Nici una din suferinţele copilăriei mele n-a fost atât de chinuitoare ca intensitatea sfâşietoare a acestei iubiri care pretindea mereu de la mine ceva ce nu eram în stare să ofer. Ceea ce pretindea mama era mai mult decât intenţia mea de a fi un copil bine educat, de a creşte şi a prospera sub îngrijirea ei. Simţeam că aştepta de la mine să întruchipez ceva ce nu se limita să fie doar un clişeu al fiului reuşit, perfect educat, care-şi iubea mama în mod necondiţionat. În concepţia ei, ar fi trebuit să reprezint ceva ce îi lipsea ei însăşi. Eram o unealtă, o armă în mâna ei, o armă împotriva pustiului din ea - poate presimţirea nebuloasă a destinului ei, a cărui stringenţă nu voia s-o accepte.
Fie şi numai pentru a da peste fragmente ca acesta de mai sus, rămâne o imensă plăcere - secretă & vinovată (dar și o plăcere incomodantă, ținând seama de amintirile din copilăria proprie, unele încă febrile, pe care în mod cert vi le va trezi fiecăruia) - a-l citi pe bucovineanul Gregor von Rezzori în Zăpezile de altădată. Titlul original - Blumen im Schnee, mult mai frumos decât opţiunea oarecum facilă a editorului; o altă mură-n gură, să nu lase loc de echivoc, pesemne.
Traducerea din limba germană (foarte inspirată, caldă, izbutind să reconstituie întru totul nostalgia bănuită a scrisului original): Sanda Munteanu. Genul acela de traducere care nu permite să simțim că citim o traducere... Carte minunată, apărută la editura Humanitas, anul trecut. Încă o dată e dovedit - cu toate că eu n-aveam nevoie - că există volume de memorii ce întrec calitativ ficțiunile aparținând unor nume răsunătoare ale literaturii universale.
Citită dintr-o suflare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu