sâmbătă, 31 iulie 2010

Hebdomadare

Sâmbătă de sâmbătă, mă tem că voi fi chemat în oraș de vreunul dintre prietenii care-mi lipsesc atât de mult. Îmi doresc doar să mi se dea pace, fără să fiu, însă uitat. Să citesc până simt că mă topesc într-o pastă lăptoasă ca aceea din care ies paginile de carte.

Zăgăzuiesc în mine urme de plâns. Lacrimi de autocompătimire și de absență.

Zăgăzuiesc porniri cu destinații neștiute, frânturi de fantezii și luciditatea.

”îi era dor de o cameră de hotel - îi plăcea caracterul întâmplător al acestui fel de a fi acasă, anonimatul acestor camere meschine, care puteau fi schimbate între ele; florile de gheață ale amintirii nu se topeau în aceste camere; fără cetățenie, fără patrie, iar dimineața un mic dejun neapetisant servit de un chelner somnoros” (H. Böll - Partida de biliard de la ora nouă și jumătate)

Bine cuvântări

”Când francezii cheamă la răzvrătire trebuie să se înțeleagă că fac elogiul ordinii stabilite, că exprimă ura față de schimbare.”

”Toți partizanii imobilismului care se bat numai pentru a păstra avantajele dobândite trebuie să adopte discursul acestei mișcări, până acolo încât stângismul a devenit boala senilă a socialismului”.

Pascal Bruckner - Tirania penitenței

miercuri, 28 iulie 2010

Numai ce scriam și... (încetați cu lamentațiile)

Surpriză (plăcută). Nu e de ascuns că m-a onorat și am răsuflat împăcat, oarecum, să citesc o opinie similară cu a mea, despre critică vs lamentație, și la casa mult mai mare a d-lui Pleșu:
Printre reacţiile celor care îmi fac onoarea să mă citească, există două pe care mi-e greu să le pricep. Amîndouă exprimă o exasperare: unii cad de acord că observaţiile mele sînt corecte, dar îmi reproşează că-mi exersez spiritul critic fără să propun soluţii, fără să arăt calea ieşirii din impas. Alţii, încă şi mai radicali, îmi cer să încetez cu lamentaţiile şi să fac ceva. Dincolo de admonestare, cele două reacţii lasă să se întrevadă o măgulitoare supraevaluare a capacităţilor mele de intervenţie, dar şi convingerea că simpla opinie, analiza de pe margine, scrisul în genere nu sînt suficiente în vremuri grele.
Andrei Pleșu - Puterea scrisului

marți, 27 iulie 2010

Hronicul vârstelor


Și apoi, vine vârsta aceea la care verile fără sfârșit ale prunciei, vacanțele fără ceas și fără calendar, zilele fără nume, măsurate în mijorci și ascunzători fabuloase, se metamorfozează, se adună, se scurg în câte o sâmbătă, în câte un weekend. În netrecerea, în încetineala câte unei sâmbete care începe de vinerea seara. Sâmbăta-ecran. În ritualurile noastre prăfoase, tabieturi, în felul cum încercăm să comitem cât mai multe din nestingherelile copilăriei în decursul sărac al celor 24 h, se întrezăresc frânturi obosite din timpul odinioară suspendat. Sâmbăta-simptom (știu că abuzez de substantivul ăsta, dar...). În febrilitatea cu care fugim de timp, sâmbăta, în chinul caraghios de ”a ne relaxa”, de ”a ieși în weekend”  sau de a pedala furioși o bicicletă ultimul răcnet (care, în rest, adună praf în garaj), echipați în haine sport hipercostisitoare, zace toată tragedia ”devenirii” noastre, a ”evoluării”, a ”respectabilei maturizări”.
***
Mai apar scriitori și după anul 2000, iată! Polirom ni l-a adus pe J. L. Peixoto (care nu este ”noul Saramago”, cum consideră necesar a sintetiza stupid unii recenzenți de coperta a 4-a, ci este cât se poate de el însuși; abia aștept să-l citiți!). Și-i mulțumim. Literatura merge, deci, mai departe. Fără vârstă. Lectura lui Peixoto - cel puțin cel din Cimitirul de piane - este caldă, incomodă, toridă, familiară și neliniștitoare. Rareori ți-e hărăzit să citești atât de bine liniștea în cuvinte de roman. Cuvânt lângă cuvânt, topică, ritm, fragmentarism: liniște. Liniște - pace; liniște - angoasă.

