Ţăranul şi puricul

Dan Puric, citat de EVZ, spune că “Ţăranul român nu avea nutriţionist”. E îndeobşte cunoscut că pentru dl. Puric ţăranul român este etalonul suprem. Ţăranul român nu circula cu automobilul, ţăranul român mulgea vaca manual (sau, mai sonor: vaca cu mâna), ţăranul român nu umbla-n adidaşi, ţăranul român nu cunoştea contracepţia, iar avorturile le făcea în casă (BOR nu e atât de restrictivă în acest aspect ca surata ei BRC). Probabil că logica asta câmpenească poate fi împinsă până la absurd: ţăranul român nu avea nevoie de fitness la sală (ci îl executa la locul de muncă, natural) și se lipsea benevol de medicamente (câtă vreme era verde ştevia), de drept de vot, de proprietate (pentru că la noi feudalismul, în forma lui original-ciocoiască, a supravieţuit, bine merci, şi-n primele 2 decenii ale secolul XX); nu era defel lacom, producea atâta cât consuma, iar ce-i rămânea dădea sărmanilor.

Nici nu-i erau necesare țăranului cele înșirate mai sus! El îşi împărţea viaţa - în viziunea paradisiac-elegiacă a d-lui Puric - între  ogor, biserică şi câmpul cu flori, unde mirosea în neştire garofiţe şi papucul doamnei. 

"Ţăranul român nu avea nutriţionist"? E uşor de explicat de ce: abia dacă se hrănea!

Aradul îşi recapătă Cetatea

Bijuteria imperială Vauban aproape intactă din inima oraşului revine municipalităţii locale după îndelungi tratative şi refuzuri stupide ale MApN. Numai în România centralizarea ar fi putut lua asemenea forme feroce,  încât un bun aparţinând de secole unei urbe să fie deţinut de nişte foruri sterpe şi indiferente de la Bucureşti, dar în fine... Cetatea în formă de stea dublă, construită de Habsburgi (planurile aparţin arhitectului Filipp Ferdinand Harsch) în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, într-o buclă a Mureşului (un soi de peninsulă, consultaţi google earth spre edificare - Cetatea Arad), va putea de-acum să fie exploatată turistic cum se cuvine de administraţia arădeană. Peste 90 de hectare de istorie şi amplasament geografic inegalabile! Timişorenii au făcut deja minuni din dărabul lor de bastion, cât a mai fost salvat de la demolările succesive. Orădenii le calcă pe urme - şi ei deţinând un Vauban mai mic, destul de bine conservat (actualmente, adăpostind în mod inspirat şi Facultatea de Arte, dacă nu mă-nşel, dar şi evenimente electro în nesfârşitele-i galerii subterane). E rândul Aradului să-şi exploateze cum se cuvine steaua!

Foto: biserica franciscană din fortăreaţă, înainte de a se fi ruinat sub atenta supraveghere a statului român...

Aceşti doctori care "îţi decimează fiinţa umană"

 "Nu mi se dă posibilitatea să mă judec ca orice cetăţean în libertate, să-mi pot construi apărările acolo. De ce se vrea neapărat cu orice chip să fiu introdus (în arest - n.r.)? Aşa cum dvs. ştiţi, sistemul penitenciar şi condiţiile de acolo practic îţi decimează fiinţa umană. Sistemul penitenciar bănuiesc că îl cunoaşteţi cu toţii, aţi fost în el, sunt condiţii demne de Evul Mediu, nu mai ai identitate, nici măcar nu mai porţi un nume, doar un număr." (România liberă)

E al doilea "doctor" militaroid - dat recent în vileag (după acel "profiler" al României, care avea o problemă cu piţipoancele şi felul cum ele provoacă agresiunile sexuale, purtând fuste scurte) - pe care îl lasă, la strâmtoare, exprimarea corectă în limba română. Dar în paradisul românesc poţi fi, cum laude, şi doctor agramat. Vorbim de faimosul C. Voicu - ex-parlamentar mioritic. Căci ăstora, militaroizilor, nu le sunt îndeajuns ceafa groasă care este, traiul îndestulător, pensia privilegiată pentru care nu au cotizat şi avansările cu care i-au lins, tremurând, toţi preşedinţii României, cu o slăbiciune analizabilă faţă de haina căcănie-militară - mai vor şi doctorat. Spoiala necesară de intelectualitate a unor grobieni cărora râgâiala sonoră, fals patriotardă şi promovarea pe criterii sentimental-interesate nu le mai sunt suficiente.

