marți, 27 august 2013

Dintr-o discuție

Crezi că gândirea unui Putin o depăşeşte pe aia a unui golan de cartier? Nicidecum! Aşa gândesc mulţi "mari" ai lumii. Doar nivelul e altul. Iar jungherul este înlocuit de rachetă. Şi ei se scarpină la penis ca orice manelist. În semn de „bărbăţie”. Penisurile lor sunt, de fapt, rachetele cu focoase nucleare. Iar gagicile - ţările din jur.

duminică, 25 august 2013

Cuvinte care ne iubesc

„O fată frumoasă, dar de o frumusețe atât de străină încât la început de tot n-o poți înțelege, o frumusețe care te amuțește când te uiți la ea, făcându-te într-un mod inexplicabil să te simți descurajat.”
(Gustav Meyrink - Golem, ed. Univers, trad. Teodor Fleșeru)
***
Da, o descriere ce grăiește mai mult decât înșiruirea pedantă de amănunte fizionomice exacte: nas în vânt, ochi mari și migdalați, buze bine conturate, pomeți proeminenți etc. Îmi pare o pretenție cu totul arogantă să-ți închipui că, binecuvântat de întâlnirea cu Frumusețea, ai putea s-o descrii precis, academic, prinzându-i miezul într-o matriță lexical limitată. 

Ar mai exista, însă, o cale, acceptând că nu ne putem împotrivi epuizantei ispite de a o imortaliza, de a o închide într-o imagine fixă: a încerca să înfățișezi felul cum o frumusețe se reflectă în tine. Să realcătuim fața în raza căreia ne-am „ars” din rămășițe de impresii, din tușe aproximative. Câți n-am cunoscut senzația de paralizie, prinși în siajul unui chip hipnotizant? Micile imperfecțiuni, micile asprimi de care ochiul se agață pentru ca, milimetri mai încolo, să-și dea drumul într-o alunecare lină pe curbele cu adevărat armonioase ce nu permit vrajei să se risipească. Ceva similar, probabil, doar cu sentimentul de necuprindere, de prăbușire, care ne cutreieră când încercăm să ne închipuim hotarele universului.

Da, fetele de acolo, de afară, din stradă, sunt din ce în ce mai frumoase. Aveți ce invidia. Aveți de ce amuți și a vă lăsa stăpâniți de acea creativă descurajare senzuală de care mai pomenisem și eu pe acest blog.

Cu amuzament amar mă gândesc că nici cei mai plini de sine atei, mândri de inapetența lor față de mistică, convinși că orice pe lumea asta e explicabil, nu sunt scutiți de cea mai sălbatică dintre idolatrii în momentul în care, prinși pe picior greșit, în viața lor până atunci ordonată după criterii „exclusiv” raționale (deși nu există așa ceva!), dau nas în nas cu frumusețea deconcertantă. Toată știința lor veselă, micile ritualuri de pură sorginte superstițioasă (nu le-ar recunoaște) cu care-și împresoară știința ca să o păzească - spulberate în confruntarea cu pasiunea pentru un chip frumos. Mai devreme sau mai târziu. 

Abia atunci vor afla și ei ce este o „experiență religioasă”. Și nu mă refer la legătura cu divinul, cu supranaturalul, ci la subjugarea completă (și efemeră, căci această religie e nestatornic politeistă, cu un număr variabil de zeități) față de infinita putere de vrajă a unei alcătuiri fizionomice fără cusur.

vineri, 23 august 2013

Țara mădularelor neliniștite sau India still doesn't get the picture

India. Violurile deja tradiționale comise asupra străinilor (și nu numai) se țin lanț. Brutalitatea siluirii nu are nimic de-a face cu dorința erotică ori cu sexul. Are cu un complex de putere și de dominare. Cu ura. Penisul-bâtă, penisul armă albă (neagră) - intenția este să spurce pe unde trece, reducând femeia la stadiul de recipient, de suport. Până și animalele se amușină preventiv, își testează receptivitatea, obținându-și reciproc acordul, înainte de a trece la reprobabila faptă. Legat de India, în schimb, a afirma că violul face parte din pachetul turistic exotic nu e o răutate gratuită, ci un adevăr: violența sexuală este inseparabilă de stratificarea societății, violul fiind adeseori o manieră prin care castele „superioare” își impun potența socială (Le Monde, vineri, 26 iulie 2013).