”Vârsta lui era ca ora aceea difuză la care după-amiaza începe să se îmbine cu seara, pare să fie după-amiază, pare să fie seară, dar nu e deja după-amiază și încă nu e seară.”

duminică, 25 iulie 2010

Dilema de la sanatoriu

Redacția și conținutul recent al Dilemei vechi ne-au evocat fotografia tristă a unei familii scăpătate, izolată la proprietatea sa montană, înșirată pe la ferestre, cu paharele goale de șampanie în mână, mai multe generații de-a valma, și continuând să creadă că ”afară” e tot secolul al XVIII-lea. Închipuindu-și că are încă glorie. 

Problema cu Dilema nu e într-atât faptul că trecut-a vremea presei scrise, ci că și-a coborât amețitor nivelul ofertei. Și asta de ani buni. A pierdut pe mâna ei. Ah, și pe lângă căderea asta vertiginoasă, tendința irezistibilă de a se închide în sine, de a se îmbiserici, de a se radioșănța, de a se bârfuliza. Ah, și asta nu e tot: mai e și ciudatul fenomen al contagioasei îmbătrâniri, îmbătrânirea snoabă, îmbătrânirea fashionable, întru idei și concepții, a întregii redacții, indiferent de vârstă. Acreala inerentă închiderii în cercul lor strâmt (în care au și ajuns acum să se citească, probabil). Falsa deschidere către unele bloguri, ca să arate cu ostentație că domeniul virtual-electronic nu le e cu totul străin. Chiar dacă-l cam disprețuiesc (ceea ce ajunseseră ei să prețuiască și să linkuiască ades s-a închis între timp, dar a apărut la ART, în schimb, în volum) și-l tratează de sus, condescendent.

Trist, totuși. Repet fără osteneală: am amintiri aparte, bucuroase, cu Dilema. Familia asta, însă, lipită de ferestrele nespălate ale castelului-sanatoriu - pomădată, pudrată, bârfofilă și înăcrită înainte de vreme, nu mi-e prea apropiată sufletește. Nu mi-e apropiată deloc.

vineri, 23 iulie 2010

Dealusion

Printre puținele nopți exploatate senzorial în amănunt, făcute cheie sol și fumate în chip de muzică, puținele trăite cu rost ale vieții mele: nopți albite, nopți respirate, conștiente, precedate de seri pline de bucuria așteptării, pline de vibrații și pline de sine, se numără și cele măcinate în tempo de party, la Deal.

Everestul nostru de nici 200 de metri. Ochii mei mari, obrajii mei supți, subțiați de nemâncare, dar și de efort, de febră; pașii mei mari, purtându-mă repezit de colo-colo, ca să mă asigur că iese totul bine, ca să știu că-s destule lemne de foc, zâmbindu-mi numai mie, îmboldindu-mă singur, însă găsindu-mi negreșit răgaz să privesc în jos cum se aurește Ineul în seară și intră apoi în întunericul ritmat al nopții.

Nici dacă aș avea talentul să transform acele nopți în rugăciuni nu le-aș putea cuprinde însemnătatea pentru a o mărturisi mai departe unuia care nu ne-a fost acolo soț. Ani de-a rândul, unica mea țintă, odată cocoțat pe coamă, era să amestec în muzică. Nu cuceriri amoroase, nu sex, nu pălăvrăgeală cu prietenii. Îmi strigam bucuria și mixam, sfârcuiam butoanele cu o patimă nelumească.

joi, 22 iulie 2010

Mensagem

”(...) la stînga lui Dumnezeu nu se mai așază nimeni, atunci la ce ar mai vrea Dumnezeu să aibă mîna stîngă, dacă mîna stîngă nu-i este de folos va să zică nu-i este de folos, dacă mîna stîngă nu-i este de folos va să zică ea nu există (...)”

