Turcescu. Robert Turcescu con cojones!

De nerecunoscut acest Robert Turcescu din editorialul referitor la absenteismul bucureştean, Miticii şi votul, publicat ieri, 04/06/2008 în Cotidianul! Un Robert Turcescu revitalizat, câştigător al diplomei con Cojones Y Maestria, care riscă prin sinceritate totală încă şi mai mult a-şi pierde cititorii cei ofticoşi - direct vizaţi (mitici, le zice) şi deloc nesemnificativi numeric - decât risca mai săptămânile trecute Florin Negruţiu (măcar acesta din urmă e constant în dat peste bot boborului).

Dragă, încep ăştia să se lămurească, tinerii lupi ziarişti, că nu are sens să abordezi altfel, cu fineţe, tembelismul şi imobilismul civic generalizat din care electoratul nostru nu vrea să iasă de la Revoluţiune încoace. Nici măcar generaţiile "proaspete". Post. Ba, din contră, vârstnicii votează conştiincios, încăpăţânat şi prost, timp în care tinerii doar se grătăresc, se mallesc şi se împerechează fără cuget, ca şi când mâine ar veni cu certitudine sfârşitul lumii.

Una peste alta, sper ca Robert Turcescu să nu fie linşat, nu de alta, dar a început să-mi fie drag şi el. A se verifica mai jos:

"Însă, în spatele vorbelor atent alese, stă o imensă dezamăgire faţă de apatia unor bucureşteni incapabili să-şi asume în ultimii ani nici un fel de opţiune: miticilor le plac profesioniştii, dar votează cu mingicarii de vorbe, ar vrea străzi asfaltate şi circulaţie fluentă, dar sar ca arşi la prima încercare de rezolvare trainică a problemelor, vor să se lucreze, dar apoi se plâng că prea se lucrează peste tot, ar vrea locuri de parcare, dar se opresc să numere bordurile.

Când într-un oraş măcinat de probleme precum Bucureştiul iese la vot doar puţin peste o treime dintre locuitori, nu mai e o chestiune de protest mut, nici de lehamite, nici de frondă şi nici măcar de nepăsare. Absenteismul în acest caz se numeşte nesimţire şi, spre deosebire de Liviu Negoiţă, eu îmi permit s-o rostesc ..."

Axiomă

În zonele cu semnificative investiţii private (vezi aria "şomaj zero" din Vestul ţării), dar... private de investiţiile de infrastructură de care se bucură tocmai acele regiuni în care, economic, nimic nu se petrece s-a votat masiv cu Dreapta: PD-L, PNL. În oraşul meu, PSD nu a prins nici un loc în Consiliul Local şi sunt mândru de asta!

În judeţele obişnuite cu umbrela partidelor paternaliste şi care beneficiază sub orice orânduire de purcoi de bani publici pentru infrastructură, singurele investiţii fiind cele făcute de fucking Stat, s-a votat preponderent cu PSD. După atâtea dovezi de corupţie aduse în defavoarea liderilor acestui partid, în ciuda asupririi ciocoieşti - politică judeţeană - duse de baronii locali cei, iată, veşnici.

Adică, m-am îngreţoşat să-mi scrie mie în ziar CTPopescu despre şoseaua lată, cu 4 benzi ce străbate Buzăul. Mi s-a făcut, pur şi simplu, rău! Să vină să vadă drumurile judeţene şi naţionale din Arad şi Timiş, adică astea pe care se fac grosul exporturilor ţării. Căile de intrare şi ieşire din ţară. Prima impresie cu care ne prezentăm înaintea străinilor veniţi din Occident. Sparte, cârpite, înguste, ruşinoase, ofensatoare pentru nişte cetăţeni care totuşi aduc bunăstare ţării.

Prin gaura cheii

Cu o privire fugară, nu şi furişă, îşi verifică sumar şi rearanjă poziţia corsetului, surâzând apoi lumii cu bucuria izbânzii vremelnice în ochi. Linia trupului îi fusese deja scrutată în amănunt, tot prin tehnica voyeurismului fugar şi aparent detaşat, de toţi bărbaţii din preajmă. În fiecare zi se delecta adâncindu-se în conversaţii stufoase cu intelectuali şi artişti, simţind o satisfacţie de multe ori pe cale să o sufoce, după care mergea şi agăţa tractorişti unsuroşi, cu penisul erect la orice oră şi la comandă, oferindu-li-se cu totul, îmbibându-se cu mirosul lor de motorină arsă cu gândul la acei intelectuali pe care îi considera nevolnici, pesemne, sau devitalizaţi, din moment ce îi deposeda în mintea ei atât de lesne de orice potenţă sexuală.