Traian Băsescu lăcrimează atunci când pomeneşte în discursurile-i armata. Puţini stau să înţeleagă asemenea ieşiri plângăcioase; nu am încercat nicicând o afecţiune deosebită faţă de militari, mai cu seamă faţă de cei îmbătrâniţi sub stelele gratuite ale regimul comunist (resursele de consideraţie mi s-au isprăvit  odată cu generaţia bunicului meu: luptătorii din URSS şi Cehoslovacia)! I-aş fi respectat pe aceştia de acum dacă în sânul controversatei lor caste s-ar fi ivit niscai disidenţă sub regimul comunist, pentru a-l scurta, a-l tempera, a-l umaniza cumva, stând abia în acest fel cu adevărat "pavăză poporului", aşa cum se împăunează mereu.

Ion Iliescu a fabricat generali pe bandă; cred că l-a întrecut pe însuşi Napoleon I în vreme de război la acest capitol. Emil Constantinescu nu face excepţie. A avansat în grad inclusiv foşti torţionari, foşti securişti cu victime pe conştiinţă. O dragoste mare? Mai curând, manipulare de dosare!

Nu orice fel de criminal

Recunosc, sunt cuprinsă de viciu: citesc ziare. Am mereu material pentru a mă minuna de oameni, dar mi-e şi puţin ruşine că-mi încep dimineţile aşa [e semn de mare distincţie să nu te uiţi în ce lume trăieşti atunci cînd lumea e urîtă... sau nu?]. Zilele astea a fost povestea „studentei la trei facultăţi care şi-a omorît iubitul cu 10 de lovituri de cuţit”. Nu vi se pare că e ceva cu formularea asta? Nu e vorba de o fată, nu e vorba de o femeie, nici de o isterică, nici de o psihopată, nici de o persoană, nici de o ucigaşă fără suflet, ci de o studentă la trei facultăţi. Altfel spus, e o expresie care consolidează gîndirea „prea multă carte strică” într-o tradiţie a urii faţă de cel care nu e din poporul simplu şi curat. Transmite ideea că e ceva în neregulă cu această categorie de intelectuali-wannabe; că e drept să fie trimişi la muncă (cu forţa, dacă se poate); luaţi drept acei ticăloşi care nu oferă bătrînilor locurile din tramvai, că etichetelor de „neisprăviţi”, „vînători de diplome”, „inculţi” etc. este corect să li se adauge şi cea de „periculoşi”. Nu ştiu ce-aţi observat voi, dar eu cred că nici în situaţia distopică în care o campanie de denigrare a unui grup ar fi existat, nu reuşea aşa bine cum o fac cîteva mesaje din media. Acestea mai au o „reuşită”: contribuie la prăpastia dintre generaţii. Cine a văzut tramvaie şi autobuze pline a văzut şi privirile mînioase dintre cele două categorii: studenţi vs. pensionari. Întîmplări prezentate cu expresiile de genul studenţii criminali sau ucigaşa cu trei facultăţi întăresc ideea: „avem tot dreptul să îi urîm pe aceşti studenţi, care nu sunt cu nimic asemănători cu noi, care au venit în oraşul nostru, peste noi, în spaţiul nostru”. Sună inofensiv?

Pagina zisă ARTE a cotidianului "România liberă"

Ca să vedeţi că nu degeaba m-am întristat când am aflat că-mi pierd unicul ziar care rămăsese "serios" în presa română. În cele ce urmează, sumarul paginii de, hahaha, ARTE, de-a lungul a câtorva numere (şi promit să nu aleg ce e mai rău), link plus comentariu de-al meu:

Moment penibil pentru Katherine Heigl - i s-a rupt o bretea a rochiei...