J. Saramago - Memorialul mînăstirii

marți, 20 iulie 2010

Criticilor "constructivi"

Boabele strugurilor acri par delicioase celor care au mâncat dintotdeauna exclusiv struguri acri. Am spus-o în numeroase dăți: există un soi de transă a mizeriei. Un extaz al decăderii. Și apar în jur oameni educați și, zice-se, cu minte, ba chiar ieșiți prin lume, umblați, care cad lesne în acest extaz. Se prosternează, adică, cu nevertebrare înaintea gunoiului. Nu văd jegul, ritmul lent și improvizația din cauza ”specificului”. Iar celor care, totuși, le văd, le indică, le critică sau se lamentează (după putință) pe marginea lor le aruncă în față, insolent, apelativul de plângăcioși. Și, în fond, să plece dracului din țară dacă tot nu se pot integra, eee! Am întors, împreună cu prietenii (unii fiind psihologi), pe toate fețele rădăcinile posibile ale unei astfel de atitudini dezabuzate. Ne-am întrebat obositor de mult unii pe alții în legătură cu originea acestei plăcute halucinații a înapoierii; farmecul indiscret și inepuizabil al noroiului, al stagnării. Nu am găsit un răspuns.

Dacă trăieşti cea mai mare parte a timpului conectat la întâmplările din jurul tău, ajungi să consideri normale lucruri, fapte, comportamente care oriunde altundeva ar părea cel puţin surprinzătoare, dacă nu cumva de-a dreptul scandaloase. Uneori însă te trezeşti ca dintr-un fel de vis urât, recepţionând ştire după ştire, una mai scandaloasă decât alta. E un exerciţiu pe care l-aş recomanda tuturor, acesta de a se detaşa brusc şi a se pune în situaţia cuiva care vine din alte zone ale lumii. Nu că aş vrea eu să schimb bunele noastre obiceiuri sau obiceie (ca să rimeze cu bordeie), dar există unele a căror prezenţă în comportamentul nostru ne separă tocmai de aceia cu care vrem, sau declarăm că vrem, să fim împreună.
România privită de jos - Nicolae Prelipceanu în România liberă de azi.

sâmbătă, 17 iulie 2010

il croit trouver le repos dans la fuite

”dissimuler le contenu réel de l'inconscient pour ne laisser émerger dans la conscience que de formes falsifiées.”

De la teama de vis - Do not disturb! Demersul morbid de a-ți asigura o domnie într-un regat al dezastrelor. Nu-i de lepădat! A pustii în jurul tău pentru a-ți sublinia astfel imensul, dar neputinciosul și neinteresantul, sterilul EU.

Intru mai împăcat în seară, condus într-acolo de îndepărtatul lătrat de chemare al câinilor. Ieșit la ora 15 de la muncă, trecut alene prin oraș, pe la frizer. Pășind încet, incert și străin. Pierdut, ca și când aș putea proba o intensă conștiență a pașilor mei pierduți. Ineul e un oraș care te pierde și te uită apoi.
***
Mi-a venit așa, dintr-o dată, în cap: Max Frisch scrie ca un gentlemaniac. 

Faber crede doar în teoria probabilității, nu și în minuni.

Nu-și explică de ce a cedat impulsului de a nu mai continua călătoria de afaceri la Caracas, alegând să rătăcească prin junglă - alături de un german antipatic, rasist, antiasiatic, rusofob - cu subțirele pretext că dorește să-i spună bună ziua unui prieten din tinerețe, care se căsătorise cu prietena lui din tinerețe.

Walter Faber este inginer. Are adânca credință că un bărbat la 50 de ani, inginer, împătimit al statisticii (îl omoară pe Dumnezeu în statistici), fire realistă, este imposibil de descumpănit de loviturile sau de minunățiile vieții.

”Greșeala mea, după Hanna, este că noi, tehnicienii, încerăm să trăim fără moarte”. (Max Frisch - Homo faber)

Punctul său de balans pare să fie simpla acțiune de a se bărbieri. Nu se plăcea neras (mai știu eu pe cineva). Și nu din cochetărie.

”Greșeala mea cu Sabeth: repetiția, m-am comportat ca și când nu ar exista vârstă, așadar nefiresc. Nu putem desființa bătrânețea prin faptul că însumăm, prin faptul că ne căsătorim cu propriii copii.”

Neapartenență. Pesonajele lui Frisch sunt mereu între două destinații. Mereu pe drumuri. Pornesc către o țintă bine determinată, dar se răzgândesc cu o copleșitoare ușurință, abandonându-și bagajele. Ceea ce mie, unuia, îmi stârnește panică.

Faber e convins că ar putea găsi odihna în permanența fugii (il croit trouver le repos dans la fuite). Dar și-n tehnologie.

”Îmi plac mult hotelurile astea murdare, îi strigă lui Alain, sunt singurele locuri din lume pe care le găsesc intime, pentru că nu am fost în ele cu altcineva decât cu tine.” (P. D. La Rochelle - Focuri vii)

Mi-am visat nepoata sau fiica? În orice caz, un plod de-o istețime și de-o prezență de spirit ieșite din comun, uluitoare. Avea doar câteva luni și deja vorbea, emițând chiar câteva construcții sarcastice. Își râdea de tatăl meu, bunică-su, cum ar fi venit. Deci, închin să cred că eram, de fapt, eu. Mă născusem pe mine, sub chip feminin, pentru a-mi trăi mai curajos-sarcastic copilăria.

marți, 13 iulie 2010

Urăsc (corporhate)

Pot spune în ceasul de față, binecuvântată zi de 13, că am muls de la corporație tot ceea ce însușirile mele, ”coroborate” cu obiceiurile balcanice lălâi și iresponsabile ale țării în care cu drag trăim, mi-au permis să mulg. Iată-mă ajuns la suflarea de pe urmă a imposturii care, drept e, durează de mai bine de-un cincinal: eu și capitalismul corporatist

Cu toată furia nedreaptă, pe care deseori o las să răzbată în scrisul meu, sunt un om sensibil, cu certificat de sensibilitate emis de poliția orașului... Deși nu îmbrățișez afectiv un alt sistem decât cel competițional, potrivirea mea cu gândirea și modul de acțiune corporatiste și-a atins limitele (probabil că este cea mai semnificativă zvâcnire a creierului meu, în contact cu detergenții ”discursului  motivațional”). Atâta vreme am putut să mă prefac și să mă mint că mi-e bine, să-i mint pe alții că-mi place ce fac: până azi, până în acest an 2010. De aici încolo nu știu ce se va alege de mine. Însă pare tot mai evident că va trebui să mă ocup cu altceva. Din scris nu se mai poate trăi. Scrisul și-a epuizat - demult și scurt, ca orice faptă bună petrecută aici - vremea lui de glorie în România, iar dacă nu te-a prins criza deja ”consacrat”, slabe șanse să mai obții râvnita recunoaștere. Ce spun eu recunoaștere! E greu și cu minima audiență! 

Nu mă pricep să fac bani din alte cele. Cum nu-mi mai e rușine, iată, să fiu disperat cu public.

După cele 8 ore de corvoadă și de luptă surdă cu toți carieriștii fără scrupule, cu toate muierile sterile, bune să fete doar avânt profesional și visuri de preamărire, ordonate și colorate frumos în excel - aspecte tot mai greu de înțeles pentru mintea mea înfometată de spiritualitate, dar și de concretețe și de lucruri cu sens - ies din birou răgușit, aproape fără grai. Aerul condiționat, apa proaspătă la discreție, salariul destul de mare și tichetele de masă, frecventele deplasări în străinătate nu mai țin de amăgire. Sunt sclav! Un sclav de lux, un șerb cu experiență. Un animal de tracțiune, legat cu lanț lung, cât să aibă, în general, impresia că el liber.

Și muierile mele corporatiste! Avortând voluntar pe altarul profesiei. Mi s-a aplecat să le tot văd. Să le înghit cinefilia de multiplex, cultura de seră și povestirile neamuzante din vacanțele mai mult sau mai puțin exotice, de pe urma cărora ele nu pot desprinde niciodată nimic inteligent. Mi-e rău să-mi tot dea să mă joc, silit, cu falusurile lor de împrumut, neomenești. Să mă tot mitralieze cu porunci gratuite, surogate de orgasm, emise dintre fălcile lor urâțite de ambiție. Osificate de politica acerbă, de limbiîncurismul ce ține loc de performanță, de fapt, în orice SRL multinațional. Femeia-penis. Femeia-meduză, femeia-erectă, inexpresivă până la desăvârșire, dar înaintea căreia încremenești pe dată, emasculat.

Adevărul e că nu mai vreau să muncesc. Oricum, nu în acest mod, nu sub acest chip desfigurat, slăbit, crispat de diverse umilințe - venite dinspre niște oameni, în mare măsură, inferiori. Niște scursuri frustrate, lepădături crescute în sărăcie lucie, neieșite din .ro înainte să fi făcut cunoștință cu multinaționala, și care acum își zugrăvesc spoiala de ”domnie”, senzația de aristocrație, pe spinarea unora ca mine.

Nu am reușit nici să mă înșel de unul singur, nici să păcălesc sistemul ”până la capăt” (nu știu care ar fi fost capătul; pensia?). Acum simt că e o chestiune de zile (săptămâni) până îmi voi pune în scenă, triumfal sau discret, ieșirea din prefăcătorie. Dar poți băga mâna-n foc? Nu poți...


PS: rog prietenii să nu menționeze, măcar din falsă pudoare, numele companiei în care încă ”activez”. Voi fi nevoit să șterg acele comentarii. Îmi cer scuze.

joi, 8 iulie 2010

The Frecious Few

Asta e noua mea categorie de oameni care nu au agendă. Din păcate pentru ei şi pentru univers, nu-şi planifică afecţiunea şi sunt neglijenţi cînd o oferă şi cui o oferă. Uită unele lucruri şi fug de decizii. Uneori zac înfundaţi într-o canapea depresivă. Alteori schimbă tot. Uneori sunt superficialitatea întruchipată, alteori îşi arată adevărata natură genială. Dar cel mai mult şi mai mult se retrag din faţa ororii. Doamnelor şi domnilor, spuneţi-mi, vă rog, că asta nu e o categorie cu un singur membru (eu).

miercuri, 7 iulie 2010

Nesimțiții

N-am fost niciodată în stare să pricep de unde apetența asta a politicianului autohton (a-i spune ”român” înseamnă deja prea mult, și anume: a recunoaște că avem o țară, un stat, un popor) să se fotografieze cu catastrofa. Probabil că în neînțelegerea asta a mea stă și răspunsul pentru întrebarea: de ce nu am ajuns eu politician atunci când mi s-a oferit ocazia? Cu atât mai primejdioasă înghesuiala la blitz-uri în această vară în care încrederea în cei care ar trebui să ne conducă și simpatia față de ei ating ”un minim istoric”.

Nu înțeleg, deci, pentru că:

1. A se deplasa cu clasa, de mânuță, la fața locului - în timp ce ar trebui să fie complet conștienți că și-au ratat glorios mandatul, și că la următoarele alegeri vor fi spulberați de pe scena politică - denotă ori imbecilitate cu grade încă nemăsurate de psihiatrie, ori o grosolănie crasă. O inconștiență de sinucigași.

2. Dacă tot aleg să se deplaseze - echipați cu haine-de-vreme-rea, de unică folosință, ce sclipesc cu nerușinare, a nou, în nemilosul soare de după ploaie - de ce naiba nu pot accepta că oamenii sunt nemulțumiți de lipsa măsurilor de regularizare a albiilor, a lucrărilor de îndiguire, de refacere a digurilor sau de lucrările făcute de mântuială, de firmele consilierilor locali. Și că oamenii simt nevoia să protesteze! Oamenii au dreptul să protesteze, fie că au dreptate, fie că nu au. 

E o atitudine de excrement să mergi acolo și să-i muștruluiești cu accent de litoral, ia banana, neamule, bere rece avem, o bere?, doriți o cameră cu duș în curte la vecinul?, că le e apa până la gură și ei fac politică. Ei fac politică! Ei, sinistrații, peste care s-au dus putorile din guvern - nu cu excavatoare, buldozere, materiale de construcție și nu cu bani deblocați de la buget pentru necesarele lucrări!? Nu. Ci ca să-și facă poză cu dezastrul. În unica speranță că poza va da bine și la următoarele alegeri. 

Dacă tot s-au dus ștabii în zonele afectate, de ce nu au practicat ei niște exerciții de respirație mai înainte, niște yoga elementară? Măcar o numărătoare până la 10. Un Ave Maria. Să-și fi stăpânit încă puțin scârba față de gloată, pentru a duce prefăcătoria la bun sfârșit. Păi, nu au antrenament. Vezi bine că au uitat un ”ceva” esențial: la viitură, oamenii nu au fost aduși cu autobuzul, cum sunt ei obișnuiți, în baza unor liste făcute ”pe întreprindere” și cu scandările scrise pe hârtiuțe, fiecare cu minutul aferent. În buza apei, ”domnii de la București” s-au întâlnit cu electoratul adevărat. Nu cu oamenii primăriilor, nu cu funcționarii publici, deghizați în ”entuziaști alegători”. Cu electoratul care, desigur, îi va scoate din istorie peste vreo 2 ani.

