Urăsc (corporhate)

Pot spune în ceasul de față, binecuvântată zi de 13, că am muls de la corporație tot ceea ce însușirile mele, ”coroborate” cu obiceiurile balcanice lălâi și iresponsabile ale țării în care cu drag trăim, mi-au permis să mulg. Iată-mă ajuns la suflarea de pe urmă a imposturii care, drept e, durează de mai bine de-un cincinal: eu și capitalismul corporatist. 

Cu toată furia nedreaptă, pe care deseori o las să răzbată în scrisul meu, sunt un om sensibil, cu certificat de sensibilitate emis de poliția orașului... Deși nu îmbrățișez afectiv un alt sistem decât cel competițional, potrivirea mea cu gândirea și modul de acțiune corporatiste și-a atins limitele (probabil că este cea mai semnificativă zvâcnire a creierului meu, în contact cu detergenții ”discursului  motivațional”). Atâta vreme am putut să mă prefac și să mă mint că mi-e bine, să-i mint pe alții că-mi place ce fac: până azi, până în acest an 2010. De aici încolo nu știu ce se va alege de mine. Însă pare tot mai evident că va trebui să mă ocup cu altceva. Din scris nu se mai poate trăi. Scrisul și-a epuizat - demult și scurt, ca orice faptă bună petrecută aici - vremea lui de glorie în România, iar dacă nu te-a prins criza deja ”consacrat”, slabe șanse să mai obții râvnita recunoaștere. Ce spun eu recunoaștere! E greu și cu minima audiență! 

Nu mă pricep să fac bani din alte cele. Cum nu-mi mai e rușine, iată, să fiu disperat cu public.

După cele 8 ore de corvoadă și de luptă surdă cu toți carieriștii fără scrupule, cu toate muierile sterile, bune să fete doar avânt profesional și visuri de preamărire, ordonate și colorate frumos în excel - aspecte tot mai greu de înțeles pentru mintea mea înfometată de spiritualitate, dar și de concretețe și de lucruri cu sens - ies din birou răgușit, aproape fără grai. Aerul condiționat, apa proaspătă la discreție, salariul destul de mare și tichetele de masă, frecventele deplasări în străinătate nu mai țin de amăgire. Sunt sclav! Un sclav de lux, un șerb cu experiență. Un animal de tracțiune, legat cu lanț lung, cât să aibă, în general, impresia că el liber.

Și muierile mele corporatiste! Avortând voluntar pe altarul profesiei. Mi s-a aplecat să le tot văd. Să le înghit cinefilia de multiplex, cultura de seră și povestirile neamuzante din vacanțele mai mult sau mai puțin exotice, de pe urma cărora ele nu pot desprinde niciodată nimic inteligent. Mi-e rău să-mi tot dea să mă joc, silit, cu falusurile lor de împrumut, neomenești. Să mă tot mitralieze cu porunci gratuite, surogate de orgasm, emise dintre fălcile lor urâțite de ambiție. Osificate de politica acerbă, de limbiîncurismul ce ține loc de performanță, de fapt, în orice SRL multinațional. Femeia-penis. Femeia-meduză, femeia-erectă, inexpresivă până la desăvârșire, dar înaintea căreia încremenești pe dată, emasculat.

Adevărul e că nu mai vreau să muncesc. Oricum, nu în acest mod, nu sub acest chip desfigurat, slăbit, crispat de diverse umilințe - venite dinspre niște oameni, în mare măsură, inferiori. Niște scursuri frustrate, lepădături crescute în sărăcie lucie, neieșite din .ro înainte să fi făcut cunoștință cu multinaționala, și care acum își zugrăvesc spoiala de ”domnie”, senzația de aristocrație, pe spinarea unora ca mine.

Nu am reușit nici să mă înșel de unul singur, nici să păcălesc sistemul ”până la capăt” (nu știu care ar fi fost capătul; pensia?). Acum simt că e o chestiune de zile (săptămâni) până îmi voi pune în scenă, triumfal sau discret, ieșirea din prefăcătorie. Dar poți băga mâna-n foc? Nu poți...


PS: rog prietenii să nu menționeze, măcar din falsă pudoare, numele companiei în care încă ”activez”. Voi fi nevoit să șterg acele comentarii. Îmi cer scuze.