De la teama de vis - Do not disturb! Demersul morbid de a-ți asigura o domnie într-un regat al dezastrelor. Nu-i de lepădat! A pustii în jurul tău pentru a-ți sublinia astfel imensul, dar neputinciosul și neinteresantul, sterilul EU.
Intru mai împăcat în seară, condus într-acolo de îndepărtatul lătrat de chemare al câinilor. Ieșit la ora 15 de la muncă, trecut alene prin oraș, pe la frizer. Pășind încet, incert și străin. Pierdut, ca și când aș putea proba o intensă conștiență a pașilor mei pierduți. Ineul e un oraș care te pierde și te uită apoi.
***
Mi-a venit așa, dintr-o dată, în cap: Max Frisch scrie ca un gentlemaniac.
Faber crede doar în teoria probabilității, nu și în minuni.
Nu-și explică de ce a cedat impulsului de a nu mai continua călătoria de afaceri la Caracas, alegând să rătăcească prin junglă - alături de un german antipatic, rasist, antiasiatic, rusofob - cu subțirele pretext că dorește să-i spună bună ziua unui prieten din tinerețe, care se căsătorise cu prietena lui din tinerețe.
Walter Faber este inginer. Are adânca credință că un bărbat la 50 de ani, inginer, împătimit al statisticii (îl omoară pe Dumnezeu în statistici), fire realistă, este imposibil de descumpănit de loviturile sau de minunățiile vieții.
”Greșeala mea, după Hanna, este că noi, tehnicienii, încerăm să trăim fără moarte”. (Max Frisch - Homo faber)
Punctul său de balans pare să fie simpla acțiune de a se bărbieri. Nu se plăcea neras (mai știu eu pe cineva). Și nu din cochetărie.
”Greșeala mea cu Sabeth: repetiția, m-am comportat ca și când nu ar exista vârstă, așadar nefiresc. Nu putem desființa bătrânețea prin faptul că însumăm, prin faptul că ne căsătorim cu propriii copii.”
Neapartenență. Pesonajele lui Frisch sunt mereu între două destinații. Mereu pe drumuri. Pornesc către o țintă bine determinată, dar se răzgândesc cu o copleșitoare ușurință, abandonându-și bagajele. Ceea ce mie, unuia, îmi stârnește panică.
Faber e convins că ar putea găsi odihna în permanența fugii (il croit trouver le repos dans la fuite). Dar și-n tehnologie.
”Îmi plac mult hotelurile astea murdare, îi strigă lui Alain, sunt singurele locuri din lume pe care le găsesc intime, pentru că nu am fost în ele cu altcineva decât cu tine.” (P. D. La Rochelle - Focuri vii)
Mi-am visat nepoata sau fiica? În orice caz, un plod de-o istețime și de-o prezență de spirit ieșite din comun, uluitoare. Avea doar câteva luni și deja vorbea, emițând chiar câteva construcții sarcastice. Își râdea de tatăl meu, bunică-su, cum ar fi venit. Deci, închin să cred că eram, de fapt, eu. Mă născusem pe mine, sub chip feminin, pentru a-mi trăi mai curajos-sarcastic copilăria.
Un comentariu:
Mereu între două destinații, mereu înotând între două ape, cred că m-aș împrieteni foarte bine cu personajele lui Frisch.
Ineul e un oraș indiferent, mai adaug eu dacă se poate, care respinge cu încăpățânare orice fel de oportunitate.
Trimiteți un comentariu