Ştii ce mă interzicea, provocându-mi o inexprimabilă furie interioară şi neputinţă, în copilărie? Ţocăiturile neverosimile ale actorilor americani, zgomotul pleoscăit pe care-l produceau gurile lor sărutându-se. Probabil că din acest motiv eu urmăresc atât de tipicar să nu scot vreun sunet când mă sărut. Plescăitul gurilor lor mă inhiba, mă făcea şi mai timid când mă uitam la tv (obiect familial sacru) împreună cu părinţii, aproape că simţeam o greaţă isterică. Eram, presupun, inconştient confruntat cu propriile-mi „vinovăţii", cu propria tentativă de viaţă sexuală, pe care o socoteam de neexteriorizat la acea vârstă, chiar dacă îşi cerea „drepturile" cu stăruinţă.

Citate - Sudhir Kekar

"Concepţia indiană asupra persoanei este inseparabilă de o anumită concepţie despre lume. Contrar experienţei culturale occidentale, percepţia sinelui de către un indian nu este aceea a unei individualităţi limitate, unice. Persoana indiană nu reprezintă o conştiinţă redusă la ea însăşi, aflată în interacţiune cu alte individualităţi similare, precum şi cu universul său natal şi social. Dimpotrivă, indianul tradiţional, urmărind imaginea dominantă a culturii sale şi propria sa experienţă despre fiinţă, e făcut din relaţii... Toate afectele, nevoile şi mobilurile sale se dovedesc relaţionale, tot aşa cum angoasele sale reprezintă tulburări relaţionale - nu doar în raport cu fiinţele umane, ci şi cu ordinea naturală şi cosmică".

Exhibiţionism

Votul mi s-a dus, în mare măsură - grăbit şi de duhoarea de năduşeală electorală din sala cu cabinele - către partidul pe care-l votez constant de 8 ani încoace (nu socotesc momentul CDR, că se fac şi mai mulţi ani), atunci când se iveşte ocaziunea. Mărturisesc: nu am identificat altul mai convingător. Într-o vreme simpatizam (şi atât) cu formaţiunea reprezentativă a maghiarilor din România (naţie agresivă, cu uriaşă capacitate de a ghici şi juca roluri istorice). Astăzi, i-am acordat un vot din cele patru: Consiliul Judeţean. Mă veţi întreba (visez eu): ce vrei să facă preşedintele CJ fără un partid care să-l susţină? Nu ştiu, să se descurce. Eu am ales maghiarii pentru că au dovedit, în o mie de ani, că propagă în jur simţ gospodăresc, drag de orânduială şi curăţenie în jurul casei. Numai aşa, românii din astă parte de ţară s-au putut situa mai mereu peste standardele balcanice. Mulţumită vecinătăţii germanilor şi ungurilor. Aşa că, sper. Azi m-am simţit nespus de util civic; bineînţeles, mă amăgesc.

La primare, mi-am votat prietenul, nou şi curăţel în politichie: din "întâmplare", liberal şi el. Este evident că se pot mişca mai multe în orăşelul ăsta, cu asupra măsură de ambiţie şi cu proiecte bine ţintite. Dar clica din primărie trebuie, în majoritate, ecarisată. Altfel, mai degrabă nu ne punem să schimbăm edilul şef. Şi am mai optat pentru lista de consilieri a liberalilor, că, din păcate (restul listei nu îmi convine), am avut şi acolo un alt prieten postat - mare minune, între atâţia burtoşi - pe loc eligibil. Era păcat să îmi irosesc votul pe altcineva. Deşi, mă scărpinase puţin pofta să ştampilez niscai independent.

Tot ce ştiam cu o dramatică certitudine, pipăindu-mi cu limba pe ceriul gurii sentimentul ascuţit de greaţă, fu că în nici un chip non-partidul PD-L nu va fi trimis de mine şi de familia mea în structurile de putere locale şi, ceva mai extins, judeţene.