Partenera lui Johnny Depp în "Piraţii din Caraibe 4", tânără şi fără silicoane - no comment

Forest Whitaker a slăbit 36 kg - no comment

Schwarzenegger a cumpărat palincă românească de 40.000 de euro - .....

Kate Winslet s-a despărţit de soţul ei, regizorul Sam Mendes - .....

De ce ar fi cele de mai sus nişte ştiri încadrabile la ARTE? Cine ştie să-mi spună? Şi nu numai atât: de ce se numeşte pagina aşa: ARTE? Se putea numi, snob-englezeşte, ENTERTAINMENT sau, neaoş: BÂRFE, DIVERSE, DIVERTIS, VACANŢA MARE, TIMP LIBER. Sunt retorice întrebările mele, prostiile de mai sus sunt puse în pagina respectivă pentru că-s despre actori, actorii-s mai răspund şi la apelativul de artişti, deci participă la făurirea unor opere de artă (mă rog, nu şi cei de serie B, C, X), prin urmare, şi viaţa lor privată, divorţurile, ţâţele şi kilele lor sunt subdiviziuni artistice, ba chiar ACTE, gesturi, happening-uri artistice. Preluând exclusiv aceste ştiri din cine ştie ce cârpe de presă occidentală, ne comportăm, o dată în plus, ca o ţară de mâna a paişpea.

Respect, MC!

Cred că atunci va deveni clar - în afara celor care nu vor să vadă, fireşte - că l-am sprijinit pe Traian Băsescu numai când am crezut că are dreptate şi l-am criticat violent când am crezut că greşeşte. Va deveni clar, de asemenea, că nu am sprijinit niciodată Partidul Democrat Liberal. Dimpotrivă, mi-a fost limpede de la-nceput că el nu e decât segmentul drept al uriaşului partid al oportuniştilor care conduce de şaizeci de ani România, PSD-ul fiind segmentul său stâng.(...) Dacă PDL este instrumentul cu care Băsescu vrea să-şi pună în aplicare reformele, trebuie de la-nceput spus că acest instrument este de calitate inferioară, asemenea acelor cleşti din fier necălit, care se ştirbesc când apucă un cui.

Cele două partide sunt surori, surorile proaste, urâte şi rele din Cenuşăreasa.

SENATUL EVZ: Un partid de proastă calitate - Mircea Cărtărescu

Oops, oare ceilalţi doi îi citesc, ocazional, editorialele?

Eu - mode d'emploi

Pentru cine nu era lămurit până în prezent ce om sucit sunt, e relevant următorul dialog, care-mi măsoară, totodată, şi alienarea (continui să sper că preocuparea mea burgheză pentru primirea la timp a ziarului zilnic nu a avut nimic de-a face cu proaspăta sinucidere a poştaşului care mă „deservea”):

Cineva: - Şi, cum o mai duci?
Eu: - Ah, sunt încă întristat de tabloidizarea României libere.

Ce spuneţi?[dilemă]

Să presupunem că ştiu pe cineva care trece printr-o schimbare care întîi mi-a atras atenţia, apoi m-a mirat, apoi m-a îngrijorat. O schimbare vizibilă, uşor de reperat, ca în pozele "înainte" vs. "după". Pot să mă fac că nu am văzut şi să-mi spun că nu e treaba mea sau că fiecare face ce vrea/ce poate. Sau pot să întreb: ai nevoie de ajutor?, eventual să primesc un răspuns scurt, ca o uşă trîntită în nas...sau poate nu. Ce e de făcut?

poză de la mare

Suntem în 16 ale lui martie și... Ninge! Ninge sănătos, putrezicios, deznădăjduit - cum preferați, eu vă ofer alternative, să nu spuneți că nu. Îmi părea mie, de dimineață, că prea era întunecată ziua ce răzbătea în boaba mea de strugure verde. S-a așternut strat de 2 cm, l-am măsurat din ochi, prin geam, iar eu voi refuza să încalț astăzi, o dată-n plus, bocancii. Așa că, voi aluneca înspre stația de bus, ținându-mă de pereții caselor (bine că-s casele cu zidurile la stradă, altfel aș fi fost nevoit să mă fi ținut de câini sau de prostii).

