De ce vorbim cum vorbim

Orice elev știe... sau știa cîndva: limba română nu provine din engleză, deși conspirația universală a internetului încearcă să ne convingă că da :) Româna are fundament latin și o influență franceză considerabilă. Așadar, ghilimele emfatizate nu există în română, chiar dacă ambele cuvinte (emfază și emphasis) vin din latinește. Emfază, emfatic, emfatizat (care nu-i în dicționarul meu, dar poate că-i prea vechi) nu vin din emphasis/e/ed. Nu sunt o scorpie care urmărește orice pas greșit din online, de altfel, multe postări de pe blog sunt în cuvinte amestecate. Însă cînd există cuvinte destule în română pentru a exprima ce vrem să exprimăm, de ce să nu le folosim?

De fapt, acest amănunt gramatical m-a pus pe gînduri: dacă nu-i așa important cum vorbim, ci contează ce vrem să transmitem, de ce n-o facem deja în 01011 sau orice formă de limbaj folosește creierul nostru? Viața ar fi mult mai simplă, nici un copil (român) nu ar mai fi obligat să învețe toate timpurile verbale pentru cel puțin trei limbi, oamenii nu s-ar mai certa din cauza „unor dificultăți de comunicare” și multe neînțelegeri regretabile ar fi evitate. De ce n-am făcut-o încă, din moment ce pare adaptativ? De ce limbaj, limbă, dialect? De ce-i așa de greu să le înveți și așa ușor să le uiți? De ce sunt oameni care fac școală în domeniul lingvistic ca să îi învețe apoi pe alții? Hm, vreți să spuneți că mașinăria de gîndit s-a prins în propriile mecanisme complicate?

Oh, Lady Million

E ceva în vulgaritate care atrage. Sau e un anume fel de vulgaritate care aduce o tresărire în spatele feței ofensate cu care o privesc. De exemplu, reclama alăturată, pe care o văd, în trecere, măcar o dată pe zi. Reprezintă tot ce are lumea noastră mai ofertant: strălucire, bani, nonșalanță, impertinență, dorințe ușor de cumpărat, vise ușor de materializat. De fiecare dată îmi provoacă o grimasă tristă: promisiunea intimității în schimbul unui bulgăre de aur? Dar și interes: în sfîrșit e epoca în care schimbul din relații e exprimat direct? Și fiecare știe ce are de dat și ce primește? Dar oh, ce trist și ce vulgar! Și totuși... E ceva tulburător în poza asta. Îmi vorbește despre nebunia sexuală fără pic de senzualitate, despre trupul - obiect perfect, ireal, despre satisfacțiile goale, despre diplomația blondă, cu pielea lustruită. La fel de mult ca sumedenia de titluri din tabloide și emfaze culturale, poza asta vorbește despre lumea noastră.

De la 'Spin Spin Sugar' la 'After Every Party I Die'

În zadar tot repet, timpul nu poate fi întors; o să mi se spună că-s un reacționar-avantgardist, însă e foarte greu de contrazis că the nineties chiar erau o epocă în care Marea Britanie dădea tonul și dirija fenomenul muzical underground - eliberând pe piață cel mai bun sunet, cei mai buni interpreți, în fine: își „rezerva” pentru sine, ca o urmare firească a tripticului talent-calitate-volum, primele locuri din top! Astăzi: Sneaker Pimps.

Trip-hop a rămas, după mine, cea mai potrivită structură pentru jazzul nou, pentru acid jazz - de asemenea. Dacă vrei să fuzionezi câteva stiluri: electronica, dub, reggae printre care și elemente de jazz, trip-hop-ul oferă creuzetul ideal. Călătorește meticulos, se întinde leneș, poate fi grăbit din tempo și făcut să răsune fastuos - la rigoare. Poate bubui sau, dacă trebuie, e foarte în regulă să fie lăsat să curgă șopotind. Sample-urile îi pot fi așezate în cârcă fără grija că nu vor fi judicios distribuite de-o parte și de alta sau direct pe spinarea ritmului. Variațiile în interiorul trip beat-ului sunt cuprinzătoare, cvasi-infinite. Numărul accentelor, densitatea lor, profunzimea lor stau la latitudinea producătorului, conform semnăturii audio a fiecărei trupe (Spin Spin Sugar e concepută pe calapodul: 1-2, 1-2 - un fel de dnb mai lent, potolit în cele 5 percuții rapide, finale). Obișnuit e ca acest stil să poarte cu bună știință îndeosebi sonorități melancolice, trancy, destul de închise la culoare - Massive Attack fiind adevărații campioni ai întunecimii cinice.