Când veneticii sunt prea puțini la număr pentru potența debordantă a neamului masculin indian (ce e neamul indian? e puligam?), pentru surplusul lor de spermă sacră, iar vacile prea înalte pentru ei, localnicii se mulțumesc și cu fete pământene, din castele paria. Viteji cum îi știm, acești atleți ai sexului pe furate, purtători de pule de cal, aleg ca victime întotdeauna ființe omenești fără apărare. Și atacă în haită.

AFP/Le Monde
Cum occidentalii vor fi în continuare fascinați de acest tărâm nedomesticit și vor constitui mereu un leac gourmet pentru întunecatele penisuri semețe ale indienilor, what are we going to eat?, cei mai nesățioși dintre băștinași își vor putea găsi lesne alinarea, după o mică răfuială ierarhizantă în cadrul găștii, în vreun trup alb, fraged (sau copt) de europeancă naivă. Sosită în marea Indie ca să se, nu-i așa, spiritualizeze. Sau sosită cu onegeul. Căci e de notorietate faptul că-i suficient să te afli în treabă în India, să-i respiri cu tehnică aerul infect, pentru a deveni un strop de guru, un sfertoguru, un guruț măcar. Un om care a acumulat niște... profunzimi, adică. Același nu vei mai fi, în veci. Dacă te mai și violează mortal un indian puternic, mascul atroce, poți apoi afirma fără teamă că te-a apucat Vishnu de un picior. Plocon.

Nu că România s-ar situa mai sus în top, dacă ne amintim numai de soarta crudă a japonezei agățată la aeroportul Otopeni de un jeg de-al locului - rasă pură, românească. Și apoi ucisă. În România, dacă nu te mușcă câinii maidanezi, te ia taxiul. Ideea e că la desinație nu mai ajungi.

Totuși, suntem departe de a atinge performanțele sportive ale indienilor la proba aruncării cu penisul. Neam eroic, indienii ăștia. Neam curajos. Nu laș. Dar nici naivilor benevolenți care se încumetă să-i tot frecventeze, asiduu, în căutarea metafizicii pierdute, a toleranței meditative, a salvării sufletului în șapte pași & a deprinderii ritualului defecării igienice din stând pe vine, nu le cânt eu strunele. 

Acest text își are fix tonul și limbajul pe care-l merită orice mascul, grup, castă, cartier sau nație ce cunoaște o rată astronomică a violurilor și agresiunilor fizice asupra femeilor. Încă disprețul meu față de bărbații care abuzează fizic sau terorizează psihic femeile (lor sau pe cele pe care nu le pot, altfel, avea) nu a găsit cuvintele cele mai potrivite!

miercuri, 21 august 2013

Rânduiala

Soartă vitregă au tații... În timp ce calea către distingerea esenței unei mame e strict legată de prezența ei (mama ne învăluie, mama e întotdeauna sigură, mama ne conține), tatăl e prețuit (valorizat) în mod serios mai ales când e absent, plecat, sau când nu mai e. Tatăl absent e tatăl zeu. Greșelile sale flagrante sunt sanctificate, transformate în pilde, provoacă accese vinovate de recunoștință tardivă, emoții reale și lacrimi. Tatăl lipsește crunt de tot în clipele în care îmi vine să(-mi) discut istoria cu el (evenimente controversate, lideri duali, oportunități pierdute). Atunci se înfățișează și mai acut ce mare nevoie e de un tată ca să te confirme, ca să simți cu impietate că-l depășești.

marți, 13 august 2013

▶ Laurent Garnier - Acid Eiffel [Unreasonable Live @ Elysee Montmartre] - YouTube


Unul dintre cei mai mari producători de techno ai lumii, legendă în carne și oase acest Laurent Garnier. Mi-a extaziat anii douăzeci. Un francez de foarte bună de calitate. Nu se mai găsesc din ăștia pe rafturi. Luați de vă uitați ce fel de acid excretează. Oh boy, oh vaci. Oh, zei!