Foarte greu mi-a fost să aleg. Adevăr grăiesc, până azi nu am fost decis 100% cui îi să acord încrederea, mă refer la partide. Nu mi s-a întâmplat niciodată o asemenea ezitare în întreaga mea istorie de alegătoriu, din mai 1990, când am votat pentru prima oară, foarte sigur pe mine, în locul unei mame Floriţă neştiutoare de carte.

Seism de 80% pe scara ipocriziei

Aşadar, din acel motiv s-a cutremurat puţin pământul mai deunăzi, ouăle berzelor au încetat pentru o clipă să eclozeze şi broaştele şi-au văzut periclitată fertilitatea: ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului s-a împărtăşit la greco-catolici, în timpul unei slujbe de sfinţire a bisericii Sf. Maria, ţinută în acest rit. Stupid, de "elită" şi pe fază - ca de obicei şi ca orice ziar românesc "de calitate" - Cotidianul trânteşte titlul: Mitropolitul Corneanu, crimă de împărtăşanie, nădăjduind poate că va agrava "scandalul" ce ameninţă să fâţâie Dealul Mitropoliei din Capitală, unde popii deja au intrat în mare panică, ecumenică, desigur, de distinsă toleranţă, desigur şi dialog deschis, desigur, cu Biserica soră Catolică.

Mitropolitul Corneanu a băut din Sîngele Sfânt, vinul din potirul folosit la respectiva slujbă şi a mâncat din Trupul Domnului. Din proprie iniţiativă. Sărind astfel trepte imense din obositorul şi inutilul "dialog" purtat de cele două trupuri dezbinate ale aceleiaşi Biserici, spre ciuda Bucureştiului, care şi-a pus repede la vorbire purtătorul de cuvânt, împuternicindu-l cu bine cuvenita indignare. "Dialogul actual cu Biserica Greco-Catolică, deja destul de fragil (adică, tradus, refuzuri de retrocedare şi alte încăpăţânări şi fundamentalisme bizantine, foarte lumeşti, petrecute în serie, n.m), nu poate fi ajutat, ci mai degrabă complicat prin gesturi considerate de unii profetice, de alţii problematice." Adicătelea, ecumenism să fie, unitate să fie, primesc, dar nu acum, nu aşa repede. Să mai "dialogăm" puţin. Nu e momentul - se zicea în timpuri staliniste şi iliesciene. Haidem să ne mai culcăm puţin şi pe urechea cealaltă.

Cotidianul, publicaţie care se informează mereu exhaustiv, nu-i aşa, pentru cititori de elită, nu se poate abţine şi mai adaugă: "Teoretic, ortodocşii şi catolicii îşi recunosc reciproc unele taine, ceea ce face posibile, de exemplu, căsătoriile mixte." Căsătorii mixte, mă slăbeşti!? Pe ce lume trăiţi? Pe aia irlandeză, unde Sharon-catolica fuge în lume cu Conan-protestantul, urmăriţi de puşca de vânătoare a tatălui ei, vecinic neconsolat că fiica i s-a "metisat" cu diavolul hughenot? Una-i tradiţia şi altu-i anacronismul.

Ah, cei 80% români ce se declară cu încăpăţânare (just in case, nu se ştie, poate Dumnezeu este interesat şi de sondaje, obosit să tot lectureze direct conştiinţe) ortodocşi practicanţi, cu spaimă de beserică, trebuie că-s foarte intrigaţi de gestul mitropolitului bănăţean! O să fie, oare, ars în efigie?

Cu legătură: SENATUL EVZ: Spre anul o mie

"A fost suficient ca Nicolae să dea încă un semn al deschiderii faţă de alte culte, pentru ca aranjorii din Sinod şi căţeii din jurul sutanelor înfumurate să sară de nouă stânjeni. Ce s-a întâmplat, în fond? Invitat de nunţiul papal în România, monseniorul Francisco Javier Lozano, la ceremonia sfinţirii unei biserici greco-catolice la Timişoara, mitropolitul a participat la slujba de împărtăşanie. Sacramentele, la catolici şi la ortodocşi, sunt asemănătoare. Cu toate acestea, minţi tulburi din ierarhia ortodoxă au ţâşnit ca la incendiu, văzând în gestul firesc al mitropolitului un atentat la preasfintele noastre datini, gelos păzite în temple secrete, de la ciobanul mioritic până la Dan Ilie Ciobotea!"