Kelli Dayton

Din pricina lipsei de imaginație lexicală a cronicarilor muzicali, trupe ca Sneaker Pimps, Massive Attack, Portishead sunt incluse, facil și în devălmășie, la categoria dance.  Ceea ce mi se pare o stupizenie. Sunt de acord că bătaia ritmului e înșelătoare, dar asta - pentru urechile cu simț - numai până în momentul în care vocalistului îi vine rândul să-și execute partea ce îi revine din piesă. Bineînțeles, pentru cunoscători nu va fi niciodată cazul să aștepte prima strofă, ca să înțeleagă dacă se lasă cu dans sau doar cu legănare. Anumite mângâieri nevrotice de clape, o anumită atmosferă cel mult de-un optimism cumințel, atins de langoare, dau de știre (în absența versurilor) că clipele ce urmează vor fi mai mult de introspecție decât de exhibiționism.

Renunțând pripit la obrăznicătura aceea cu ochi migdalați și voce nazală, de fiică alintată - Kelli Dayton (uimitor cât de simplu știau să pozeze artistele lor, față de paparudele noastre), Sneaker Pimps a scăzut considerabil din punctul de vedere al sound-ului în ansamblul său, păstrându-și, în ciuda acestei bizare decizii, un „specific”, o linie melodică recognoscibilă. Cât despre Chris Corner (IAMX), unul dintre fondatorii grupului, el a izbutit solo un rock-soundtrack minunat la minorul film Les Chevaliers du Ciel (recomand pasionaților OST-ul). Îmi pare că, mai înspre zilele noastre, s-au cam căznit să se „profunzească” și nu le-a prea ieșit. Le lipsește tocmai doza aia de obrăznicie! Lucru care lui Armand van Helden, aș zice, nu-i lipsește defel în remixul său: SNEAKER PIMPS - Spin Spin Sugar. 

Bucate

Mă înălțase din puterea trupului său mic, roasă de dorință, după doar câteva pahare de vin ieftin și acru. Se ridica de mijloc cu tot cu mine, așa îmbrăcată cum o găsisem, nu era nevoie să-mi traducă în cuvinte ce poftea, ce aștepta să fac pentru ea. Mi se arcuia sub apăsare, îmi închipuiam că-s imponderabil, un slăbănog lungan pe vremea aceea - bazinul ei îngust mă împingea în sus și mă susținea pentru câteva clipe în imponderabilitatea dorinței. 

În baie, s-a dezbrăcat din puține mișcări smucite, goală, și s-a întins în plin freamăt pe un prosop de față, pe care singură și-l așternuse peste gresie. Pielea prindea de pe-acum să-i lucească negru, negrul de ceremonie; îmi arătă doar albul ochilor.

Înainte de-a mă rătăci în întuneric, mai găsesc răgaz cât să-mi agăț bine ochii în țepii tatuajului ce îi înconjura brațul (nu știu dacă era stângul sau dreptul) - schița unei cununi de spini neogotice, rămasă neterminată. Lichefiați, ochii mi s-au scurs, odată cu trupul, în nimicul insațiabil din ea. Sau e memoria mea care falsifică?

Pierderea timpului pierdut

Zile libere în mijlocul săptămânii. Citesc, mă plimb, voyeuresc - făcând fotografii unor trecători. Unii mă privesc fix și lung. Alții nu bagă de seamă. Mi-a plăcut să stau pe bancă, în miezul orașului, și să fur fețe, pași - momente, lumină. Să urmăresc, fără să atrag asupra mea atenția lor. Mereu, totuși, cineva mă surprindea la treabă. Câțiva inși mi-au și dat târcoale. Câțiva mi-au părut contrariați. Altădată, m-am trezit și eu observat - de pe la ferestre, prin vitrine etc.