luni, 12 august 2013

Farmecul incontestabil al prostiei vide

Călătoriile și oamenii frumoși din stradă, ca antidot pentru răul de viață (sau pentru sehnsucht). Când a călători nu e la îndemână, a-ți scălda ochiul în frumos - în perfecțiunea vidată de orice alt sens decât acela de a fi (a se lăsa) privită, frumusețea vidă, frumusețea proastă - rămâne un spectacol vizual de luat în seamă. Gumă de mestecat pentru senzualitate. Singura sechelă - un ușor & suportabil regret tonifiant.

sâmbătă, 10 august 2013

Explozie de mușcate pe stradă


C.S./iulie 2013
Indispus de carne. De-ar fi o egală plăcere în a trăi din legume și cărți... Mă răzvrătesc împotriva cărnii. Dar nu voi deveni nicicând un vegetarian din mila față de animale, asta nu. E doar durere, plăcere și neputință în carne. Creierul irosește atâta energie vestind durerea, întreținând-o, făcând-o să persiste, doar-doar pricepem să ne ferim (sau să ne aruncăm în brațele ei); citește în aerul aparent netulburat din jur varii „semne ale vremii” care ar putea s-o provoace, totul spre binele nostru. Anticipează. Deschide ochi și nări, inflamează pupile. Le deschide larg, freamăt în van, oftaturi resemnate, petrecerile din priviri. Colecția de chipuri nefolositoare, ținute în buzunarul ascuns din căptușeala hainei. Chipuri ce trec în grabă, ce nu se opresc, nu.

Sâmbăta, soarele se ridică în deplină liniște peste oraș, cu obrazul spălat și un zâmbet în colțul gurii. Vara, soarele n-are dinți. Văduviți de succesiunea amorțitoare a tabieturilor din cele cinci zile cu program fix, oamenii își caută de treabă. În rochițe ușoare, scurte și umflate, levitând fără foșnet împrejurul feselor, ca și cum s-ar feri să le atingă, neoamenii se îndreaptă către ștrand. Pielea, toți porii căscați în așteptarea culorii - carnația. Alunițele se înghesuie constelate, disputându-și spațiul îngust dintre umeri.

duminică, 4 august 2013

Putori

Putorile nu au făcut duș astă seară, copii! S-au întors de la părinții lui/părinții ei, purtând pe chip conștienți până la greață micile și lipicioasele particule de salivă expulzate de suflul pătimaș al mamei soacre/tatălui socru odată cu vorbele degeaba rostite. Neamuri adunate laolaltă - ca să-i vadă, aduse de curiozitatea morbidă de duminică, de spaima nimicului dinaintea zilei de luni.

Ce înseamnă, ce înțelegem noi prin acest „putorile”? Înseamnă, înțelegem, picioare pe catalige și ochi umbroși. Priviri distante, cel mult distrate. Prințese de apartament. Superficialități de vară, în condițiile în care toată lumea umblă în fundul gol. De vară până seară.

Paginile mi-s lipite. Aștept un lector bun, să fiu scormonit; lectorul acela dispus să se lase în voia literelor. Mă feresc, mă vâr pe sub masă, ies.

Nu dau peste nimeni. Schimburi de priviri de acreditare. Priviri drept înainte. Doar priviri. Ploaia ne îmbracă la loc, lumea se stâmpără cu un fâs caracteristic. Miroase a iasomie, ceea ce nu-i posibil, așa că aleg să mă întorc acasă alene (la modul alene? - ar scrie limbuții limbii), teniși roșii în picioarele mele albe, victoriene,  ațâțâtor roșu, vin printre case. Tufișurile mi se adresează cu domnule.