Unii comentatori afirmau că politicienii prezenți la inundații nu au capacitate de empatie, că nu simt compasiune pentru cei în suferință. Eu, necomentator, zic că nici nu e cazul și că, în primul rând, nu aveau ce căuta acolo, punct! În astfel de situații, „vizitatorii” ar fi trebuit să fie constructori, specialiști, muncitorii cu utilaje. Să fie fericiți guvernoii că nu i-a linșat mulțimea, la ce frustrări s-au adunat ”în sânul populației”. Au dovedit din plin că nu dețin facultățile mintale minime pentru a se ocupa în cunoștință de cauză de treburile mai puțin imprevizibile ale statului. Darmite să se lupte ”post potopum” cu natura. Dacă ar fi fost vorba, în schimb, de un chef sau de o bătaie (nu pe umăr) am eu în minte pe cineva priceput și degrabă săritoriu (vezi pixelul albastru), autoritate în domeniu.

Nu-și fac victimele asigurări pe proprietăți? Îi constrângem în vreun fel. Îi ajutăm, scutindu-i de alte dări. Taie pădurea, îi obligăm să planteze alta. Există legi pentru asta. Dar, odată emise și aplicate legile respective, contribuim și noi, guvernoii, cu partea noastră din ”contract”. Așa da, dar să nu mai meargă să-și bată joc de loviții de soartă. Nu mai suport, mi-e rău să-i văd scoborându-se din mașini ca să inaugureze drumuri neterminate, să boteze bastarzi, să depună sterile coroane de flori, să nășească sau să conducă pe ultimul drum; nu are nimeni nevoie de mila lor, de durerea lor simulată, ci de acțiuni coerente.

Mai scandaloase decât absența compasiunii sunt inconștiența mândră a acestor lichele fără trecut, ruptura de realitate, improvizația cu ștaif practicată de ei. Descinderile lor rânjite prin noroaie sunt mai îngrozitoare decât a asista subit, în miezul zilei, la o paradă cu mortăciuni: defilarea unor trupuri albite de nemuncă, de huzur, de tunuri bine date statului - procesiunea incapacității. Probabil că PDL se va dovedi proiectul politic cu cea mai scurtă viață din istoria post-decembristă. Va depinde doar de noi dacă, după ce se va alina traseismul inerent oricărei prăbușiri, îi vom mai vota uninominal pe cei care acum ne arată obrazul că, în vreme de restriște, ”facem politică cu apa-n gură”.

Pentru cine mai avea oarecari îndoieli: nu a fost niciodată adevărat că președintele ar avea o aversiune moralmente întemeiată și exclusivă față de presă. Teoriile lui cu mogulii și tonomatele, preluate savant de niște shit eaters din intelighenția, ascund, de fapt, neputința lui de a se lăsa criticat, de a accepta pertinența oricărei critici. Mai rău ca o mimoză zbârcită. S-a văzut că tratează cu aceleași glume de parâmă și cu replici scrâșnite, în prag de sudalmă groasă, și pe oamenii cu lacrimi de deznădejde în ochi, care îi reproșează Nimicul ce ține de 20 de ani (pentru care TB are o responsabilitate încăpătoare), și pe ”păsăricile” de gazetă.

Sper că nu s-a deschis, odată cu acest mandat de 10 ani, o cutie a Pandorei care să dea speranțe și șanse și altor chiulangii ai clasei, candidați eterni ai ultimelor bănci, să acceadă la Cotroceni. 

marți, 6 iulie 2010

Cu notițe & liste

„În drum, reflecta la natura misterioasă a iubirii. La urma urmei, în ce constă aceasta? Ce o face să nu semene cu nimic altceva? O subită reorientare a lumii în jurul unui unic punct iluminat, în timp ce tot restul intră în umbră. Totala transformare a ființei corporale, o sensibilitate electrică a nervilor, o tandră nerăbdare a epidermei. Omniprezența unui fantomatic simț al palpării, al nevoii de a atinge. Alerta tuturor organelor. Necesitatea stringentă a prezenței celui iubit, nevoia inexorabilă de a-l avea aproape, dorința obsesivă de celălalt. Focul care scapără, soarele care expandează, frumusețea reînnoită a tuturor lucrurilor. Certitudinea; și odată cu ea, marea, trista, recea cunoaștere a ineluctabilei schimbări, a declinului. (Iris Murdoch - Discipolul)
„Nu există oare un ”demon” al repetiției în viețile noastre și nu se naște el în mod necesar din faptul că instinctele noastre sunt profund conservatoare? Nu s-ar putea oare, așadar, ca toate ființele vii să jelească acea stare anorganică, acea condiție originară din care au ieșit printr-un accident? Altminteri de ce ar mai exista moartea? mă întrebam. Căci moartea nu poate fi considerată drept o necesitate absolută, avându-și baza în însăși natura vieții. Moartea se înscrie mai degrabă în logica oportunități.” (D.M. Thomas - Hotelul alb)