„Morala - răutatea îmbrăcată în haine prezentabile.” Doar că nu mai știu cine a scris asta.

„Viața lui fusese atât de amară în vara asta, încât salutase cu o bucurie răutăcioasă fiecare zi ploioasă și se simțea relativ bine când auzea câte o frunză veștedă foșnind pe aleea de nisip.” Asta știu că a scris-o Peixoto, în numele unuia dintre personajele Cimitirului de piane.

Trăiesc împreună cu cărțile mele și împărțim păreri despre felul în care s-ar cuveni să pierdem timpul. Cum îmi și dorisem, autoprofețindu-mi, acum câteva luni. Mă îndop cu-o mare poftă de citit, cu o anxietate din cele bune, nu cu teama de a rămâne singur cu gândurile. Citesc cu adorație. Fără înverșunare. Altceva n-aș mai putea spune despre mine. - Ce mai faci? - Citesc.

Mă plimb. Privesc. Sufăr. Socotesc. Sunt și indiferent. M-am mutat la loc în tren. Oamenii trenurilor sunt frumoși sau hidoși. Rareori întâlnești figuri nememorabile.

Întotdeauna tu trebuie să pui un bemol opiniilor mele.

 Vecina s-a și reîntors. Abia ieșise din casă, clămpănind greoaie din tocurile ei de zece centimetri. Acum calcă desculță prin camerele ei goale. Desculță, bovină și presată de necesitatea de a goni.

Provocatoarele victime (II)

Vă mai amintiți de asta? În urma sesizării făcute de mai multe asociații din România, declarațiile lui Tudorel Butoi au fost considerate discriminatorii de CNCD. Puteți citi hotărîrea aici. N-o fi mult și n-o fi, în esență, rezolvarea problemei, dar... și acum vine partea americană din mine: se poate. Indignați-vă cînd ceva este revoltător. Nu lăsați să treacă enormitățile doar pentru că „suntem în România” și „la noi nimic nu se face”.

În căutarea unui titlu

Citesc cu înverșunare microromanele lui A. Oișteanu, grupate în volumul Cutia cu bătrâni și petrec o noapte zbuciumată, cu nădușeli și zvârcoliri fără sens. Stare febrilă. Vecina, la orice oră aș tresări eu din somn, pășește apăsat la etajul superior, ca un mascul - tată de familie bețiv și scandalagiu. Nu te pui cu ea. Cât de aprigă și stângace i-o fi îmbrățișarea? Că, în rest, geme ca o văcuță generoasă. Una cu viață sexuală regulată.

Cârpaciul este evreul obosit să mai fie evreu. Dintotdeauna obișnuia să se strecoare ilicit afară din ghetou și presta munci interzise iudeilor. Munci de goimi. Deși, mizerabile mărunțișuri. Cârpeli, adică. Se amăgește că trăsăturile sale evreiești nu sunt atât de pregnante ca la semeneii săi. Că rușii l-ar putea ignora, trecând pe stradă, și că privirile lor nu se agață atât de stăruitor de nasul lui „potrivit de mare”.

Legiferăm dreptul la narcisism, așa cum americanii îl au pe cel la fericire? Narcisism - laissez faire - individualism - liberalism. Merită ceilalți o halcă atât de însemnată din dragostea noastră, din timpul nostru? Cum o justifică? Cum și-o câștigă?

Feminismul - sexul politizat.

Seducția vorbei bine ticluite. Îmbătat de propriile plăsmuiri. Parcă aș vrea să ademenesc și să conduc întreaga lume la laminor; să o azvârlu în foc ca s-o topesc, vrăjind-o până acolo cu vorbe de miere. Jocul interminabil de-a topica și de-a insinuarea lunecoasă.

