Filimon

Filimon era obişnuit cu arșița verii, de fapt, bonom cum îl ştim el îşi prevenea prietenii: o să vedeţi că-n vara asta ziua va fi mai lungă și toridă, noaptea mai scurtă, iar păsările îşi vor cloci ouăle după calendarul ştiut. Pentru aceste sfaturi și sentințe venite din străfundurile sufletului, prietenii l-au îndrăgit și-l cheamă adesea la o bere, iar el le povesteşte: mă trezesc astăzi și ce-mi veni mie? să mă uit la cer - albastru, câţiva norişori răzleţi, suflaţi de vânt, e joi, îmi şoptesc în gând şi parcă un ce lăuntric îmi dă dreptate - da, e joi; aici, prietenii lui Filimon se cutremurară cu toţii la unison, ca scuturaţi de friguri, într-adevăr, câtă dreptate poate avea omul acesta pirpiriu, cu-o singură sprânceană, groasă și unită la baza nasului, de şedea în faţa lor cu coatele pe masă, debitând lucruri deştepte, din cele ce lor rareori le veneau în minte.

Şi-i plătesc încă o bere, patronul localului zâmbeşte satisfăcut în spatele tejghelei, vistieria se umple, din nou frigiderul conjugal va fi plin, copiii săi vor avea ce mânca diminețile, nu se vor mai trezi cu cearcăne cafenii de îngrijorare. Filimon îşi bea berea cu tact sau precipitat, după cum cere subiectul povestirii. Din când în când, rătăcit în patima narațiunii, își foloseşte sticla, scrumiera sa şi pe-ale tovarășilor de pahar pentru a trasa hărţi numai de el ştiute şi înţelese, de ceilalţi doar admirate cu gura căscată, le trânteşte sugestiv pe masă, făcând să sară scrumul din scrumiere, berea din sticle și pahare, făcând să zboare vesele gunoaiele de pe faţa de masă arsă de ţigări ţintite cu simț artistic: nu ghiveci, ne țintui el cu patos, bulbucându-și ochii în care i se strămutase toată elocvența, amalgam! şi repetă, încântat de sonoritatea neaşteptată a cuvântului ce tocmai îi ieşise din gură: amalgam! noi ce să spunem? să rămânem  amuţiți de uimire, nu altceva, butelcile oprite în dreptul gurilor, înainte de întâlnirea fatală cu buzele, gurile se uitau şi ele cu maximă curiozitate ca să prindă continuarea

se părea, însă, că ideea întreagă fusese comprimată în acel cuvânt, care-i convenea de minune lui Filimon, căci nu mai urmă nimic... Poate că doar gândul lui Filimon petrecea ideea mai departe, dacă era să ne luăm după privirea sa fixă, ce stăruia asupra peretelui din spatele nostru, cu mimica meseriașului care e absolut convins că, dacă ar fi fost din timp solicitat, ar fi montat lambriurile acelea mult mai aproape de adevăr, undeva pe la graniţa nepăzită dintre sine şi eu, dincolo de bine şi de rău, dincolo de principiul plăcerii, dincolo de Africa, exil şi împărăţie, faţă şi revers.