Nesimțiții

N-am fost niciodată în stare să pricep de unde apetența asta a politicianului autohton (a-i spune ”român” înseamnă deja prea mult, și anume: a recunoaște că avem o țară, un stat, un popor) să se fotografieze cu catastrofa. Probabil că în neînțelegerea asta a mea stă și răspunsul pentru întrebarea: de ce nu am ajuns eu politician atunci când mi s-a oferit ocazia? Cu atât mai primejdioasă înghesuiala la blitz-uri în această vară în care încrederea în cei care ar trebui să ne conducă și simpatia față de ei ating ”un minim istoric”.

Nu înțeleg, deci, pentru că:

1. A se deplasa cu clasa, de mânuță, la fața locului - în timp ce ar trebui să fie complet conștienți că și-au ratat glorios mandatul, și că la următoarele alegeri vor fi spulberați de pe scena politică - denotă ori imbecilitate cu grade încă nemăsurate de psihiatrie, ori o grosolănie crasă. O inconștiență de sinucigași.

2. Dacă tot aleg să se deplaseze - echipați cu haine-de-vreme-rea, de unică folosință, ce sclipesc cu nerușinare, a nou, în nemilosul soare de după ploaie - de ce naiba nu pot accepta că oamenii sunt nemulțumiți de lipsa măsurilor de regularizare a albiilor, a lucrărilor de îndiguire, de refacere a digurilor sau de lucrările făcute de mântuială, de firmele consilierilor locali. Și că oamenii simt nevoia să protesteze! Oamenii au dreptul să protesteze, fie că au dreptate, fie că nu au. 

E o atitudine de excrement să mergi acolo și să-i muștruluiești cu accent de litoral, ia banana, neamule, bere rece avem, o bere?, doriți o cameră cu duș în curte la vecinul?, că le e apa până la gură și ei fac politică. Ei fac politică! Ei, sinistrații, peste care s-au dus putorile din guvern - nu cu excavatoare, buldozere, materiale de construcție și nu cu bani deblocați de la buget pentru necesarele lucrări!? Nu. Ci ca să-și facă poză cu dezastrul. În unica speranță că poza va da bine și la următoarele alegeri. 

Dacă tot s-au dus ștabii în zonele afectate, de ce nu au practicat ei niște exerciții de respirație mai înainte, niște yoga elementară? Măcar o numărătoare până la 10. Un Ave Maria. Să-și fi stăpânit încă puțin scârba față de gloată, pentru a duce prefăcătoria la bun sfârșit. Păi, nu au antrenament. Vezi bine că au uitat un ”ceva” esențial: la viitură, oamenii nu au fost aduși cu autobuzul, cum sunt ei obișnuiți, în baza unor liste făcute ”pe întreprindere” și cu scandările scrise pe hârtiuțe, fiecare cu minutul aferent. În buza apei, ”domnii de la București” s-au întâlnit cu electoratul adevărat. Nu cu oamenii primăriilor, nu cu funcționarii publici, deghizați în ”entuziaști alegători”. Cu electoratul care, desigur, îi va scoate din istorie peste vreo 2 ani.

Unii comentatori afirmau că politicienii prezenți la inundații nu au capacitate de empatie, că nu simt compasiune pentru cei în suferință. Eu, necomentator, zic că nici nu e cazul și că, în primul rând, nu aveau ce căuta acolo, punct! În astfel de situații, „vizitatorii” ar fi trebuit să fie constructori, specialiști, muncitorii cu utilaje. Să fie fericiți guvernoii că nu i-a linșat mulțimea, la ce frustrări s-au adunat ”în sânul populației”. Au dovedit din plin că nu dețin facultățile mintale minime pentru a se ocupa în cunoștință de cauză de treburile mai puțin imprevizibile ale statului. Darmite să se lupte ”post potopum” cu natura. Dacă ar fi fost vorba, în schimb, de un chef sau de o bătaie (nu pe umăr) am eu în minte pe cineva priceput și degrabă săritoriu (vezi pixelul albastru), autoritate în domeniu.

Nu-și fac victimele asigurări pe proprietăți? Îi constrângem în vreun fel. Îi ajutăm, scutindu-i de alte dări. Taie pădurea, îi obligăm să planteze alta. Există legi pentru asta. Dar, odată emise și aplicate legile respective, contribuim și noi, guvernoii, cu partea noastră din ”contract”. Așa da, dar să nu mai meargă să-și bată joc de loviții de soartă. Nu mai suport, mi-e rău să-i văd scoborându-se din mașini ca să inaugureze drumuri neterminate, să boteze bastarzi, să depună sterile coroane de flori, să nășească sau să conducă pe ultimul drum; nu are nimeni nevoie de mila lor, de durerea lor simulată, ci de acțiuni coerente.

Mai scandaloase decât absența compasiunii sunt inconștiența mândră a acestor lichele fără trecut, ruptura de realitate, improvizația cu ștaif practicată de ei. Descinderile lor rânjite prin noroaie sunt mai îngrozitoare decât a asista subit, în miezul zilei, la o paradă cu mortăciuni: defilarea unor trupuri albite de nemuncă, de huzur, de tunuri bine date statului - procesiunea incapacității. Probabil că PDL se va dovedi proiectul politic cu cea mai scurtă viață din istoria post-decembristă. Va depinde doar de noi dacă, după ce se va alina traseismul inerent oricărei prăbușiri, îi vom mai vota uninominal pe cei care acum ne arată obrazul că, în vreme de restriște, ”facem politică cu apa-n gură”.

Pentru cine mai avea oarecari îndoieli: nu a fost niciodată adevărat că președintele ar avea o aversiune moralmente întemeiată și exclusivă față de presă. Teoriile lui cu mogulii și tonomatele, preluate savant de niște shit eaters din intelighenția, ascund, de fapt, neputința lui de a se lăsa criticat, de a accepta pertinența oricărei critici. Mai rău ca o mimoză zbârcită. S-a văzut că tratează cu aceleași glume de parâmă și cu replici scrâșnite, în prag de sudalmă groasă, și pe oamenii cu lacrimi de deznădejde în ochi, care îi reproșează Nimicul ce ține de 20 de ani (pentru care TB are o responsabilitate încăpătoare), și pe ”păsăricile” de gazetă.

Sper că nu s-a deschis, odată cu acest mandat de 10 ani, o cutie a Pandorei care să dea speranțe și șanse și altor chiulangii ai clasei, candidați eterni ai ultimelor bănci, să acceadă la Cotroceni.