, înstăriţi ori pârliţi prin cabana asta şubredă şi, Doamne apără, inflamabilă, mai bine doar să-mi imaginez cum vii în camera mea la noapte, baţi la uşă, în mână - lumânarea consumată, eşti îmbrăcată în cămeşoi lung, alb, transparent, ce pare a tremura pe tine în lumina incertă a radiatorului electric cu un ochi ars şi a lumânării cu fitil plăpând, ce politicos te-aş mai primi în patul meu şi te-aş cuprinde, ca să uit de sihăstrie, mai întâi asta şi mai încolo treburile omeneşti, prea omeneşti, de fapt, ştii ce?, cum hotărăsc simţurile, tu nu te poţi opune, în orice caz, o noapte umplută cu o femeie, cu o nehotărât-articulată, cu una din multe altele, e o noapte de pierzanie, epuizată în virtutea speranţei mele de a mă reîntregi alipindu-mi-te

dacă te-ai alungi lângă mine, nu, nu tu, Stefane, şi te-aş încleşta în braţe şi aş coborî orbecâind cu un pahar gol la intrarea în trupul lăudat (din vârful degetelor cercetez dacă s-a maturat sucul vieţii), tu ţi-ai da pe loc seama că trebuie să fi rătăcit de ceva vreme în căutarea ei, a femeii articulate, te vei simţi îndată întrebuinţată ca un mijloc fix, nu pe tine te vreau, şi mă vei împinge în silă, ridicându-te, luându-ţi smucit cămaşa lungă, albă şi străvezie de pe răstaniţa patului, fără altă discuţie

tu faci cursuri să-ţi îmbunătăţeşti dialogul, eu fac antrenamente pentru a-mi păstra minţile şi mă gândesc la noi pentru amândoi deodată, mai sună-mă, Stefan, pot să-ţi zic Fane?, de pe acum ne cunoaştem bine, ţi-am făcut servicii, faxul nu l-am primit, aprecierile mai târziu, cum doreşti, Fănică, nu te grăbi, take your time, watch tv and have some tea, îţi face bine la stomac, cearcănele se vor estompa cu timpul, avon a descoperit illuminexul, doar să fii precaut, întinde crema în porţiunea special delimitată de sub ochi, iar dacă apar alergii, consultă şi tu un poticarăş, nu te jena, fii şi tu mai voluntar, Stefane, impune-ţi şi tu cu mai multă tărie voinţa, nu fi degenerat, eşti neamţ, nu trăi doar cu bere, ia o stalinskaia, crezi că te voi turna superiorilor, supervizorilor, statului care finanţează "proiectele" tale sociale de parazit onegist, înlocuieşti femeia cu o femeie, articolul hotărât, împăcat cu sine, cu unul indecis, nedefinit, îţi dă o rezultantă R cu care poţi face ceva, de exemplu, te ştergi cu ea la cur, Stefane.