EXIT GHOST - Philip Roth (roman situat între primele 5 în clasamentul meu 'Roth'). Voi reda aici doar un fragment din scrisoarea lui Amy Bellette, o veche prietenă a lui Zuckerman, către redacţia de cultură a The New York Times - exasperată de jurnalismul senzaţionalist-tabloidic al reporterilor culturali, preocupaţi să simplifice ideologic şi să supună unui reducţionism biografic esenţa operelor literare. "Jurnalismul vostru cultural e bîrfă de tabloid deghizată în interes pentru 'Arte'."
Without the least idea of what is innately transgressive about the literary imagination, cultural journalism is ever mindful of phony ethical issues: 'Does the writer have the right to blah-blah-blah?' It is hypersensitive to the invasion of privacy perpetrated by literature over the millennia, while maniacally dedicated to exposing in print, unfictionalized, whose privacy has been invaded and how. One is struck by the regard cultural journalists have for the barriers of privacy when it comes to the novel.
If I had something like Stalin power, I would not squander it on silencing the imaginative writers. I would silence those who write about the imaginative writers. I'd forbid all public discussion of literature in newspapers, magazines, and scholary periodicals. I'd forbid all instruction in literature in every grade school, high school, college, and university in the country. I'd outlaw reading groups and Internet book chatter, and police the bookstores to be certain that the costumers did not dare to speak to one another. I'd leave the readers alone with the books, to make of them what they would on their own. I'd do this for many centuries as required to detoxify the society of your poisonous nonsense.
Without the least idea of what is innately transgressive about the literary imagination, cultural journalism is ever mindful of phony ethical issues: 'Does the writer have the right to blah-blah-blah?' It is hypersensitive to the invasion of privacy perpetrated by literature over the millennia, while maniacally dedicated to exposing in print, unfictionalized, whose privacy has been invaded and how. One is struck by the regard cultural journalists have for the barriers of privacy when it comes to the novel.
If I had something like Stalin power, I would not squander it on silencing the imaginative writers. I would silence those who write about the imaginative writers. I'd forbid all public discussion of literature in newspapers, magazines, and scholary periodicals. I'd forbid all instruction in literature in every grade school, high school, college, and university in the country. I'd outlaw reading groups and Internet book chatter, and police the bookstores to be certain that the costumers did not dare to speak to one another. I'd leave the readers alone with the books, to make of them what they would on their own. I'd do this for many centuries as required to detoxify the society of your poisonous nonsense.
5 comentarii:
Ultimul paragraf îţi aparţine din moment ce n-ai pus ghilimele? E p-e-r-f-e-c-t. Ideea de a curăţa arta de orice metatext critic ori de intermediere( revista, blogul etc.)ar însemna întoarcerea la intimitatea noastră pierdută în ultimul secol aproximativ...Sunt pentru perfecta intimitate, oricare ar fi ea. (Mi-au revenit toate corăbiile în port, definitiv.)...:)
Sunt p-e-r-f-e-c-t conştient că şi eu mă încadrez, la dimensiuni incomparabil mai mici decât acelea în care se lăfăie cronicarii NYT, în categoria înfierată de prietena lui Zuckerman.
Mai ieri, răsfoind blogul, dădeam peste fragmentul biciuitor al lui Gombrowicz despre 'ţaţele literare' - 'Ferdydurke'. O delectare!
Dar simt o voluptate aparte în a colecţiona aceste ziceri despre paraziţii literaturii (ziceri depreciative inclusiv pentru un umil recenzent ca mine, dar eu îmi asum sincer statutul de căpuşă). Vorba lui Vaghelie: care suntem...
Sau dacă tot ne jucăm de-a recenzenţii, măcar să avem un pic de respect pentru operă. Până şi critica acidă este mai bună decât: "Sint foarte multumita ca am citit-o si-am scapat de ea." (sună familiar? din recenzia teroristei la "Complexul lui Portnoy") Cu alte cuvinte, cartea asta e atât de celebră încât, zău, e banală pentru mine, nu ştiu de ce s-a mai chinuit să o scrie dacă a făcut-o atât de bine. Şi în continuare: 'Pina la urma, comunitatea asta a evreilor plingaciosi, stresati, isterici, mie nici nu mi se pare asa de “evreiasca”.' Roth ăsta, ce crede, că e ORIGINAL? De ce nu a vorbit despre vreo civilizaţie extraterestră dacă voia să mă impresioneze?
Eşti atât de binevenită în club, Carmen! ;) 'Ei nici nu i se părea aşa de evreiască...' Dar bineînţeles, că doar ea gustase toate comunităţile şi minorităţile, la viaţa ei. La valoarea ei... Ştia cum devine treaba cu ele. Numai mirosea cartea şi, pac, aşa-zisa recenzie.
Complexul lui Portnoy este una din inegalabilele lui Roth! Trebuie să fii nevitaminizat ca sa nu-ti placa.
din pacate pt ne'ntelesii astia, in fond critica [jurnalismul etc] literara e mai importanta decat literatura.
chiar - cui ii [mai] pasa de literatura, in 2010? literatura e pt naivi. interesul s'a mutat c'un etaj mai sus, la meta. in afara interpretarii nu e chiar nimic.
Trimiteți un comentariu