Am avut

Am avut idei revoluţionare. Să trec la un sistem de operare mai deştept decît mine, ceea ce-am făcut, şi-l îndrăgesc tare. Să îmi germanizez zilele lungi şi încîlcite, bifînd cu un zîmbet satisfăcut una-alta. Să gîndesc uniform şi limpede, fără unduiri, fîstîceli, reveniri, asocieri, înlănţuiri neterminate. Să inventez un secretar îmbrăcat în mov, cu manichiura făcută, care să foşnească foi, dosare, în acea ordine perfectă şi de neînţeles (perfectă fiind).
Dar pare gunoi motivaţional tot, asta-i.

Wunschloses Glück

Sîntana

Ies din zgomotul casei lui N, din avalanşa de vorbe tăbărâte asupra răbdării mele, în liniştea populată de oameni transparenţi a străzii deformate de caniculă. Cerul clar, aerul nemişcat, nu se aude nimic şi nimic nu tulbură această stare de lucruri. Aproape că aş avea oroare să întâlnesc acum pe cineva cunoscut, pe cineva care să stingherească, rostind vorbe inutile, tăcerea oraşului. Nici măcar obişnuitul său zumzet nu e prezent şi deja am impresia că nimic nu mai e pe cale să se întâmple: toată firea învaţă să privească vara cum se cuvine şi loc pentru alte cele nu mai există. O fierbinţeală adolescentină, nimerită anotimpului, îmbietoare, dar şi frisonantă: sub umbra castanilor din centru, unde e rece ca-n pivniţă. Mai.

Şi iarăşi, acea inconfortabilă senzaţie, la marginea depresiei, că totul se petrece prea repede, ceva musai că-ţi scapă prea uşor printre degete, că trebuie să am în cameră, adunate, buchete de flori din acele soiuri ce desfată simţul mirosului numai în luna mea. Mai. Apropierea lui 10 mai, când cine îşi serbează ziua de naştere e rege şi domneşte absolutist asupra celorlalţi.

Apoi, am aţipit câteva ore, folosind ploaia şi furtuna de afară ca pe-un puternic calmant sau ca somnifer, pentru a mă trezi a doua oară în aceeaşi zi, ca şi când aş avea o zi dublă de naştere, m-am jucat şi eu puţin cu percepţia timpului, derutându-mi ceasurile ieftine, biologice. Aşa că, acum spre seară e din nou dimineaţă, e miercuri, urâtă zi pentru l'envie de faire la fête.

Nunta lui Le Figaro

Excepţii: întâlnesc astăzi o "cunoştinţă", o sorbită-din-priviri timp de o noapte întreagă, într-o sâmbătă, la nunta fostei colegei A. E de la sine înţeles, părul nu-i mai stătea prins cu fermitate într-un coc elegant la spate, dar surâsul era acelaşi, devastator pentru că: darnic şi oarecum alienat, derutant şi covârşit de prisosul său de mărturisiri fără lexic. Părea scoasă în lume abia după un copleşitor număr de ani de căsnicie. Ne-am trezit flirtând penibil sub privirile soţului - tocilar faimos, de talie ineuană, chiar confesându-ne unul altuia prin suspecte mesaje subliminale, purtate de uitături lubrice.

Mai apoi, poate a doua zi, amănunt vag semnificativ, mi-am dat seama că insul nu-i fusese soţ, o luase, pesemne, drept parteneră de nuntă, nu se cădea, în calitate de judecător-de-succes-fost-tocilar-de-talie-locală, să iasă singur la un eveniment monden, între foşti colegi. Şi atunci, m-am surprins pipăind înfrigurat chibriturile pentru a-mi da foc: nu dusesem la capăt nici măcar jocul lasciv al privirilor, de jena împricinatului, darmite altceva.

