Tocurile tale, urcând și coborând la ore inumane, bat toaca în țeasta mea, genunchii grei ce răsar direct din tocuri îmi calcă pe piept și nu mă incită decât la o sfântă bătaie. Pași rari, blazați, pe trepte în sus, parcă ai merge la moarte. Se vede (iar eu sper) că nu te așteaptă nimeni. Ajunsă acasă, în casa ta de împrumut, îți storci pantofii în budă și tragi apa. Apa ce vine din pantofii tăi obosiți în care îți înghesuiai acum câteva clipe genunchii mă alină provizoriu clipocind promiscuu printre depunerile de pe țevi. Tocurile înfigându-se în trepte, lent, îmi provoacă panică, sunt pantofii mei în care ești încălțată, umbli nonșalant, cu genunchii supuși, apăsând (pieptul meu), îmi strivești coasta ruptă, respirația și admirația. Pășești ca un cadillac roz, vopseaua cojită inghinal și axial.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu