Câinii negri aleargă noaptea

Gratulându-mă pentru a fi avut tăria să nu ies ieri în oraş, câinii negri ai viselor mele au venit gudurându-se ca eu să-i prind curajos de bot, m-au urmărit cât să-mi fie alături și nu pentru a mă înfricoşa, asta nu înseamnă, la rigoare, că mâna mea ținându-i de bot nu s-ar fi simţit gozav încleștată de colţii lor băloşi, pe când Daisy e atrăgătoare tocmai prin inconștiența intenţiei sale de a seduce, seducție pulverizată-n jur din toată fiinţa ei, ca un ambipur; mâine e vacanţă și voi fi din nou izolat în cetatea mea, imobilizat în tabloul fără ramă al unei fețe simple, triste, surâzătoare, poţi dormi lângă faţa mea fără să intri la idei, iar dacă-ţi dă ghes, poţi face duş cu ea, îi poţi fi prieten în timp ce îţi citesc în vis cu intonație poeziile despre patrie scrise de Magda C., matria mea cea de zi cu zi, ne amărăşte pe noi, ne loveşte cu pietre de pavaj şi ne smiorcăie cu gaze lacrimogene, ne trimite să imigrăm în America de Nord, oriunde se culeg portocale, măsline, castraveţi sau curmale;

stau de vorbă cu ea despre patrie până noaptea târziu, până dimineaţa, suntem amândoi beţi, n-am tras seamă cum s-a făcut noapte, vinul bun, abia că-i mai simţeam gustul, umezeală pe cerul ploios al gurii, ochii se umezeau şi se îmblânzeau, n-aveai cum să nu faci dragoste, măcar la beţie, nu te miri că în persoana mea pare să se fi colectat ca un puroi în vârf de bubă toată memoria neîmplinirilor tale - iubiri scurte, aproape uitate, săruturi fugare, stai, se oferi el avizat să-mi povestească cum se procedează;

îţi calci cu bocancii pe inimă și o săruţi pe obraz alunecând spre gură, nu va opune rezistenţă, știind că altfel tu vei declanşa un şir de întrebări şi imputări, reproşuri şi salturi cu picioarele-n prag, cel dintâi lucru despre care te întreabă e dacă ai prietenă, îl și cred - le interesează foarte mult, contează, poţi să ştii atunci că te-a trecut în agenda ei roz, îmi încredinţă chiar el trucul ăsta înfiorător scoțând pe nări un soi de nechezat autoironic ce-i venea foarte bine, cu înfățișarea lui cât se poate de cabalină, caii îl considerau de mult unul de-al lor, aproape căzusem în cursa preocupării ei deosebite pentru starea mea civilă, însoţit sau nu, ce să spună și ea prietenelor seara, la lumina discretă a petrecerilor în pijama, îi dădui repede crezare mai ales că era imperativ să o sărut, în dimineaţa aceea mă trezisem fără carii, tată, am strigat, nu am nici o carie, colgate astupă toate cariile, iar sărutând-o, alesesem să consum toate creditele fragilei noastre relaţii, nu am făcut bine.

Filimon

Filimon era obişnuit cu arșița verii, de fapt, bonom cum îl ştim el îşi prevenea prietenii: o să vedeţi că-n vara asta ziua va fi mai lungă și toridă, noaptea mai scurtă, iar păsările îşi vor cloci ouăle după calendarul ştiut. Pentru aceste sfaturi și sentințe venite din străfundurile sufletului, prietenii l-au îndrăgit și-l cheamă adesea la o bere, iar el le povesteşte: mă trezesc astăzi și ce-mi veni mie? să mă uit la cer - albastru, câţiva norişori răzleţi, suflaţi de vânt, e joi, îmi şoptesc în gând şi parcă un ce lăuntric îmi dă dreptate - da, e joi; aici, prietenii lui Filimon se cutremurară cu toţii la unison, ca scuturaţi de friguri, într-adevăr, câtă dreptate poate avea omul acesta pirpiriu, cu-o singură sprânceană, groasă și unită la baza nasului, de şedea în faţa lor cu coatele pe masă, debitând lucruri deştepte, din cele ce lor rareori le veneau în minte.