Nu ştiu în ce fierturi, dulceaţă de nuci, învârtise distinsa cu coc înainte de ostilităţile erotic-nupţiale, dar în câteva clipe, în urma câtorva schimburi de replici aiuritoare, fără cea mai precară logică şi ocheade care spuneau cu totul altceva decât cuvintele, am simţit că alunec aproape fără control, că-mi pierd uzul balanţei; nu glisam spre ea, ci spre nu ştiu ce - un tău de poveşti bovarice, orişicât, nu aveam de ce să mă ţin...Sociolog cu master, se prezentă. Eu - oprit a căuta la ea în ochi rămăşiţe din noaptea ce tocmai se scursese, dar atât de atras de deschiderea nemaipomenită şi nejustificată către tăul cu bovarisme, pe care o afişa cu indolenţă, eu: corupt, amăgit.

Astăzi. Nu mi-a dat nici o şansă, până la plecare, de a-mi reveni, de a mă simţi înşelat, ci aruncându-mi amabilităţi de genul celor pe care le spui unui mare maestru, unui om celebru, scăpătat, pe care ai avut nesperatul prilej de a-l cunoaşte printr-o coincidenţă, nu mie, un anonim pentru ea, "mă bucur că am avut ocazia să ne cunoaştem", zice, de parcă am fi participat împreună la un simpozion sau am fi lucrat în acelaşi workshop pe teme umanitare, devenind buni camarazi. Abia ne adresaserăm câteva vorbe, pe dig, supravegheaţi de căutătura îndurerată a "soţului" (credeam eu), sub ameninţarea pumnilor lui strânşi (credeam eu), probabil ar fi procedat la fel, cu frivolitate de colegiu naţional, şi în preajma unui soţ veritabil.

Felul ei de a se uita în mine fără a întâlni ceva în cale, zâmbetul direct şi dezarmant pe care îl lipise feţei o noapte întreagă vorbea despre dragoste şi mulţi alţi demoni femeieşti, "ce mică e lumea", exclamase sub soarele necruţător al inechivocei zile de luni, o femeie de interzis consumului cu ochiul, cu sarmaua stând în expectativă în gât, în farfurie aburea perechea ei, dintr-o dată, toate soaţele nunţii călcau la vedere, lejer, în străchini, scăpate din frâu de partenerii chercheliţi, cu luciditatea la garderobă, ar trebui interzise, o să mi se spună reacţionar, o să fiu numit marxist, după gust, nu mersesem singur la nuntă ca să mă acuplez pe retină, sau să mă aleg cu un suflet muncit de întrebări.

E greu, odată privind în tău, să-ţi mai vezi apoi, liniştit, de treburi, preţ de câteva zile uiţi să aduni ouăle de găină din cuibare, să pui sare în bucate, să dormi.

Dacă aş fi încercat să-i pun în verb micul joc în care ne avântasem cu două seri înainte, mâncând sarmale şi apoi, zăbovind sub un soare primăvăratic, luni (nici măcar duminică - zi de inventariere a închipuitelor înamorări de club) s-ar fi speriat şi nu ar mai fi recunoscut nimic sau ar fi uitat totul subit, refulând.

Pasiunea de acest tip e una de-a lor, e demoniacă, mai ales în forma aceasta vâscoasă, lunecoasă, care se repede deseori asupra mea, fără a pune afişe de anunţ pe stâlpii special destinaţi din tot oraşul, furându-mă temporar realităţii.

Outstanding, deci no comment

Este uluitor acest Florin Negruţiu, Gândul, uluitor, sinucigaş pentru un jurnalist român, dar ÎL FELICIT, mai am o mică speranţă pentru ideea de ziar românesc:

"Cel care ascultă manele la mobil în tramvai; cel care te ia prieteneşte de după umeri şi-ţi spune cu familiaritate „tu”; cel care-i rău de gură, dar bun la suflet ca pâinea caldă; cel care te-njură de mamă şi te-ntreabă apoi de ce te-ai supărat. Un astfel de oraş frivol adoră „altfel” de oameni. În cercetările sociologice, bucureşteanul se declară sătul de scandal şi de certuri politice, vrea candidaţi serioşi, muncitori, cuminţi şi o dezbatere electorală bazată pe proiecte. Dar dacă-i dai aşa ceva cască straşnic şi caută telecomanda. Cei care răspund la astfel de chestionare au împrumutat ceva din ipocrizia politicienilor şi din cea a presei bălţate. Slabi, domnule, candidaţii ăştia care nu se înjură între ei. Sigur trebuie să fi făcut ei un blat acolo, să-şi fi împărţit ei ciolanul pe după alegeri, altfel sânge ar fi ieşit. (Am urmărit amuzat încercările aproape disperate ale show-ului lazarovian de a-i pune pe trei candidaţi la Primăria generală să se încaiere. La un moment dat, au încercat să le dea mănuşi de box, socotind pesemne că kitsch-ul nu era suficient de gros încât să umfle ratingul. De aceea, e lăudabil faptul că domnii Blaga, Orban şi Guşă au avut decenţa să refuze mănuşile şi să nu se maimuţărească după scriptul Realităţii).