Psihohoticul

Mda, să râdem forţat, şi astăzi, cu dl Mircea Mihăieş, care are - în EVZ - nişte probleme (grave, incurabile) cu acelaşi Crin Antonescu şi (aţi dedus foarte bine) cu Ion Iliescu, dar şi cu - stai aşa! - "postacii" de pe internet (păi da, că "postacii"-s, în număr din ce în ce mai mare, preponderent critici cu, săru' mâna, dl preşedinte, şi e de notorietate că NU poţi fi critic cu, săru' mâna, dl preşedinte, acest adevărat Joseph McCarthy al Dâmboviţei - dacă nu vrei să treci drept internaționalist-comunist, duşman al democraţiei și al schimbării) .

De data asta, baiul e că dl Antonescu nu a vrut să intre anul trecut la guvernare, rugat frumos de, săru' mâna, şefu', cum spuneţi dumneavoastră, şefu', dl preşedinte. În continuare, dl Mihăieş construindu-şi poşircoasa "argumentare" (de fapt, aceleaşi mitralii de blesteme şi limbaj de mahalagiu dus, totuşi, la şcoală - nimic special, şi C.V. Tudor poate scrie aşa!) pe halucinanta impresie că PNL ar fi fost un fel de câştigător la ultimele alegeri legislative şi că ar fi fost obligat (faţă de alegători) să accepte parteneriatul guvernamental cu hibrizii din PDL. Eu sunt unul dintre acei alegători liberali (în acelaşi timp, un consecvent critic cu ceea ce, de regulă, votez - mai ales că nu am un scaun de protejat politic, ca unii de la ICR, unii care nu au nici cea mai mică idee cum e să-ţi câştigi un job prin merite, în privat, nu prin numiri politice), şi-l asigur că am stat extrem de încordat, temându-mă că se va decide intrarea la putere.

Am aşteptat răbdător (nu a durat mult, cam un an) să vină clipa în care să pot scrie următoarea frază: a trecut vremea în care se putea spune că, liberal fiind, e preferabil (haha, citeşte moral!) să accepţi o felie de Putere în chip de vioara a doua, alături de neprihănitul, nedisimulat reformistul, incoruptibilul PDL, decât să te faci frate întru moţiune cu satana pesedistă.

Vezi, de aia nu puteau guvernul Boc şi şeful statului să modernizeze... reforma şi să schimbe modificarea! Că se împiedicară de Crin Antonescu şi de Nelu Iliescu. Nu o să dau link către invectiva care ocupă degeaba spaţiul tipografic în EVZ. E ca şi cum v-aş trimite la hazna. Or, eu mai am nevoie de voi p-acilea. Unde mai pui că-n sec. XXI propaganda sistematică - de orice soi (aşadar, inclusiv cea prin omisiune, practicată de ţuţerii cu job cultural-politic) - dă oricărui ins cu vestigii de bun simţ o oarecare senzaţie de sfârşeală şi leşin.

P.S. din respect pentru toţi cei care trec pe la noi şi pentru mine însumi, după această postare voi înceta să mai frecventez textele sus-numitului. Fie-i frustrarea uşoară!

Le Concert

În ultima vreme mă aflu într-o sesiune intensivă de film. Asta nu m-a făcut mai pretenţioasă sau mai cinefil-cultă. Un episod din House încă mă mai poate salva dintr-o zi cinică. Însă dacă vă nimeriţi într-o sală de cinema de aici sau de oriunde, [re]vedeţi Concertul. Eu am rîs-plîns-murmurat (ok, recunosc, am arătat şi cu degetul către ecran văzînd pe cineva anume) şi apoi m-am gîndit că există speranţă în lume dacă sunt filme aşa. Cum aşa nu spun, ca să nu stric misterul.

Limbism

Continuă să mă uluiască - deşi demult întoarsă pe toate feţele şi deja consumată; deşi li s-a atras atenţia pe toate tonalităţile că au ajuns ei înşişi nişte gafe monumentale - preocuparea strident unilaterală, cu accente obsesive, a domnilor Mircea Mihăieş şi H.-R. Patapievici, în contribuţiile lor publicistice, pentru "subiecte" ţinând strict de afacerile dinlăuntru ale PSD şi/sau PNL. Noua (?) strategie e menită, pesemne, a înlocui osanalele nedemne, înălţate de aceştia în trecuta campanie electorală. Deh, şi omisiunea-i vorbă...

