marți, 13 iulie 2010

Urăsc (corporhate)

Pot spune în ceasul de față, binecuvântată zi de 13, că am muls de la corporație tot ceea ce însușirile mele, ”coroborate” cu obiceiurile balcanice lălâi și iresponsabile ale țării în care cu drag trăim, mi-au permis să mulg. Iată-mă ajuns la suflarea de pe urmă a imposturii care, drept e, durează de mai bine de-un cincinal: eu și capitalismul corporatist

Cu toată furia nedreaptă, pe care deseori o las să răzbată în scrisul meu, sunt un om sensibil, cu certificat de sensibilitate emis de poliția orașului... Deși nu îmbrățișez afectiv un alt sistem decât cel competițional, potrivirea mea cu gândirea și modul de acțiune corporatiste și-a atins limitele (probabil că este cea mai semnificativă zvâcnire a creierului meu, în contact cu detergenții ”discursului  motivațional”). Atâta vreme am putut să mă prefac și să mă mint că mi-e bine, să-i mint pe alții că-mi place ce fac: până azi, până în acest an 2010. De aici încolo nu știu ce se va alege de mine. Însă pare tot mai evident că va trebui să mă ocup cu altceva. Din scris nu se mai poate trăi. Scrisul și-a epuizat - demult și scurt, ca orice faptă bună petrecută aici - vremea lui de glorie în România, iar dacă nu te-a prins criza deja ”consacrat”, slabe șanse să mai obții râvnita recunoaștere. Ce spun eu recunoaștere! E greu și cu minima audiență! 

Nu mă pricep să fac bani din alte cele. Cum nu-mi mai e rușine, iată, să fiu disperat cu public.

După cele 8 ore de corvoadă și de luptă surdă cu toți carieriștii fără scrupule, cu toate muierile sterile, bune să fete doar avânt profesional și visuri de preamărire, ordonate și colorate frumos în excel - aspecte tot mai greu de înțeles pentru mintea mea înfometată de spiritualitate, dar și de concretețe și de lucruri cu sens - ies din birou răgușit, aproape fără grai. Aerul condiționat, apa proaspătă la discreție, salariul destul de mare și tichetele de masă, frecventele deplasări în străinătate nu mai țin de amăgire. Sunt sclav! Un sclav de lux, un șerb cu experiență. Un animal de tracțiune, legat cu lanț lung, cât să aibă, în general, impresia că el liber.

Și muierile mele corporatiste! Avortând voluntar pe altarul profesiei. Mi s-a aplecat să le tot văd. Să le înghit cinefilia de multiplex, cultura de seră și povestirile neamuzante din vacanțele mai mult sau mai puțin exotice, de pe urma cărora ele nu pot desprinde niciodată nimic inteligent. Mi-e rău să-mi tot dea să mă joc, silit, cu falusurile lor de împrumut, neomenești. Să mă tot mitralieze cu porunci gratuite, surogate de orgasm, emise dintre fălcile lor urâțite de ambiție. Osificate de politica acerbă, de limbiîncurismul ce ține loc de performanță, de fapt, în orice SRL multinațional. Femeia-penis. Femeia-meduză, femeia-erectă, inexpresivă până la desăvârșire, dar înaintea căreia încremenești pe dată, emasculat.

Adevărul e că nu mai vreau să muncesc. Oricum, nu în acest mod, nu sub acest chip desfigurat, slăbit, crispat de diverse umilințe - venite dinspre niște oameni, în mare măsură, inferiori. Niște scursuri frustrate, lepădături crescute în sărăcie lucie, neieșite din .ro înainte să fi făcut cunoștință cu multinaționala, și care acum își zugrăvesc spoiala de ”domnie”, senzația de aristocrație, pe spinarea unora ca mine.

Nu am reușit nici să mă înșel de unul singur, nici să păcălesc sistemul ”până la capăt” (nu știu care ar fi fost capătul; pensia?). Acum simt că e o chestiune de zile (săptămâni) până îmi voi pune în scenă, triumfal sau discret, ieșirea din prefăcătorie. Dar poți băga mâna-n foc? Nu poți...


PS: rog prietenii să nu menționeze, măcar din falsă pudoare, numele companiei în care încă ”activez”. Voi fi nevoit să șterg acele comentarii. Îmi cer scuze.

21 de comentarii:

cristians. spunea...

Ihim.

Ancussa spunea...

Îhîm, nu-i fain începutul săptămânii. :)
Chiar și fără să lucrez pentru o corporație simt că musai să mă implic în altceva pentru a-mi duce traiul. Hai să punem picior de la picior și să înființăm un birt (sau măcar un stand de ziare) care să se numească Altceva. Un birt fără clienți desigur, dar noi suntem destui câți suntem trei, patru ... unii au deja copii așa că putem spera la sporirea clientelei. :) head up!

als spunea...

UAU. supertare, felicitari!
cu permisiunea dvs, voi 'twittui' linkul acesta

ps si felicitari si pt ce ati scris la 'thechronicle' dspr luciat ;P

cristians. spunea...

Vă mulțumesc! Nu e chiar ușor ce se petrece...

anca giura spunea...

Nici Papini nu te-ar fi depăşit în justificatul sarcasm. Ah, ce mi-au plăcut invectivele către corporatiste. Femei mai ``cosmetizate`` ca acelea mai rar,... scuzat să-mi fie... ( nu zic că toate sunt aşa, dar nouă din zece pe care le cunosc, da.)

Dar nu despre dânsele e vorba aici. Oameni ca tine, cu structura ta căutătoare de sens( uri), trebuie să facă pe dracu în patru să ajungă propriii lor stăpâni, cumva-cumva. Dacă nu eşti rentier( şi nici eu nu sunt) trebuie să găseşti o alternativă. Aduni prea multă energie negativă care ar merita să fie metamorfozată în energie bună, cumva. Sper că nu par o atotştiutoare şi o scolastică, dar take it, or leave it. Eu întotdeauna am avut o nepăsare regală la locul de muncă, m-a salvat.(Regula mea de aur este că nu mă irosesc cu nimicuri!) Nu pari capabil de astfel de nepăsări...

Din experienţă îţi spun că nouă din zece îşi detestă locul de muncă. Opt din nouă n-o spun, n-o recunosc până la capăt. Se tem că ar pierde şi ce au, că ar fi consideraţi aşa şi pe dincolo. Aiurea.

Mi se pare că stomatologii sunt cam mulţumiţi cu munca şi venitul lor. Oierii, albinarii şi proprietarii de mici magazine la care nu funcţionează casa de marcat...idem. Au un zâmbet relaxat mereu, nu? Ah, da, am o prietenă astrolog care câştigă din afacerea sa de pe infernet, o mie de euro pe lună. La naiba, şi eu puteam s-o fac! :)

Tiq spunea...

Te-nţeleg perfect!

cristians. spunea...

Înțeleg, mulțumită vouă, că mai există viață și după ”porcorație”. :) Îmi vine poftă să spăl mașini.

literelibere spunea...

wow, ce dur!

deschide-ti o afacere personala si, daca mai ai timp sa respiri, scrie "Memoriile unui corporatist" :)

cristians. spunea...

Sigur aș găsi mai mult timp, pentru că se presupune că, oricât ar fi de greu să fiu pe cont propriu, m-aș ocupa cu ceea ce-mi place.

Acum, și când am timp liber, petrec mare parte din el socotindu-l anxios cum trece și cum îl pot umple mai bine. Asta dă rezultate dintre cele mai plastifiate. Îmi falsifică și pasiunile de-o viață.

