Hronicul vârstelor

Și apoi, vine vârsta aceea la care verile fără sfârșit ale prunciei, vacanțele fără ceas și fără calendar, zilele fără nume, măsurate în mijorci și ascunzători fabuloase, se metamorfozează, se adună, se scurg în câte o sâmbătă, în câte un weekend. În netrecerea, în încetineala câte unei sâmbete care începe de vinerea seara. Sâmbăta-ecran. În ritualurile noastre prăfoase, tabieturi, în felul cum încercăm să comitem cât mai multe din nestingherelile copilăriei în decursul sărac al celor 24 h, se întrezăresc frânturi obosite din timpul odinioară suspendat. Sâmbăta-simptom (știu că abuzez de substantivul ăsta, dar...). În febrilitatea cu care fugim de timp, sâmbăta, în chinul caraghios de ”a ne relaxa”, de ”a ieși în weekend”  sau de a pedala furioși o bicicletă ultimul răcnet (care, în rest, adună praf în garaj), echipați în haine sport hipercostisitoare, zace toată tragedia ”devenirii” noastre, a ”evoluării”, a ”respectabilei maturizări”.

***

Mai apar scriitori și după anul 2000, iată! Polirom ni l-a adus pe J. L. Peixoto (care nu este ”noul Saramago”, cum consideră necesar a sintetiza stupid unii recenzenți de coperta a 4-a, ci este cât se poate de el însuși; abia aștept să-l citiți!). Și-i mulțumim. Literatura merge, deci, mai departe. Fără vârstă. Lectura lui Peixoto - cel puțin cel din Cimitirul de piane - este caldă, incomodă, toridă, familiară și neliniștitoare. Rareori ți-e hărăzit să citești atât de bine liniștea în cuvinte de roman. Cuvânt lângă cuvânt, topică, ritm, fragmentarism: liniște. Liniște - pace; liniște - angoasă.

”Vârsta lui era ca ora aceea difuză la care după-amiaza începe să se îmbine cu seara, pare să fie după-amiază, pare să fie seară, dar nu e deja după-amiază și încă nu e seară.”