Zebrele se scutură sub pașii mei, dungile lor proaspăt vopsite strâmb, eu reușind să fiu conștient tot de al cincilea pas, pe ceilalți să-i mai și uit, altfel o să umblu iarăși țeapăn, crispat, cu timiditatea ițită, vânturând din brațele lungi mai mult decât cere estetica străzii și înclinarea către zeflemeaua facilă a unora, ocupați cu...

sâmbătă, 27 iulie 2013

Cărți solare

Iată unul dintre cele mai greu încadrabile romane citite (iară nu lecturate, căci astăzi mă simt mai puțin snob) în ultima perioadă. Să fi fost vara asta frumoasă, cu ploi venite la timp & canicule mai îndurătoare, să fi fost faptul că m-am rupt puțin de cotidianul mediu toxic, aerul de vacanță, n-aș ști să vă zic. Însă cartea lui Roberto Bolaño a tras cu râvnă niște clopote de sărbătoare în inima mea livrescă! 

C.S./iulie 2013
Dincolo de duioșia rememorării unei epoci de-o efervescență creativă dusă până la caraghioslâc, în care toată suflarea juvenilă Latino-americană se precipita înspre poezie, avea-nu avea talent/școală/chemare, dincolo de senzualitatea văratică a anumitor pagini, despuiată de prejudecăți, cum ai jura că sunt și aceste fete estivale ale vârstei mele mijlocii, dar nu sunt, se întinde firul electrificat al unui sarcasm coroziv la adresa cercurilor & saloanelor literare (de poezie), a chinului cultural de a înveli căcatul propriu în țiplă (a-l valida la cenaclu) și a încerca vânzarea lui pe raftul artei spontane, la adresa seriozității scorțoase în general.

Fiind, mai întâi, nerușinat de tineri, "detectivii" disperați și acoliții lor, păreau să ignore entuziaști că adevărata lor operă de "artă" era, la nici 20 de ani, fututul competitiv, orgasmul versificat; arta era excesul, viața în exces: a petrece, a experimenta, a friza impostura. Răzvrătirea previzibilă împotriva Familiei. A vorbi în versuri, ca neoprotestanții în limbi. A deveni. Parcursul logic al fiecărei existențe absurde. Averea lor erau trupul, curiozitatea și prejudecățile laxe. Mai înainte ca viața să-l fi așezat pe fiecare pe locul lui ori "pe locul care i-a convenit ei" (vieții) și pe urmă să-i uite, mai înainte ca rectitudinea burgheză a vieții să pună gheara pe ei și să le ucidă simțurile într-o căsnicie acră, într-un job decerebrant.

Absența autorului totalitar, omniscient - nu-l simți nici măcar cât să încerce așezarea vocilor personajelor sale într-un cor, în oarecare acord. Personajele l-au uzurpat. Disonanța vocilor e maximă, cacofonia dă tonul acestei cărți cu detectivi de improvizație, nu lipsită, totuși, de morți suspecte: premature, târzii - unii oameni mor prematur fiindcă au avut parte de o tinerețe tristă, aflându-și fericirea abia când cronologia le expirase.

Detectivii ad hoc, împărați lirici rupți în fund, rătăcitori înzestrați cu îmbelșugată carismă și spirit anarhic ce depășeau cu mult talentul lor de scriitori, își propun în taină să ia urma unei poete legendare, Cesáreea Tinajero, presupusă fondatoare a realismului visceralist. Unde legendară, ați ghicit, poate fi = himerică = femeia invizibilă = moartea însăși. Alți "detectivi" hotărăsc să-i caute înadins pe primii ori ajung să se intersecteze accidental cu destinele odiseice ale rătăcitorilor, prin orașe de la capătul lumii, pe străzi străine, prin memorie; evocările lor - tot mai imprecise, amintirile tot mai infidele, mitizându-i încet-încet pe celebrii dispăruți, sub imperiul fascinației intacte față de scurta lor vreme de glorie. 

Romanul se încheagă lent și lipicios din mărturiile (mărturisirile?) diaristice ale detectivilor de pe urmele detectivilor și ale altor personaje - impostori, căței, dar și inși de treabă sau nebuni de legat, prooroci, cassandre - care îndeplinesc alte roluri, câteodată doar aparent episodice. Dări de seamă ce au aerul declarațiilor obținute sub anchetă (rapoarte? delațiuni? bârfe?) sau al comunicatelor stângace, lipite la gazeta de perete; mai toate-s scrise pe un ton frust, ireverențios, un realism nimicitor, puține dau atenție stilului (un enorm merit al acestui volum) - scriitura albă, expresia lui Barthes referindu-se la Străinul lui Camus se aplică aici.