Primarul vâlcean PDL - arestat? Pac, M. Mihăieş va scrie încă o dată - excelând în stilistica sudălmii şi atât - despre nesimţirea lui Ion Iliescu de a trăi până la 80 de ani şi de-a trage încă sforile în PSD (nu mai poate dom' profesor de soarta social-democraţiei româneşti...) sau îl vom regăsi brodând submediocru, once again, pe marginea asemănărilor dintre păpuşa horror Chucky şi dl Crin Antonescu. Primarul PDL de Craiova (sponsor generos al campaniei ex-prezidenţiabilului democrat-liberal) e depus şi el în arest? Bun, H.-R. Patapievici va deplânge, în consecinţă, intrarea benevolă a PNL în sfera de influenţă a PSD sau practicile dictatoriale (incontestabile!) de dată recentă din partidul "istoric", sau va măsura analitic gradul de onestitate al campaniei Respect, pusă la cale de Realitatea TV. Modifică guvernul Boc Statutul funcţionarului public, ca să-şi poată numi lingăii şi clienţii în fruntea deconcentratelor (în cel mai pur "stil pesedist", d-le filosof), şi dl filosof, în replică, îşi vede mai departe, impasibil, de "raportul" său somnifer despre presa mioritică a anului 2009 (bun şi raportul la ceva, cândva, dar, ia să vedem, cum devine treaba cu Statutul acela?). Curat baba oarba! Ce să spun, aproape că mi-e acum mai lesne să înghit găluşca îngrijorărilor inocente, selective şi, evident, lipsite de ipocrizie ale domniilor lor!

E înduioşătoare sforţarea pixului acestor domni de a face, vorba românului vechi, din căcat praştie, adică: din PDL (actualmente, un hibrid politic cu căpătâi incert, dar cu obiective limpezi, de gaşcă) - un Partid! Din păcate, a scrie editoriale corozive despre rivalii de pe eşichier ai favoriţilor lor nu prea e de natură a consolida poziţia democrat-liberalilor. Mai ales când publicul cititor regăseşte săptămânal acest duet cultural-român încremenit într-o dezonorantă postură: - unicul duet din întreaga gazetărie băştinaşă care ignoră sistematic toate intrările cu oiştea-n gard (să nu zic dovezile de incompetenţă sau ezitările interesate) ale administraţiei Boc. Dacă ar realiza brusc, măcar H.R.-P. (de la care încă mai am aşteptări de reviriment), cât de previzibil a devenit în apariţiile sale din EVZ (unde nu are sens să-l mai citim, ştiind dintru început ce "idei" va înşira), s-ar cutremura şi-ar emigra, la rându-i, în Pampas.

Această obstinenţă întru "discreditare" a liberalismului tradiţional (cu şi fără argumente desprinse din realitate; multe din textele dumnealor părând a fi efectele unor greu de refulat refluxuri ale vezicii biliare) nu vine niciodată singură, ci însoţită de o altă stridenţă: "arta" deja leşioasă, greoaie şi tot mai dificil de pus în practică, pe care se screm s-o probeze, de a ocoli ORICE atitudine critică (şi, slavă Domnului, au destule prilejuri!) la adresa partidului de guvernământ.

Am grijă să mă declar aici în prudent dezacord cu modul în care Crin Antonescu a înţeles să-şi asigure realegerea în fruntea PNL. Am citit suficiente articole zeflemitoare sau serios îngrijorate pe acest subiect, scrise de publicişti mai obiectivi (inclusiv dintre cei bănuiţi de "mogulism") şi chiar mai talentaţi în acest domeniu, al jurnalismului, decât "somităţile intelectuale" pomenite mai sus. Respect diferenţele de opinii şi nu-mi imaginez existenţa în afara pluralismului politic (cu toate că, în ziua de azi oricine poate trece mai liberal decât distinşii cultural-români, susţinători frenetici ai unui regim prezidenţial - dacă s-ar putea, alimentat de un partid unic, ghici care? - şi ai Parlamentului unicameral - idem). Cu slalomul culturnicilor prezidenţiali, chirurgical executat printre ştirile defavorabile echipei căreia îi cântă în strună, am însă mari probleme a mă împăca.