Într-un astfel de peisaj urban, candidaţii cuminţi sunt lăudaţi, mângâiaţi pe creştet, invocaţi ca exemple de civilitate publică, dar nicidecum votaţi. Proiectele lor pentru Capitală ne bucură, bine că le au, dar ne lasă reci. Ca exerciţiu, vă invit să spuneţi care sunt proiectele cele mai importante ale candidaţilor cu şanse. Deja plictisesc, nu-i aşa? Vrem altceva. Iar acest altceva se numeşte amăgire. De câştigat va câştiga cel care ne va lovi mai straşnic la naturelul nostru simţitor."

Nu există oraş pentru nepoţi cuminţi

Hm

Azi, la amiaza zdrobitoare, prin faţa tarabelor cu flori trece Richard. De data asta e zidar sau constructor, are o şapcă albă şi o salopetă cu pete, braţe groase, burtă. Dar rîsul lui de stafie l-a trădat.

Apetit pentru circ

Nu am nădejde că, degrabă, românii îşi vor rătăci, pe drumul lor fără ţintă, pofta de circ. Şi scriu asta, urmărind cu ochii mijiţi, a slab interes, campania electorală şi, deci, candidaţii pentru Primăria Generală a Bucureştiului. Sau, poate, nu atât pe ei cât priza lor total anapoda la public, conform sondajelor. Ridic din umeri a lehamite când mi se anunţă că Oprescu se situează pe locul al doilea, după Blaga şi înaintea lui Cristian Diaconescu.

Sunt, dară, adoraţi de lumea votantă cei care, fie au lătrăi (specialişti în tămbălău mediatic) în spatele lor, fie sunt ei înşişi mari talente în lătrat. Lătrat de maidanez bucureştean, desigur, nu de niscai câine de rasă. Aşa se explică poziţionarea cumpătatului, gentleman-ului, profesionistului Diaconescu chiar în urma chitaristului folkist Orban (conform altor sondaje), acest Leonard Coelho al politicii mioritice. Nici măcar Cotidianul nu a avut cine ştie ce de reproşat candidatului PSD, în campania acestui ziar de colectare a motivelor contra alegerii unuia sau altuia din candidaţii de Bucureşti: "De ce să nu-i votăm". "Bila neagră" imputată lui Diaconescu de falşii puritani este carnetul de membru PSD. Poporul circofil îl taxează, pesemne, pentru scăderile sale în materie de gâlceavă. Nu îmi dau seama când vom înceta să mai evaluăm pretendenţii la funcţii publice în funcţie de spectaculozitatea lor. Showmania = competenţă în ochii votanţilor.

Aşa gândeşte beneficiarul democraţiei: nu eşti şouman, eşti încuiat, carevasăzică. Scurt, te-am catalogat şi expediat înapoi la lada celor fără "istoric". Mie nu-mi faci tu reformă, îngropat în proiecte, încercănat de îngrijorări, da?! Mie adă-mi distracţie, la o bere eftină. Când românii decid (misterioasă decizie!) să nu mai acorde încredere unui partid sau unor reprezentanţi ai săi, nu este mereu la mijloc incompetenţa acestora. Nici corupăciunea. Calităţile morale sau intelectuale nici atât. Pur şi simplu, se satură şi gata. Nu le poţi cere să se explice. E ca un fel de coit întrerupt din cauză că se dă meci la tv.

Nu e un partid mai bun sau mai înţesat cu profesionişti decât altul (se tot zice despre PNL că e în criză de resurse umane, dar alţii cu ce se pot lăuda?). Iată-le, toate formaţiunile care contează, trimiţându-şi miniştrii să concureze la locale, iată PD-L umblând cu stolojanul de la PE pentru a ajusta balanţa acolo unde omul local "providenţial" e un necunoscut sau un penal.