Și târfele literare, mica mea manie dintotdeauna! Nelipsitele sugative. Prietenia și cauzele mortalității spiritului critic. Puțin importă că-s masculine sau feminine, toate târfele literare sunt mânate, universal, de același crez: a parazita (ei folosesc a frecventa) un presupus om cu talent (sau grup de oameni talentați) se lasă neapărat cu o binecuvântată contagiune. Vecinătatea cu sfânta cultură e molipsitoare, cum ar veni. Dacă și-o mai și trag ocazional, nu se poate ca măcar un dram din infinitele însușiri creative ale idolului să nu treacă, odată cu schimbul de secreții, și în firea parazitului. Te și miri de ce nu toți librarii, sufleurii sau bibliotecarii sunt mari condeieri...
***
C.S./iulie 2013

O carte crudă pe care am posedat-o într-o bună măsură, unlike me (ca ne-mine), afară, prin parcuri, unde mă lăsam întrerupt de bună voie de glasuri, umbre, degete și raze ce le străbăteau însuflețindu-le ca pe vitralii, întins pe iarba de pe-acuma arsă de dorința atâtor altor trupuri care au ispitit-o, întinzându-se în ea, ca s-o părăsească, minute mai târziu, doar cu o privire scurtă aruncată peste umăr.

Păi, otium sine litteris mors est et homini vivi sepultura, ne avertizează unchiul Seneca: odihna fără preocupări literare e moarte și o îngropare de viu pentru om. Uiți să respiri citind Detectivii.

joi, 18 iulie 2013

Suntu

Ești eu, sunt tu. Ne învelim unul în altul. Intrăm la centrifugă și centrifugim împreună, fără a ajunge vreodată undeva, fără a ne îndepărta de centrul bulboanei. Fără a ne ajunge. Sunt a ta, sunt al tău. Eu mai mult! Nu-mi aparțin nici măcar mie. Mi s-a întâmplat să nu mă recunosc, uneori.

Cuibăresc în tine. E rândul meu, îmi ridic poalele, mă instalez confortabil, ouăle-s pustii, sunt alt animal sterp ce-și înfoaie penele peste cuib, și nu pentru a-și proteja urmașii - pentru a-ncălzi odaia fără pereți în care-i acum oaspete, jind, străinul cămin visat.

duminică, 14 iulie 2013

haut talons pour femmes

Tocurile tale, urcând și coborând la ore inumane, bat toaca în țeasta mea, genunchii grei ce răsar direct din tocuri îmi calcă pe piept și nu mă incită decât la o sfântă bătaie. Pași rari, blazați, pe trepte în sus, parcă ai merge la moarte. Se vede (iar eu sper) că nu te așteaptă nimeni. Ajunsă acasă, în casa ta de împrumut, îți storci pantofii în budă și tragi apa. Apa ce vine din pantofii tăi obosiți în care îți înghesuiai acum câteva clipe genunchii mă alină provizoriu clipocind promiscuu printre depunerile de pe țevi. Tocurile înfigându-se în trepte, lent, îmi provoacă panică, sunt pantofii mei în care ești încălțată, umbli nonșalant, cu genunchii supuși, apăsând (pieptul meu), îmi strivești coasta ruptă, respirația și admirația. Pășești ca un cadillac roz, vopseaua cojită inghinal și axial.

luni, 8 iulie 2013

haut talons pour homme

C.S./iunie 2013
Tocurile tale, nu știu dacă înalte însă tari, bocănitoare, îți strivesc călcâiele odinioară fragede și ferme, odinioară rozalii și rotunjoare, călcâiele curg, acum curg, se scurg peste tocuri ca niște plăcinte prea crescute, lăsate mai mult timp decât era necesar la dospit, aluat acru & crăpat ce dă pe dinafara tipsiei. Și degetele picioarelor - chircite, înroșite, deformate irevocabil; ți-ai pierdut pentru totdeauna grația de a umbla desculță, picioarele tale nude insultă astăzi vederea, ofilesc iarba.
***