ziua FMI

Ziua mamei mele nu-i astăzi, ci de Florii, și de aniversarea ei, în iulie... Și oricând mai decid eu că-i ziua mamei.

Astăzi trăim - vrem, nu vrem - doar un alt prilej de consumism indigest și de ploconire lăcrimoasă, folosit prompt de orice mascul românaș „care se respectă” ca să-și omagieze cu maximă ipocrizie femeia pe care visează s-o posede și n-o are încă sau, dimpotrivă - o are, o iubește și o bate cu patimă, o agresează psihic (în cel mai „bun” caz) ori de câte ori apreciază că e necesar. Atât din punct de vedere, cât și profilactic.

Pentru o zi, masculul sentimental băștinaș umblă cu floarea-n gură.

Și-n comunism femeia era situată la loc de cinste. I se ofereau condiții, flori și „atenții”. Din partea tovarășilor colegi și a tovarășelor și tovarășilor subordonați. Ea nu trebuia decât să fete. Să toarne plozi, să devină mamă-eroină. Rentabil! O dată pe an, era tovarășa regină.

Masculul românaș, marele erou de apartament, e foarte sensibil la femeie. Dacă e vorba de mă-sa, pe ea o delapidează sistematic, de emoții și de bani, cu o sfâșietoare părere de rău. Dacă e femeia lui, ea e cea care îi vâră mâncarea zilnică sub nas; iar el îi vâră mintenaș boticul acela scumpic în farfurie - dacă mâncarea e nesărată, nefăcută la timp, insuficientă...

Dar n-o omoară decât rar, mai bine o păstrează în viață: pentru a-l hrăni (fără ea ar fi un subnutrit și un nespălat) și pentru a-i imputa (şi a transpune asupra) ei într-un stil bovin & brutal falimentul său în contactul cu lumea reală; ratarea sa, lașitățile sale. Tăcerile sale spăsite înaintea celor care-l umilesc. Infantilismul său mămos.