duminică, 4 iulie 2010

Nu pot să cred

Eu nu mai ştiu pe ce lume trăiesc. Ce lume e asta în care unii îşi fac catedrală şi alţii îşi pierd casele, apoi se duc să se roage în biserici împodobite? Nu-mi vine să cred că în atîta mizerie şi nenorocire ÎNCĂ se pot gîndi unii să ridice o clădire monumental şi nesimţit de sfidătoare.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Deep

Dar să nu băltim într-o păguboasă nostalgie. Anumite aripioare - sau chiar ramuri în toată firea - de succes ale electro-ului au murit sau au recoborât în underground pentru a permite să se nască, din rugina lor industriala, rafinatul, canapelistul, yet dansabilul stil deep house. Adică, my deep, soulful, jazzy, funky and techy house. Îl puteți savura pe îndelete, intrând pe deeprhythms.com - site-ul în care mi-am rătăcit și eu inocența, inițiindu-mă la cursul scurt în acest curent ce ți se lipește ireversibil de cele sufletești și - de ce nu am fi frivoli, insinuanți și promiscui - chiar de vulnerabilele, ațâțătoarele tălpi goale. Odată cu gumele de mestecat scuipate neglijent pe dancefloor sau odată cu iarba fragedă, despărțindu-se îndurerată de scurta-i viață: iarba dealului, în mai (de ziua mea!). Actualmente, Deeprhythms.com și-a mai pierdut din savoare, mai bine săltați direct la arhive, dacă treceți pe acolo. Bunătățile-s din belșug pe Deep Mix Moscow Radio.

Deep, dubby house. Unora, lucrătura lui fină le întărește sfârcurile, altora le electrizează perii de pe corp, pe alții-i trimite de-a dreptu-n păpușoi, de mână cu iubita, oficială sau de ocazie, care s-o găsi la-ndemână. Conservatorilor le resuscită uitata urticarie și ridicări enervate din umeri. Nu se știe cu maximă precizie ce-ți poate stârni muzica asta. Deep house, alături de mai tehnicul, dar nu mai puțin sfericul minimal, sunt dovada nezgomotoasă că și electronica-i muzică.

Sonorități călătoare, spațioase, închiziochiișitepierziătoare. O parte însemnată din mix circulă în permanență pe la subsol, grav, bassy, funky - basul nu curge niciodată linear, își are șerpuirea lui - de aici și înrudirea de gradul unu cu dub-ul de inspirație jamaicană - cu totul excitantă, silind astfel ”mediile”, arpegiile sintetice, să improvizeze în continuu, să inoveze. Sau, din contră, basul nereușind să le atragă în unduirea sa; ele, sunetele medii, încăpățânându-se să se desfășoare repetitiv, hipnotizant. Hipnotizând. Rege neîncoronat, ca să vorbim și-n clișee (că doar scriem despre o muzică făcută din samples), vrăjitor neîntrecut îi este Timewriter (al cărui Back From Exile EP vinyl l-am cumpărat din Danemarca, pe vremea când încercasem să mă exilez acolo); cu toate că are concurenți serioși, nu am ascultat piese mai bune ca ale lui. Evocând aerul liber, apa, setea, vacanța infinită, dragostea iscată din te miri ce. (The Timewriter on MySpace Music)  

Serios acum: nu știu de ce am părea mai „dobitoci” când dansăm dezarticulat pe ritmurile astea,  potențate de pulsația vinului (sau a berii proaste, sălcii) vuind prin vene, decât atunci când acceptăm să ne câștigăm viața aplecați opt ore asupra unui PC, completând sau ”interpretând” fișiere excel într-o nenorocită corporație faimoasă!