Şi-i plătesc încă o bere, patronul localului zâmbeşte satisfăcut în spatele tejghelei, vistieria se umple, din nou frigiderul conjugal va fi plin, copiii săi vor avea ce mânca diminețile, nu se vor mai trezi cu cearcăne cafenii de îngrijorare. Filimon îşi bea berea cu tact sau precipitat, după cum cere subiectul povestirii. Din când în când, rătăcit în patima narațiunii, își foloseşte sticla, scrumiera sa şi pe-ale tovarășilor de pahar pentru a trasa hărţi numai de el ştiute şi înţelese, de ceilalţi doar admirate cu gura căscată, le trânteşte sugestiv pe masă, făcând să sară scrumul din scrumiere, berea din sticle și pahare, făcând să zboare vesele gunoaiele de pe faţa de masă arsă de ţigări ţintite cu simț artistic: nu ghiveci, ne țintui el cu patos, bulbucându-și ochii în care i se strămutase toată elocvența, amalgam! şi repetă, încântat de sonoritatea neaşteptată a cuvântului ce tocmai îi ieşise din gură: amalgam! noi ce să spunem? să rămânem  amuţiți de uimire, nu altceva, butelcile oprite în dreptul gurilor, înainte de întâlnirea fatală cu buzele, gurile se uitau şi ele cu maximă curiozitate ca să prindă continuarea

se părea, însă, că ideea întreagă fusese comprimată în acel cuvânt, care-i convenea de minune lui Filimon, căci nu mai urmă nimic... Poate că doar gândul lui Filimon petrecea ideea mai departe, dacă era să ne luăm după privirea sa fixă, ce stăruia asupra peretelui din spatele nostru, cu mimica meseriașului care e absolut convins că, dacă ar fi fost din timp solicitat, ar fi montat lambriurile acelea mult mai aproape de adevăr, undeva pe la graniţa nepăzită dintre sine şi eu, dincolo de bine şi de rău, dincolo de principiul plăcerii, dincolo de Africa, exil şi împărăţie, faţă şi revers.

Lecturi

„Si d'aventure je me marie, je n'aurai jamais d'enfants, lui dis-je. Les enfants et la littérature sont incompatibles.”

Nu din snobism citesc Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul (La tante Julia et le scribouillard, éd. Gallimard), în lb. franceză, ci din foarte pământeana pricină că dl Liiceanu o vinde prea scump.

Unde mai pui că editorul a ştampilat pe toate copertele seriei de autor M.V. Llosa (tradus în română) inscripţia Premiul Nobel pentru literatură, fără a menţiona anul. Lăsând să se înţeleagă - în scopuri de marketing „deştept”, bazat pe o românească, deci pardonabilă & „minoră” ambiguitate (o practică și alții, la noi), spre prostirea entuziaștilor semidocţi hip - că baş pentru cartea pe care o ţii în mână peruanul a primit Nobelul. Asta cu condiţia să nu fi ajuns deja să credem că a fost nobelizat pentru întreg raftul!

Mai bine dau banii aceia pe un abonament de un an la Institut Français. Şi-s gata să suport cu stoicism larma copiilor aduşi cu arcanul de părinţii nouveaux riches la lecţii de franceză.

ziua FMI

Ziua mamei mele nu-i astăzi, ci de Florii, și de aniversarea ei, în iulie... Și oricând mai decid eu că-i ziua mamei.

Astăzi trăim - vrem, nu vrem - doar un alt prilej de consumism indigest și de ploconire lăcrimoasă, folosit prompt de orice mascul românaș „care se respectă” ca să-și omagieze cu maximă ipocrizie femeia pe care visează s-o posede și n-o are încă sau, dimpotrivă - o are, o iubește și o bate cu patimă, o agresează psihic (în cel mai „bun” caz) ori de câte ori apreciază că e necesar. Atât din punct de vedere, cât și profilactic.

Pentru o zi, masculul sentimental băștinaș umblă cu floarea-n gură.

Și-n comunism femeia era situată la loc de cinste. I se ofereau condiții, flori și „atenții”. Din partea tovarășilor colegi și a tovarășelor și tovarășilor subordonați. Ea nu trebuia decât să fete. Să toarne plozi, să devină mamă-eroină. Rentabil! O dată pe an, era tovarășa regină.

Masculul românaș, marele erou de apartament, e foarte sensibil la femeie. Dacă e vorba de mă-sa, pe ea o delapidează sistematic, de emoții și de bani, cu o sfâșietoare părere de rău. Dacă e femeia lui, ea e cea care îi vâră mâncarea zilnică sub nas; iar el îi vâră mintenaș boticul acela scumpic în farfurie - dacă mâncarea e nesărată, nefăcută la timp, insuficientă...