Anonim spunea...

hei, cheer up, nu e dracu atat de negru.
am fost si eu in locul tau cumva, nu eram asa de distrus de gagici sterpe cum esti tu, dar stresul de firma romaneasca m-a subrezit rau la psihic si la fizic
m-am trezit intr-o dimineata si am zis pana aici si atat si, in timp ce stateam pe buda, m-am gandit unde mi-ar place mie mai mult si mai mult in lume sa lucrez si am dat un mail de la biroul meu corporatist si hei, stii ce, i got hired de o firma din islanda..
si crede-ma, e diferit, sunt alt om, prietenii mei vechi ma intreaba daca m-am apucat sau lasat de droguri pentru ca sunt transformat complet.
asa ca eu zic sa nu iti plangi prea mult de mila, un pic e ok, dar prea mult cauzeaza. gandeste-te cu pragmatism unde ti se pare ca te potrivesti cel mai bine, fa-ti un plan si tine-te de el..
este esential sa iti placa ce faci, daca nu iti place ce faci, nici un ban sau tichet de masa nu va compensa viata care trece pe langa tine in timp ce iti plangi de mila.
iti doresc mult curaj!

cristians. spunea...

Noa, probabil că textul ăsta seamănă izbitor cu o simplă autocompătimire. Era menit, de fapt, să fie începutul rupturii definitive cu corporatismul românesc. În aceeași firmă, dar în sediile ei de prin Europa, angajații, omologii mei sunt de departe mult mai relaxați. Nu auzi țipete de ospiciu pe hol, nu dau buzna în birou colegi tembeli din alte dept, cerându-ți să le faci aia și aia, peste proceduri, iar managerul tău să nu aibă nici o reacție, etc.

Deci, cred că problema, ca multe altele, așa cum spui și tu, e cu originalitatea românească, nu într-atât cu corporația.

Mulțam pentru susținere!

Amelie spunea...

Ai fost pe sufletul meu in postul asta. Recent s-a umplut si la mine paharul, dupa ani intregi in care am incercat sa ignor si sa supravietuiesc.Pretul este insa prea mare si simti zi de zi cum te tradezi pe tine. Am luat decizia sa plec dar financiat nu pot face asta imediat. Nu va mai dura insa mult.
Bafta si lumina sa fie in drumul tau!

cristians. spunea...

Păi da, dragă Amelie, că multinaționala are de grijă să te facă dependent de suma aia de bani, salariul, care e mai mare decât mulți alți amploaiați, din alte sectoare (în afară de căpușele de la stat, de la APIA, de ex), ar putea spera să obțină. Și, în acelați timp, o sumă, retribuția, care e mai mică cu muuult decât ceea ce se plătește, pentru aceeași poziție și pt volum de muncă mai redus!, în VEST. Deși cablajele auto se vând tot cu prețul vestic, la Benz...

Carevasăzică, e greu să cazi de la x sute de euro la 200 de euro. Nu că nu te-ai obișnui și cu asta, dar ce te faci cu ratele?

Și-n general, ce te faci după aia? Revii la second hand-uri în căutare de chiloți? Bei doar Skol? Te tunzi doar la semestru?

Retoric întreb, mai bine n-aș...

Anonim spunea...

si eu sunt o corporhater-ita. Bifez 99% din ce ai scris mai sus (si completarile din comentarii). Singura diferenta e ca nu sunt un sclav de lux, ci pur si simplu un sclav. Nici macar cu banii nu ma descurc. Si atunci nu inteleg care e sensul. Plus ca sunt atat de anxioasa si cand am liber, inca ma gandesc la porcoratie...

Carmen-Corina Gugu spunea...

Sunt banii atât de importanți ca să ai un job libidinos doar ca să îi obții? I Think ...Not. Sunt 8-9 ore pe care le petreci în stres, iar în celelalte trebuie să te refaci. Și ești sclavul lor non-stop, căci te refaci pentru a fi din nou apt de muncă, nu? Da, îți permiți o mașină mai scumpă ca a altora, dar ambele te duc unde ai nevoie, și să nu uităm că există metroul. Da, ai niște haine mai acătării, dar și cele mai ieftine servesc aceluiași scop. Vacanțele scumpe sunt prilej pentru unii să fie mândri de ei, de realizările lor financiare, dar cam atât.

Articolul tău, foarte savuros dealtfel, a constituit un prilej de lungă discuție cu o prietenă, pe mess, despre ce înseamnă un job pentru noi, ce compromisuri am fi în stare să facem pentru el. Nu vreau o slujbă de vis, dar nici un loc unde să mă duc cu scârbă. Momentan fac traduceri, e destul de bine, lucrez singură, în ritmul meu, nu trebuie să suport toate scursurile umane învelite în parfumuri fine.