Trânta cu somnul și cu cartea. Sau un ménage à trois: somnul citește cartea și cu mine dă tandru de pământ.

Jocuri târzii

Jocul: ea să aștepte, el să alerge după ea. Ea să-i scape. Ea - să nu-i mai ceară niciodată scuze. „Poți captiva pe cineva doar prin anumite rezerve, câțiva pași înapoi (...)”. (Ingeborg Bachmann - Malina) Conveneam mai deunăzi cu cineva că cea mai obsedantă atracție amoroasă este teama-atracție. Atunci când persoana care te atrage îți inspiră și teamă. Unii iau, ce-i drept, bâlciul trist al dependențelor drept marea pasiune a vieții lor.

Ivan (Malina) este unul dintre acei nefericiți bărbați, stârniți de inexistentul „mister feminin”. De fapt, de jocurile seducției. „Fără joc nu se poate.” Și tocmai el își găsește o femeie căreia nu-i place să se joace. Și care încunviințează cu lejeritate să se dea mereu de gol.

O bucurie. Încă-s în căutarea unui motiv de zâmbet interior. O carte la paginile căreia să ard să mă întorc, după ora 5; o viață decentă, fără lipsuri mari. Nu știu. Eu am îmburghezirea în măduvă! Sunt  un extremist-liberal numai când vine vorba de opțiunile mele muzicale, de constrângerile ierarhiei obligatoriu patriarhale din căsnicia tradițională, de „statul maximal”, de libertatea de expresie. Singurele lucruri pentru care aș ieși în stradă ca să militez ar fi: retragerea masivă a statului din afacerile individului (minarhie) și respectarea literală, chiar politic incorectă, a libertății de expresie.

Ședință de analiză. Se discută diverse. Scoțianul, cu fața cuprinsă de paloare; ea - cenușie, ca de obicei, și fără trăiri faciale, meduza mea, una dintre meduzele mele; iar celălalt - necioplit și negru, de la fumat, repeta idei gata mestecate, clișee.

Vecinele de sus cad, hârjonindu-se, cu patul conjugal și cu tavanul în apartamentul nostru, luat cu chirie. Zi de sfârșit de octombrie, e foarte cald sau așa pare. Nimic, încă, din suferința de azi. Candelabrul se înfige în fundul vecinei. Vecina geme, plăcut surprinsă.

Clipiri

Colo-n zare e muntele în poala căruia am copilărit.

Regimentul 6 Vânători

Este cunoscut că armata română a săvârșit, de-a lungul și de-a latul istoriei noastre, numai fapte de vitejie (așa ne învățau la școală, numai despre victorii; până și înfrângerile erau prezentate ca victorii), ținând dușmanul la respect, alungându-l peste granițe sau murind pe câmpul de bătălie, cum era vorba aia?: „până la unu” (dar de ce nu până la unu și-un sfert?). 

Una dintre aceste glorioase săvârșiri a fost, nu putem uita: uciderea evreilor din Moldova, la finele lui iunie 1941. Un inamic periculos, element ostil, conspiraționist, ucigaș de Dumnezeu, stă scris! Avem numai a ne mândri cu aceste mărețe fapte de vitejie și curaj, comise în lupta cu hoardele nemiloase formate din oameni fără apărare, civili, de-a valma: tineri, vârstnici, femei, copii! Numai pentru că acești oameni erau evrei.

S-a remarcat pentru posteritate, în cursul confruntărilor, memorabilul regiment 6 Vânători, care, deși depășit numeric de valurile de „elementele dușmănoase” dezorganizate & neînarmate, le-a surclasat pe acestea eroic, utilizând bărbătește, pentru anihilarea lor, mitraliere cu foc continuu. Atâta că șeful acestui regiment făuritor de istorie, col. Mateiaș, a rămas să-și execute chinuit de spectrul neîmplinirii închisoarea pe viață: într-un raport înaintat superiorilor deplângea în jargon militar că „procedeul” s-ar fi putut derula și mai bine.

