miercuri, 3 februarie 2010

Taxa pe avere

Poate suna anacronic sau a atitudine de conservator încrâncenat (ceea ce, deocamdată, nu-s), dar eu mă opun vehement şi cu neînfrânată scârbă impunerii unei taxe suplimentare pe bogăţie. Nu guvernul nostru intenţionează asta, ci Administraţia Obama, în SUA!

Departe de mine şi cea mai palidă apartenenţă la clasa bogată, căci abia mă menţin în cea de "low-middle" (nu ştiu exact cum se măsoară aceasta, sociologic şi economic, eu "măsurând-o" raportat în primul rând la salariul mediu net), iar clasa de mijloc din România ar fi situată în pragul sărăciei, conform standardelor din Germania, de exemplu. Nu-s îmbuibat, dar am luciditatea necesară a-mi da seama că numai existenţa păturii prospere a societăţii face posibilă "redistribuirea solidară" a surplusului către cei în nevoie sau direcţionarea banilor către proiecte naţionale. Am mari reţineri faţă de metoda de procurare a banilor la buget prin supraimpozitare haiducească. SUA era strălucita excepţie. Până acum...

Taxa suplimentară de 36% pentru cei cu averi mai mari de 200 000 USD, este, în percepţia mea, un fel de pedeapsă în toată regula pentru cei bogaţi, pentru "nesimţirea" lor de a fi acumulat averi şi lipsa lor de apetit în a le împărţi cu pleava. Mi-e greu să văd asta ca pe un gest de "solidaritate socială" sau un alt principiu de rahat de inspiraţie socialistoidă! Prigonirea ţapispăşitoare a bogătaşilor în vreme de recesiune e un demers fariseic, cu pretenţii civilizate (cică am depăşit faza capitalismului sălbatic, trebuie să ne aplecăm şi înspre grijile celor slabi, blabla...). În regulă, nu spune nimeni să-i vârâm pe foc pe cei nevolnici, dar statul să identifice alte resurse pentru întreţinerea lor (sau pentru a scăpa de această obligaţie: climat investiţional propice = noi locuri de muncă); nu arătând obrazul înavuţiţilor, nu aruncând asupra lor tone de culpabilitate - prezentând inegalităţile sociale ca şi când ar fi în răspunderea lor exclusivă şi în întregime remediabile, opţionale şi nu intrinseci naturii umane; nu castrând iniţiativa privată şi pofta de performanţă ale unora mai înzestraţi decât majoritatea.

Să ne gândim că, pentru unii, a acumula averi uriaşe e echivalentul năzuinţei - ceva mai "mediocră" - a unui om obişnuit de a locui, după x ani de muncă robotizantă, într-o casă proprietate personală. Nu trebuie făcuţi să se simtă penalizaţi pentru asta. Îţi convine ţie, stat, ca patronatul să-ţi ia de pe umeri povara înfiinţării şi susţinerii locurilor de muncă, dar dacă patronatul ar face asta benevol, şi fără profituri personale prea mari, mai că ai exulta de fericire, nu? E de neîngăduit să se încerce, practic, tăvălugirea aspiraţiilor, aducerea lor la un numitor comun, toate pentru a fertiliza bugetul de stat şi a "reduce incorectitudinile sistemului"! Cum ar veni, e mai corect ca "sistemul" să fie... incorect faţă de cei puţini, dar care produc mai mult, decât să fie incorect cu cei "mulţi", obişnuiţi să "sugă"...

Împovărarea prin impozite a muncii profitabile şi a performanţei (mai ales pentru a susţine lipsa muncii şi a performanţei din alte sectoare) mi se pare cea mai mare mărşăvie legiferată a Statului, all over the world (laolaltă cu obligativitatea de a plăti asigurări sociale într-un fond-gaură neagră administrat de Stat, şi nu la o companie privată de asigurări, garantată guvernamental). Cunosc refrenul: se întâmplă asta "de când lumea", ceea ce nu reduce însă dimensiunea mârşăviei... Pur şi simplu, descopăr o dată în plus cât sunt de incompatibil cu social-democraţia!

4 comentarii:

Anonim spunea...

Teoretic, este cum spui. E imoral să fie percepută o asemenea taxă ÎN PRINCIPIU. Dar cine sunt bogaţii României? Ce procent infim a dobândit averea pe spezele proprii? Câţi oameni capabili şi talentaţi cunosc şi n-au putut da lovitura în România! E ceva mereu putred în Danemarca, pardon, în România. Ştiu, tu susţii cu fervoare ideea de ELITĂ. Indică-mi elita noastră financiară, a oamenilor de afaceri corecţi şi inteligenţi. Marasm. Nu sunt de acord nici cu taxa în cauză, dar nici cu ideea că am avea o elită a oamenilor de afaceri.

vitalie spunea...

situatia in SUA este ceva mai complicata..cruciada lui Obama impotriva Wallstreet-ului (ca opus Mainstreet-ului, adica restul societatii) e, in parte justificata prin faptul ca doar ajutoarele de stat au salvat anul trecut Wallstreetul din faliment, iar anul asta, bancile care anul trecut erau in incapacitate de plata, au realizat cu ajutorul infuziei de peste 700 mlrd doalri...niste profit..pe care l-au distribuit ca bonus angajatilor... mi se pare legitima cererea lui Obama ca bancherii sa intoarca aceasta datorie platitorului de taxe american (chiar Obama anunta, in State of the Union din ianuarie ca decizia de a ajuta bancile a fost una grea, dar se merita, dupa principiul ca de mor bancile se duce de rapa intreaga economie)...nu stiu cum ar trebui sa se faca "rambursarea" asta, dar cred ca e necesara...
in ce priveste supraimpozitarea americanilor cu venituri de peste 200 000 dolari, mi se pare o greseala, caci bogatii si asa contribuie la prosperitatea sociala prin actiuni de caritate...cred ca Obama ar face mai bine sa sprijine actiunile de caritate decat sa dea banii pe mana birocratiei.

Cristian SÎRB spunea...

Vă mulţumesc pentru comentarii. Nuanţările amândorura sunt de bun simţ, le-am acceptat imediat.

Când am citit ştirea nu am rermarcat vreun asterisc care să direcţioneze legea lui Obama exclusiv către 'Wallstreeters'. Peste 200 000 USD, punct.

Din fervoarea mea s-a înţeles poate că articolul este despre elitele înavuţite din toată lumea. Nu mă refeream decât tangenţial la România. Noi ne situăm actualmente, ca venalitate şi lipsă de scrupule, cam prin anii 1800 ai SUA, sau în epoca "goanei după aur" = sălbăticie totală, slalom printre legi, îmbogăţiri fără acoperire etc.

Bogaţii pentru care am eu cuvinte de laudă şi-n faţa cărora sunt gata să fac plecăciuni sunt cei care înfiinţează locuri de muncă. Nu sugacii-căpuşă îmbogăţiţi prin contracte cu dedicaţie de la stat (asta în România).

anca giura spunea...

Poate în America merită să se aplice unei specii veninoase precum Patrick Bateman.Dar aş fi anacronic moralizatoare să gândesc aşa. Bateman este un produs al competiţiei financiare democratice, este instruit la o celebră universitate şi are un status social de necontestat, e un model american. Merită a fi sancţionat pentru că e conform unor norme legale? Noi, aici, n-avem Batemani, nu vă temeţi, noi avem un produs hibrid numit afacerist român...