Cât despre tine, Cristian, sunt sigură că ai putea face o carieră din scris, indiferent sub ce formă.

cristians. spunea...

Am să încerc (din nou) cu scrisul. Să revin la bunul și bătrânul meu obicei de a scrie mult și aproape orice (în caiete, nu voi inoportuna blogosfera cu tone de texte, ca alții), ca să am ce cerne pentru publicare (pe blog, că e gratis și nu trebuie manager pentru asta, hehe).

Tare-mi pică bine intervențiile voastre! Aș vrea să am așa prieteni mai aproape, mai la vedere și mai la îndemână, nu numai la distanțe virtuale.

Felicitări pentru calea traducerii, Carmen!

Trifoiule, anxietatea (sau ce o fi ea) o împărtășesc și eu. Weekend de weekend, sâmbăta pe la 8/9 a.m., mă așteaptă aproape negreșit migrena. O migrenă care seamănă (pentru cine știe) cu mahmureala de după consumul de alcool amestecat sau prost. O migrenă pe care o suspectez a fi anxietatea de care vorbești, la rădăcină. Dacă nu chiar un sentiment de vinovăție pentru că am nesimțirea să beneficiez de timp liber...

Update: mi-am dat demisia între timp. Trăiesc euforic-îngrijorat, cu mintea ceva mai limpede, cu spor la lecturi și la socializări. Parcă m-am întors în lumea bună, dar nu vreau să anticipez...

Anonim spunea...

Felicitari pentru pas! La asta visez si eu. Dar momentan nu prea am posibilitatea sa stau acasa pana gasesc altceva, nici macar daca mananc doar paine prajita sau oua ochiuri in fiecare zi. :)) Si cel mai tare, dar cel mai tare, ma enerveaza ca am creierii asa pilaf, ca nu mai pot sa ma concentrez prea bine la citit...

Carmen-Corina Gugu spunea...

”Ura!” pentru demisia generată de ura corporatistă :). Dacă iese rău, la câți își schimbă locul de muncă și mai ales, la câți pleacă din țară, poți oricând să te întorci pe un post similar.

Sună foarte romantic activitatea de a scrie caiete întregi de texte. O relație specială între tine și coala de hârtie, fără nimic altceva. Deși... nu cred că ai fi inoportunat blogosfera, doar că unele lucruri trebuie să rămână intime ca să își păstreze frumusețea.

Exprimarea ”euforic-îngrijorat” arată că ai rămas cu picioarele pe pământ dar cu capul în nori, combinația ideală, zic eu.

p.s.: cu prietenii e la fel ca și cu jobul. dacă nu te satisface legătura cu ei, mai bine în singurătate sau în free-lancerism.

cristians. spunea...

Noa, sună aproape foarte bine ce scrieți voi. Cât despre prieteni, eu nu mă refeream la cei care dezamăgesc, ci la cât de fain m-aș simți să căpătați și voi contur, hașur, 3D, volum, concretețe, printre cei care-mi mai sunt prieteni. Nu mă iluzionez că ați emite zilnic astfel de mici bijuterii în comentariile voastre. Cine poate fi rochefoucauldian zilnic? :) Și cu toate acestea... Nu cade rău nicicând să pui de un gulaș asezonat cu noi amici.

Carmen-Corina Gugu spunea...

Amu, ca să păstrez tonul, eu în carne și oase, 3D, nu mă exprim așa frumos, pentru că sunt mai timidă, în special până mă obișnuiesc cu omul. Nemaivorbind că prefer de la sine adresarea scrisă, indiferent cât de alienantă o consideră unii. Am răgazul de a-mi alege cuvintele, frazele curg mânate de un curent inspirațional mai puternic decât cel vorbit.
Vedem, poate spargem barierele legate de distanță și sfioșenie... one day.

cristians. spunea...

And I could use a headshrinker one day. Or a break (in the wall).

Mereu am fost mai în naturelul meu într-un text decât într-un tête-à-tête. Dar stai, cred că asta era acum 20 de ani. :))