Dar n-o omoară decât rar, mai bine o păstrează în viață: pentru a-l hrăni (fără ea ar fi un subnutrit și un nespălat) și pentru a-i imputa (şi a transpune asupra) ei într-un stil bovin & brutal falimentul său în contactul cu lumea reală; ratarea sa, lașitățile sale. Tăcerile sale spăsite înaintea celor care-l umilesc. Infantilismul său mămos.

Blumen im Schnee

Nici una din suferinţele copilăriei mele n-a fost atât de chinuitoare ca intensitatea sfâşietoare a acestei iubiri care pretindea mereu de la mine ceva ce nu eram în stare să ofer. Ceea ce pretindea mama era mai mult decât intenţia mea de a fi un copil bine educat, de a creşte şi a prospera sub îngrijirea ei. Simţeam că aştepta de la mine să întruchipez ceva ce nu se limita să fie doar un clişeu al fiului reuşit, perfect educat, care-şi iubea mama în mod necondiţionat. În concepţia ei, ar fi trebuit să reprezint ceva ce îi lipsea ei însăşi. Eram o unealtă, o armă în mâna ei, o armă împotriva pustiului din ea - poate presimţirea nebuloasă a destinului ei, a cărui stringenţă nu voia s-o accepte.

Fie şi numai pentru a da peste fragmente ca acesta de mai sus, rămâne o imensă plăcere - secretă & vinovată (dar și o plăcere incomodantă, ținând seama de amintirile din copilăria proprie, unele încă febrile, pe care în mod cert vi le va trezi fiecăruia) - a-l citi pe bucovineanul Gregor von Rezzori în Zăpezile de altădată. Titlul original - Blumen im Schnee, mult mai frumos decât opţiunea oarecum facilă a editorului; o altă mură-n gură, să nu lase loc de echivoc, pesemne.

Traducerea din limba germană (foarte inspirată, caldă, izbutind să reconstituie întru totul nostalgia bănuită a scrisului original): Sanda Munteanu. Genul acela de traducere care nu permite să simțim că citim o traducere... Carte minunată, apărută la editura Humanitas, anul trecut. Încă o dată e dovedit - cu toate că eu n-aveam nevoie - că există volume de memorii ce întrec calitativ ficțiunile aparținând unor nume răsunătoare ale literaturii universale.

Citită dintr-o suflare!

Iubirea ca automedicație

C.S./Mai 2012

Aș vrea să mă conving că există iubire în sine, de sine stătătoare, determinată exclusiv de afectele noastre de „oameni mari” (e normal să fie influențată și de unele dintre tiparele dobândite - materiale de construcție de neevitat în consolidarea Eului, dar...). Independent de rănile narcisice care împing la compulsie, de scenariile moștenite - așadar, un chip original, propriu fiecăruia de a iubi. Vast proiect, știu!

Două persoane se plac. Pur și simplu, o potrivire „miraculoasă” între două firi; două personalități mature se plac pentru ceea ce sunt în momentul întâlnirii - nu pentru ceea ce-și evocă una alteia din trecut. Aș fi primul care aș crede în acel gen de iubire! Nu disprețuiesc atașamentul afectiv in corpore - dacă asta s-a înțeles din numeroasele mele însemnări pe acest subiect. Din păcate, însă, atâtea relații din jurul nostru ni se arată - la strâmtoare, în situații conflictuale - că-s clădite pe un fundament poros, într-o rână: atașamentul acela determinat de istoria personală neglorioasă, dinainte ursit, condiționat de diverse defecțiuni vii, târâte în prezent din arhivele anilor copilăriei. Nu i-ar conveni nimănui să inventarieze câte „iubiri” i-ar putea fi definite, la o examinare mai atentă, ca triste tentative întârziate de a soluționa neîmpliniri afective timpurii.

Iată o stare de fapt ce-mi este din ce în ce mai vădită, pe măsură ce devin tot mai conștient de mine însumi. Nu are nici un sens să deversăm atâta sentiment (deturnat din alte zone!) asupra unei colecții de mame-surogat! Unde a căuta (și a depersonaliza!) supleanta e mereu mai important decât a o găsi realmente și a conviețui cu ea. Ce se petrece de fapt: un șir de relații pseudo-psihanalitice, un șir de terapii după ureche, pe care ni le punem la cale singuri, din deznădejde, din neputința de a mai îndura povara importată din raportul viciat cu părinții, din încrâncenarea de a ieși din chingile dependenței erotico-alimentare originare.