Probabil doar un oareşicare plictis de mutra prezidenţială a făcut ca Băsescu să scadă puţin în popularitate. Episodul rasist (rasism din acela adââânc, rasismul specific românesc, educat din familie, verbal, dar din punct de vedere fizic non-violent) cu "ţiganca" nici nu l-a adiat. Electoratul său - alcătuit de-a valma din orăşeni obişnuiţi, incipienta clasă de mijloc şi acei intelectuali care şi-au pierdut cu totul discernământul - îl aplaudă frenetic la fiecare spusă mai groasă. Probabil că fac şi ei parte din categoria imensă a celor care cred că nu se mai poate îmbunătăţi nimic civic şi economic în ţară, dar spre deosebire de noi, ei se mulţumesc (pot trăi numai) cu distracţia.

LATER EDIT: Colecţionarul de voturi negative Sorin Oprescu conduce în ultimul sondaj de opinie, alegându-se cu 39% din intenţiile de vot. Fie că electoratul PD-L s-a abţinut, fie că au înnebunit respondenţii de-a binelea! Cum poţi umfla aşa din nimic un gălăgios, un fanfaron, un bănuit plastograf?!

Festival de Teatru de Cameră şi Underground Arad 2008

"La cea de a VI-a ediţie a Festivalului de Teatru de Cameră şi Underground, care a debutat luni, la Arad, vor fi prezentate, în spaţii neconvenţionale, 34 de spectacole ale unor trupe din ţară, dar şi din Franţa, Finlanda, Belgia, Ungaria, Polonia, Ucraina, Slovenia şi Serbia.Astfel, piesele de teatru vor fi interpretate în clădirea în care a funcţionat primul teatru permanent din ţară, veche de peste 180 de ani, într-un club, într-un cort amenajat într-o piaţă din municipiul Arad, dar şi în incinta Turnului de Apă, construit în urmă cu două secole pentru aprovizionarea cu apă a oraşului, transmite corespondentul NewsIn."

Festivalul de Teatru de Cameră şi Underground de la Arad se desfăşoară în spaţii neconvenţionale

Pff

Am câteva pff-uri de emis.

Pff-ul 1: napolitanii s-au trezit, într-una din bunele dimineţi recente, xenofobi. Şi au purces la incendierea unor tabere de ţigani de la periferie, semnalează The Times, citat de Gândul. Am mai spus-o, există anumite "împerecheri" incompatibile, cum ar fi: evreul şi Garda de Fier, Rollsul şi Bucureştiul, şi, nu în ultimul rând, italianul şi nazismul xenofob. Băi, stimaţi domni italieni sudişti (şi sudişti!), mai lăsaţi, vă rog, dracului, rasismele pe seama unor obrazuri ceva mai fine.

Ce ar fi să se afle şi la noi careva în treabă şi să propună, ca retorsiune la propusa reintroducere a vizelor pentru români, naţionalizarea investiţiilor italiene în România. Sau expulzarea fără comentarii a investitorilor "strategici" de 1000 de dolari macaronari.

Pff-ul 2: ONU ne "admonestează" pentru nerespectarea drepturilor minorităţii rrome. Din astea am mai auzit. Dar de critica venită din partea Federaţiei Ruse (!), tot în cadrul ONU, referitor la agresiunile faţă de copii şi folosirea abuzivă a muncii cu minori în ţara noastră, nu. Băi, dragi federaţi ruşi, băi, domnule Putin, vedeţi-vă, domnule, de asasinarea ziariştilor şi arestarea adversarilor politici şi internarea lor în spitalele de psihiatrie potrivite, băi!

Pe de altă parte, minoritatea ţigănească din România nu are nici mai multe (deocamdată...), nici mai puţine drepturi decât celelate naţionalităţi "conlocuitoare". Are exact atâtea câte singură îşi acordă! Nu sunt de acord să aduci o minoritate sau o categorie socială (ca să nu scriu clasă) la acelaşi nivel cu alte categorii, prin programe care-i bagă bani publici nemunciţi în buzunare. Sunt total pentru accesul neîngrădit la educaţie, pentru egalitatea în faţa legii, pentru pedepsirea discriminării, acolo unde aceasta apare dinspre majoritatea de etnie română.