Blestem să fie, neam de neamul lor, asupra celor care au ucis atunci, puțin îmi pasă că erau în haină militară sau țărani și târgoveți care s-au oferit să dea un pumn, o bâtă sau un cuțit de ajutor satrapilor! De reținut: românii au tras și au înjunghiat, cu exces de inițiativă chiar (vezi episodul cu soldatul oltean care spintecă burta evreicei gravide); germanii asistau și sprijineau logistic.

Citiți aici despre inițiativa lăudabilă a Facultății de istorie din Iași de a cerceta locul măcelului din 1941 - unul dintre puținele evenimente din trecutul românilor cu care, nu-i așa?, ne putem făli, în numele Domnului; după care putem să ne bulucim, smeriți, pioși, mii de credincioși, la moaște: Gropi comune la 10 km de Iasi

***
am oprit comentariile, pentru că se îmbulzesc deja oligofrenii rasismului (ca pe site-ul ziarului ieșean); mulțumim celor care au intervenit cu bună credință și scuzele noastre celor care ar fi dorit să...

Ticuri & tacuri

M-am mai calmat și mi-a trecut și durerea ciudată de ochi de când am luat cartea-n mână. Nu mă mai simt atât de fermecat de scriitură ca la prima deschidere (Ierusalim - G.M. Tavares). Mă simt, în schimb, culpabil de vini obscure în toate minutele când nu citesc; și de asta vreau să scap.

Busbeck (Ierusalim) împărțea oamenii în două „soiuri”: nebuni și sănătoși. Sănătoșii sunt, pentru el, acei indivizi care încă-L caută pe Dumnezeu. Sănătatea mintală era probată de căutarea divinității. Nebunia vine odată cu renunțarea. Și invers?

Cunoaștem, probabil, prea mulți oameni pe-ntinsul vieții. Împovărați cu atâtea date de naștere, avem  de suportat chinuitoarea falsă-memorie, senzația că în fiecare zi e aniversarea cuiva. Neliniștea asta stupidă: trebuie să nu uităm să spunem cuiva lamulțiani.

Pe urmă, un pâlc de mirosuri și indecența ferestrelor mari, luminate, mi-au amintit de idilicii ani de dăscăleală, de clipele petrecute cu elevii mei „dizabili”. Eram un mic cerșetor, un coate-goale, flâneur cu oarece pretenții, îmbrăcat în haine refolosite. O figură controversată, cum se spune în biografiile ieftine.

Diminețile, când (mai și) scriu, ceasul face ture pe furiș, înaintând în salturi tâlhărești, din vârful acelor. Mă spionează, ticăind normal, dar când nu mă uit, țuști, o ia înainte, ca să mă sperie, pasămite!

Greutăți de nesurmontat într-o viață de om

Tot mai greu e cu cei cu gusturile deja de-formate decât cu începătorii! Mai greu cu cei obișnuiți deja să creadă că literatura a început ieri, odată cu Pamuk, Vonnegut, Palahniuk (să nu se inflameze nimeni, enumăr la întâmplare!). Și care, din cauza de-formării lor, ajung să strâmbe din nas la Faulkner, la Llosa, ce să mai zic la Maupassant sau la Henry James.

Mai există încă o categorie cu care e greu de conblogviețuit: cei care simt că mor dacă nu-și fac poză cu scriitorii sau cu cărțile și care merg la bibliotecă sau prin librării doar pentru că acolo „miroase a hârtie tipărită”. Cei care au impresia că vecinătatea sau autograful unui scriitor echivalează cu 52 de cărți citite pe an. Cei care-și fac poză în fața bibliotecii personale, nimic deosebindu-i de pițipoancele lipite senzual de mașina iubitului.

Sau poate că n-aveați cunoștință de „sindromul librarului” – suferă de această boală modernă librarul sau bibliotecarul care, contagiat de viața printre cărți, dă, la suprafață, impresia (sau capătă morga) unui erudit, cu toate că nu citește mai nimic. Începe puține volume – dacă se poate, în paralel, ca să-și facă turnul de rigoare pe noptieră, în caz de vizite neanunțate – abandonează mai multe decât a început.