Ne îndrăgostim pentru a-l obliga emoțional & moral pe celălalt. Să ne răspundă cu aceeași monedă, să-și slăbească apărările personale, să se preschimbe, încet, într-o tabula rasa asupra căreia năvălim imediat cu reziduurile noastre. Un fel de alt Eu în care strămutăm frontul până atunci lăuntric. O nouă scenă pe care ne producem, lăsând-o devastată la urmă - conform inactualei partituri „părintești” (prototipul).

Insist să iubim un om pentru el însuși! Să proiectăm asupra lui iubire pură, și nu neîmpliniri anterioare, nu sete de putere, nu transfer psihanalitic, nu vrajă, nu hipnoză ieftină pentru a-i amorți simțurile sau pentru a i le înșela, vaccinându-l în loc cu dragostea noastră bolnavă. Să iubim și, desigur, să nu trecem în mod ușuratic cu vederea în ce măsură ne sunt „corupte” achizițiile caracteriale ce mână opţiunea amoroasă spre un anume el, spre o anume ea.

Sunt perfect conștient, totuși, că nu poți fi un Eu imaculat conceput, ieșit din nimic, adică fără a deveni; fără a fi mai întâi mama, fără a fi tatăl, fără a trece prin ciurul nemilos al unui Eu ideal.

Decojim ceapa personalității și sperăm să descoperim acolo, în miez - după ce dăm la o parte foile unor şocuri, foile anumitor scene familiale „memorabile”, minciunile, dezamăgirile, meduzările - un mic Eu ce nu e olog, un Eu ce nu va iubi frenetic chiar tot ce-i iese în cale numai pentru că poartă sâni sau penis.

De-ar fi să înlăturăm (diminuăm) în vreun fel însemnătatea conturilor nereglate, încă supurând, încă influențându-ne opțiunile sentimentale, gesturile zise de afecțiune, despre care pomeneam; să le înlăturăm mai înainte de a ne apuca temeinic de „iubit”... Să încercăm a nu ne mai vindeca prin altul, cu alte cuvinte: agățându-ne de un altul ca de un antidot incert. Atrăgându-l în matrița unui rol pe care nu va fi în stare să-l susțină. Până la pierderea identității. Altfel, nu facem decât să iubim, ne cuplăm, ne mărităm ca să ne doftorim singuri sufletul, empiric, băbește - relaționând, iubind în cineva pe altcineva, semnând certificate mincinoase. Un soi de automedicație prin relație. Trist, zadarnic, cu efecte sinistre câteodată.

Tennessee Waltz

Though Jamie was originally exclusively male, since the 1950s it has also been used as a female given name especially in Canada and the United States. (Wikipedia) Că așa-s americanii, denumind lucruri și ființe, mai lipsiți de exigență cu detaliile. Pentru ca, în prezent, să fi ajuns la fericirea de a pune copiilor nume de cai, de poduri sau de orașe... Cred că numele exclusiv feminine, sau cele rezervate exclusiv nou-născuților masculi se împuținează pe an ce trece în partea aceea de lume. Trăim într-o epocă în care simpla categorisire în funcție de gen, sau chiar a ține ușa unei femei, riscă să fie percepută ca politic incorectă. Dar nu despre asta voisem să scriu.

Jamie Foxx (doi x) își joacă în Django Unchained cel mai secundar rol principal din carieră! Nu din alt motiv a luat Christoph Waltz Oscarul pentru principalul rol secundar. Toate celelalte roluri secundare din Django sunt mai... „principale” decât contribuția lui Foxx (cu doi x, m-ai înțeles?). Până și cele episodice, personaje-cheie introduse către finalul filmului (vezi copleșitorul Samuel L. Jackson), îl eclipsează până-n prag de disoluție pe prea amuțitul Foxx (cu doi x!). Jamie Foxx trece prin partitură absent și cu o nedumerire nătângă pe chip, ca rața pe luciul apei. Sau așa o fi scenariul?

Personal, n-am văzut alt film cu el - nu aveam cunoștință de existența actorului!, până la Django - și nici n-o să mă înghesui să văd altul în grabă. Nu contest, J.F. o fi sclipitor în peliculele cu polițiști și găști de cartier sau în comediile fără haz (asezonate cu înjurături implicând your motherfuckin' black hairy fat-ass wife moustache bitch & alte gaguri groase), tot de cartier.