Pe mine mă scoate din pepeni, de fapt, nonşalanţa cu care cei doi se fac că plouă, câtă vreme, în realitate, baş că plouă, dar cu dosare penale asupra partidului lor de suflet. Ambii 'telectuali înfierează şi combat adânc votul pe liste (practicat, de altfel, de ani de zile la congresele PD şi PDL), tendinţele autoritariste ale Crinului, presupusa obedienţă a liderilor liberali faţă de dl Patriciu (în vreme ce PDL nu stă chiar pe roze în privinţa liderilor veritabili, fiind campion la categoria yesmen-i, tocmai pentru ca dl Băsescu să strălucească şi mai orbitor) şi vehiculează fără a obosi, până la tembelizare, veşnica temă a "trădării" lui C.P. Tăriceanu - vezi momentul în care preşedintele ţării a lansat găselniţa tristă a alegerilor anticipate 2005, la numai câteva luni de la alegerile propriu-zise, în urma cărora Alianţa D.A. nu a ieşit atât de potentă încât să-şi asigure majoritatea confortabilă (târzie consolare pentru o campanie electorală 2004 tratată superficial, dragă Stolo).

Să fie limpede: nu voi cădea vreodată în ispita de-a contesta acestor domni competenţa profesională, din pricina nevertebrării politice pe care-o dovedesc de ani buni. Ba, mai mult, pot admite şi că dl Patapievici are în cea mai mare măsură dreptate în editorialul semnat azi (11-03-2010) în SENATUL EVZ: Requiem pentru un partid istoric! Dar, pe cuvântul meu, portretistica - hilară prin bine jucata ei inconştienţă (s-o numim: tehnica ochelarilor de cal) - conţinută în cuvintele pe care le voi cita mai jos, pare a fi extrasă din proiectul acelor pagini din manualele de istorie ale viitorului în cuprinsul cărora urmează să fie "fişat", pentru urmaşii noştri, dl Traian Băsescu - începând cu episodul "Petrică, eşti cel mai bun". A se înlocui doar numele:

"Din punctul de vedere al puterii sale, desigur, manevra a fost foarte bună: nici un lider liberal nu a avut asupra partidului controlul pe care îl are acum Crin Antonescu. Dar din punctul de vedere al pretenţiilor sale liberale şi democratice manevra sa a fost un autodenunţ: ea l-a demascat pe Crin Antonescu drept ceea ce criticii săi au spus dintotdeauna că este - un demagog superficial, un politician lipsit de principii, ghidat numai de simţul puterii personale şi complet ignorant în teorie liberală."

Fericirea e în inima celui care-o trăieşte

Ar fi trebuit să scriu aseară pe un petec de hîrtie: ce fericită sunt!, înainte să nu mai fiu. Lucrurile sunt aşa departe de sfaturi înţelepte şi maxime, acest măreţ cuvînt vine ca o boare, se instalează şi face totul posibil sau nu-contează-dacă-e-posibil, apoi se întîmplă ceva neaşteptat sau ceva ce ai aşteptat nu se întîmplă. Şi gata: s-a dus. Nu ştiu încotro, poate în jos, sub figurile îndîrjite din tramvai, sub impoliteţea reciprocă, pe care nici o sărbătoare n-o schimbă. Şi aşa, fericirea e înlocuită cu irealitatea de zi cu zi.

3D (de la dobitoci)

În afară de Up, nu am văzut nici un alt film dintre cele care au concurat pentru Oscar-ul din acest an. Asta nu înseamnă că am tratat evenimentul cu indiferenţă. Ba, din contră, m-am erijat şi-n suporter. Nu că aş fi avut favoriţi. Ci am fost un suporter, fanatic şi pe faţă subiectiv, al nereuşitei Avatar-ului (din care am tot fost bombardat cu suficiente secvenţe cât să-i amân vizionarea până "vine" pe HBO), regizat de "titanicul" cinematografiei americane...

Motivaţia degetelor mele răsucite în chip de ghinion e simplă: cât timp om mai avea poftă să vedem filme, aş dori să le vedem jucate de actori în carne şi oase (nici de umanoizi creaţi pe PC, dar nici de amatori culeşi de pe stradă - în numele neorealismului de doi lei; de actori şi atât, conform cutumei). Iar "pixarurile" (pe care, de altfel, le gust) şi 3D-urile, cu tot respectul, să facă bine să-şi respecte rangul şi să concureze în secţiuni special concepute. Cred cu tărie că oamenii mai au multe de spus, de arătat, de jucat în arta cu nr. 7.

Cinstita (pentru că moderată) oscarizare a fanteziei Avatar, îmi recâştigă - personal - respectul faţă de Academia americană de film şi, tuturor, ne dă un răgaz să răsuflăm uşuraţi, sperând că mai va nişte ani (sper că măcar jumătate de secol) până când ne vom infecta, universal, cu 3dimensionare.

Musai a se citi, la cestiune, şi splendidul: Drogat cu durere, Up şi Bastarjii

Cărți de citit

”Să ridici de pe stradă o carte murdară și ruptă, s-o cureți cu mâneca așa cum a făcut-o el, atât de meticulos și de absorbit, înseamnă, clar c-așa a gândit, o anume bunătate a inimii.”

Fantastica viață interioară a lui David se țese, scurtă, tristă și febrilă, între cele trei ”borne”, aparținând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat și cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina și inconsistența lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulații. Plăsmuirile minții îndulcesc, vremelnic, penuria și sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile și fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecțiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin Fortis imaginatio generat casum: o imaginație stăruitoare poate da buzna în real, alterându-l. Veți descoperi în ce fel, în carte.


Juan Marsé (foto)- Cozi de șopârlă, Polirom, 2003

Care ţară?

Dacă nu ştiaţi în ce ţară trăim, vă spun eu, cu liniuţă de la capăt:

- trăim în ţara în care, în sprijinul unui anumit primar craiovean, proaspăt arestat de DNA (nu dezvălui localitatea, nici judeţul, nici că dl e membru PDL şi-un pionier al fântânilor cântătoare...), s-a pus la cale o slujbă de rugăciune într-o biserică, ctitorie personală, de pe latifundia dumisale...

Comentariu: eu apreciez şi sunt în adâncime mişcat, constatând adesea că, la noi, taman veroşii afişează o spaimă de Dumnezeu şi-s, la rigoare, de-o pioşenie ceva de speriat (uneori îi suspectez chiar de sinceritate în aceste afecte)! La fel şi unii preoţi: transpiră rugându-se - la comandă şi pe bani! - unui Dumnezeu care, probabil, nu-i mai ascultă de câteva zeci de ani. Poate de secole.

Nu mă mai atinge cu osebire ştirea că i-au ieşit primarelui în stradă, în semn de solidaritate, inclusiv subordonaţii din "aparatul" primăriei. E deja fashionable. E şi, româneşte, normal - dacă pică înţeleptul, pică şi mulţi dintre ei (în cazul în care acuzaţiile se dovedesc întemeiate, doar nu credeţi că se va stabili că edilul a acţionat fără ajutorul "echipei"). Nu mă interesează (pentru că nu mă aşteptasem la altceva) nici că PDL arată a fi învăţat bine de la predecesori lecţia strânsei unităţi a partidului în jurul oricărui demnitar cercetat de procurorii anticorupţie. Voiam doar să vă reamintesc - ştiaţi? - în ce ţară trăim. Am tresărit puţin, numai puţin, cuprins de o uşoară greaţă, când am citit în Gândul că şi artiştii craioveni, subvenţionaţi de la bugetul local, pregătesc un priveghi cultural-omagial în cinstea aceluiaşi...

Restul e politică. Pe mine, ce s-a întâmplat în biserica aceea m-a deziluzionat de fapt.