Christoph Waltz

Christoph Waltz, austriacul, „duce” în cârcă, de fapt, întregul film al lui Tarantino; se achită fără cusur de propriul rol, dezinvolt și șarmant, și oarecum, smucind de fire nevăzute, îl manipulează ca pe o marionetă leșinată și pe Jamie Foxx (cu doi x). Un Oscar de două ori meritat, deci. Dacă, potrivit scenariului, Waltz/dr. Schultz n-ar fi avut „bunul simț” să dispară din cadru cu puțin mai înainte de The End, ar fi existat pericolul ca spectatorii să fi uitat, după generic, că actorul Foxx a populat un colț al ecranului preț de trei ceasuri.

Din prezența scenică a lui Foxx am reținut încruntările fioroase ce nu speriau pe nimeni și atingerile repetate, cu tainice valențe autoerotice, date pistolului de la cingătoare.

Îmi amintesc că am asistat la un meci „aranjat” al echipei Ineului, pe vremea când aceasta se lăfăia printre primele cinci ale Diviziei B. Juca împotriva UTA. Un timp, totul părea să decurgă conform înțelegerii. În a doua jumătate a meciului, lucrurile iau, însă, o turnură stânjenitoare. Echipa locală marcase deja, pot jura că din greșeală, vreo trei goluri în poarta adversă! Și conducea. Partida era pe terminate, iar „ai noștri” se aruncau ca niște porumbei otrăviți prin careul propriu, la fiecare șut utist înspre poartă, doar-doar intră mingea aia unde „trebuia”... Ei bine, cam așa au procedat și carismaticii parteneri de ecran ai viteazului Django. S-au străduit (și nu le-a ieșit) să facă blatul. Totuși, harul înnăscut și carisma sunt cam greu de strunit pe termen lung. Nu te poți autominimaliza la nesfârșit, fie și pentru o cauză bună, doar ca să scoți eroul dintr-unul care nu are stofă pentru asta. Aviz (și) socialiștilor.

Depeche Mode - In-Studio Collage 2012 - YouTube

Depeche Mode - In-Studio Collage 2012 - YouTube

Coșmar

Am văzut frumusețe de neîndurat și un imens târg de nunți - torturi false, uscate, confetti, rochii de mireasă ospitaliere ca niște coșciuge. Unele fete le probau. Am văzut sfere însuflețite, despicături vertiginoase, cozi biciuind valea dintre omoplați, am văzut adâncimi... Mi-am dorit doar să fug. Coșmarul meu era o nuntă ce se întindea pe mai multe etaje. Cineva mă înhăța și mă îmbrăca în mireasă.

Je ne savais rien faire, j'avais perdu mon temps à lire...

...et je n'en avais tiré aucun profit. (J.Green - Le voyageur sur la terre)

Salvați-mă de oameni! Nu mă descurc să-mi trag suflul, încurcat în sânii lor primitori de abrahami. Feriți-mi urechile de tocurile ce-mi pocnesc nervii urcând trepte sau coborând, privirea de ochii trași din condei ce mă umplu de spaime și pielea de unghiile date cu lac negru.

În romanele de duzină, titluri cu litere de-o șchioapă reliefate pe coperta întâi, ea îl agață pe el cu o replică bine gândită, probabil că a gândit-o de-a lungul tuturor celor cincizeci de pagini ce o precedă, o replică rostită în limba lui maternă. Totul decurge ușor, alunecă și se încheie în inevitabilul pat. „Acum poți să mă săruți” - cică (ea).

Îți urăsc pantofii cu al căror bocănit apăsat și rar, trădând un umblet șovăielnic & împiedicat de femeie care şi-o trage stând în genunchi, trădând o teamă de luxație la gleznă, te înfigi zilnic în conștiința mea alertă. Urăsc incapacitatea ta de a te întoarce în zori acasă pe vârfuri, în deplină discreție, cu pantofii în mână, sau de măcar de a pleca în crucea nopții cu o mai atent diminuată ostentație.

Nu e îndeajuns doar să pomenesc obsesiv tocurile, hai să le și descriu: sunt din cele rectangulare, paralelipipedice, cilindrice, ascuțite (cui), fabricate din lemn sau dintr-un plastic dur. Cele mai sonore presupun că-s făcute dintr-un lemn special. Stradivarius ar fi fost invidios pe rezonanța lor pornografică, amplificată de casa scărilor.