Provocatoarele victime

Mi-aş dori ca un profesor care spune public, pe un post de televiziune, următoarele:

“ Femeile trebuie sa stie cum se urca in lift si să nu ne napadeasca pe noi ca au fost violate. [...] Sa nu bata ca exploratorii in miez de noapte parcurile si sa vina apoi la adresa politiei c-au fost violate. [...] Comportamentul asta de lelita balcanica, din pacate, … aaaa … cu exceptia acestor victime care nu au dat dovada de el, este caracteristic pitipoancelor si ele devin victime pentru ca sunt victime de tip provocator, marea majoritate dintre ele.” ,

care e specialist în domeniul lui, formator şi membru al unei profesii cu un cod de etică să îşi ceară scuze. De la femeile din România care primesc complimente obscene pe stradă; de la victimele infracţiunilor (doar ele ştiu ce înseamnă a trăi cu teamă, vulnerabilitate, expuse sub privirile celorlalţi); de la studenţii dumnealui cărora le predă principiul "Victima nu este niciodată vinovată".

Eu am citit despre declaraţia lui Tudorel Butoi* (pe care o puteţi asculta aici) de pe blogul Irinei. În nici un ziar ieşean care a mediatizat cazul "psihopatului" nu am văzut să atragă cineva atenţia asupra spuselor specialistului, ştiu că mă repet, care formează alţi specialişti ce vor lucra îndeaproape cu victimele.

Poate că pentru unii declaraţia de mai sus sună a mostră de "românism n-ai ce-i face", însă în societatea mea ideală, o ieşire ca asta nu s-ar fi întîmplat, iar dacă s-ar fi întîmplat, ar fi fost sancţionată de instituţiile a căror imagine dl T. Butoi o reprezintă. Măcar din motivul meschin al imaginii publice, dacă nu din cel umanist.
________________________________________________
*Profesor universitar doctor TUDOREL B. BUTOI-SEVERIN, psiholog criminalist (ex. colonel de politie - Sef al laboratorului psihologic de detectie a comportamentului simulat - Serviciul criminalistic - Politia Capitalei)
http://www.psiho-crime.ro/

Urăsc iarna

Nu era destul că (poate cu excepţia primilor 5-10 ani de viaţă) urăsc de când mă ştiu iarna şi toate manifestările meteo specifice ei (frig, zăpadă, chiciură, lapoviţă etc), dar în momente ca acesta de azi - când aflu din surse sigure că la final de săptămână se prognozează din nou (!) depunerea unui strat de nea în aproape toată ţara - simt că-i urăsc şi pe cei care încă se bucură infantil de fiecare fulg căzut și depus. Uite, mami, linge! Iar mami lăsă să-i cadă din poală fututul ăla de ciorap desperecheat, la care lucra din noiembrie, şi fuga la geam, ţinându-se cu o palmă de şale. Afară ningea lipicios, staţi, cum îi zicea? ah, da - feeric, ca-n poveştile cu tâmpiţi: lin, cu un foşnet abia perceptibil, cam ca acela făcut de pampersul suculent al unui sugar în contact cu fundul său iritat. Ce peisaj!

De câteva zile, gazonul cel tânăr din parcul oraşului, estimând în mod greşit că i se pregătesc temperaturi mai puţin inhibante, a căpătat culoare verde în obraji. Mie abia culoarea ierbii fragede, de până prin luna mai (nu există lună mai fermecătoare!), îmi dă viaţă; verdele ei îl ador, mirosul ei reavăn de lapte proaspăt de vacă. Nu mă inspiră - sunt eu lipsit de imaginaţie, ştiu - albeaţa inexpresivă, cadaverică a păturii de o...mă-ta, nici nemişcarea zilelor geroase, când nu ai altceva de făcut (dacă nu ești schior amator) decât să citești până-ți scârțâie ochii, mai arunci câte un lemn pe calorifer, iar timpul pare că ar cumpăni dacă n-ar fi mai bine să se oprească și să intre înapoi în big bang-ul milenar dirijat de Benny Goodman - din care s-a și născut! Pe lângă toate astea, România e deprimant de urâtă iarna! E toată o carie. Tată, tată, n-am nici o carie! Iar oamenii sunt, în majoritatea lor, de neprivit în ochi. Nişte sălbăticiuni dependente de fumat şi de TV.