▶ Trancegressive Tech 15.02.2013 by acidboy75

Un mix de care-s mai mulțumit. N-am mai greșit la „îmbinări”, iar impresia generală, la reascultare, deși va fi una de eclectism, vă va lăsa un gust bun pe papilele auditive, un nas de mișcare transgresivă, note finale de sudoare, axile rase, praf pe tălpi și tăvălire lipsită de griji. Pe pantă în jos.

acidboy75 on soundcloud

Traduceri şi trădări ordinare

„Fireşte că aveai dreptate, fată nesăbuită, să nu vrei să revii în Peru, să urăşti ţara care-ţi aducea aminte de tot ce acceptasei, îndurasei şi făcusei ca să scapi de ea.” (M.V. Llosa - Rătăcirile fetei nesăbuite, Humanitas, 2011, trad. Luminiţa Voina-Răuţ)

C.S./xperia-arc S/Cartea de nisip/2013

Hai, pe cuvântul dumitale, Luminiţa Voina-Răuţ, chiar astea să fie conjugările mai mult ca perfectului la persoana a II-a singular? Pe considerentul că în acest fel l-ai auzit dumneata, și ți s-a imprimat în cromozomi, din gura lu' mamaia din dotare, indubitabil undeva prin sudul ţării, ignor pe unde, întrucât nu mă interesează neam cum vorbiţi voi acolo.

Mă interesează, în schimb, şi mă doare că formulele astea de limbaj neglijent, folosite fără nici o justificare argotică în traducerea de faţă, îmi fac întregul cărţii îndoielnic şi cumva antipatic! Fiindcă te-a apucat pe dumneata, Luminiţa Voina-Răuţ, către finalul romanului, febra tălmăcirii. Ţi-ai intrat în mână, cum se spune, şi-o „deteşi” pe sudisme repezi...

Traducători de ocazie, improbabili prieteni de ceai ai imensului cărturar Liiceanu - ceai plătit de voi înşivă, cunoscută fiind avariţia nu foarte culturală cu angajaţii de rând a acestui Atlas al cărţilor - începeţi mai bine să transpuneţi o carte în limba română abia după ce v-aţi asigurat prudent că graiul mamaiei din Adunaţii Copăceni sau al bunei din Cristuru Secuiesc nu vă mai infectează exprimarea.

Nu aveţi nici cea mai infimă cădere să porcăiţi - prin urechisme lexicale, dintr-o nesimţită fobie (lene plătită prost?) faţă de un dicţionar, faţă de o gramatică elementară - să-mi stricaţi plăcerea dintotdeauna (durează dinainte de voi, în orice caz) a întâlnirii cu autorii mei preferaţi!

Satan Claus

Copii răi, copii dușmănoși. În prezența părinților, fac pe smeriții - ca să primească; mereu acest a primi! Să aibă, să dețină, să adune. Cât mai multe daruri; nesățioși de obiecte. Afară, între ei, se poartă cu maximă cruzime. Se întrec din vorbe, dar și în performanțe fizice. Regulile vin abia după ce-i doare. Se laudă cu tații lor, pe care, în realitate, îi urăsc de moarte. Cu prăjiturile mamei, cu excavatorul lor performant, de jucărie. Și o fac țipând! Roșii în obraji, cu fețele congestionate - întruchiparea bipedă a unor erecții premature. Pumnii strânși, le lipsesc doar ridurile de expresie. Și sunt, de asemenea, prea oportuniști pentru supărările definitive.

Ziua înzdrăveniților

Îmi face scârbă adaptarea asta de conjunctură a editurilor la non-evenimentul care este îndeobște cunoscut sub numele de ziua îndrăgostiților. De la începutul lui februarie mă hărțuiesc ritmic cu newsletters pe tema asta, puțin le pasă de preferințele mele, de profilul meu și de faptul că aș putea avea unul anume, un alt profil de cumpărător.

Cărți cu sex nestins, inimă albastră și îmbrățișări fatale în titlu - scoase la ofertă, ca și când în perioada asta cu toții suntem (ori s-ar cuveni să fim) mai înclinați a pune deoparte, în acord neabătut cu calendarul, literatura ce merită neîndoios să-i închinăm timpul nostru liber și, în locul acesteia, să consumăm în cantități diabetice oribilul punch protestant american. Ca mai apoi să reluăm, vezi Doamne, cărțile serioase (dimpreună cu certurile, neînțelegerile, monotonia & lașitățile din cuplu) de parcă nimic nu s-a întâmplat.

Oribilă lume, lumea îngustă americană! Cultul de coșmar al fericirii cu orice preț. Fericirea prin tâmpire. Mare e și prostia conformistă a restului lumii!