80 de poezii

Neîntâmplarea face ca multe, cele mai multe!, dintre volumele de poezii ale lui Marin Sorescu - aflate în posesia mea, în prezent - să fi fost cumpărate din anticariate orădene. Cred că antologia bilingvă (româno-italiană) 80 poezii/80 poesie nu face excepţie. E posibil să mă-nşel, dar mie îmi face plăcere (lăsaţi-mă) să cred că şi această achiziţie e rodul foielilor mele cu răsuflarea tăiată printre rafturile tot mai puţinelor librării cu carte veche din Oradea, Arad sau Timişoara - foto (cele mai secession-iste oraşe din viaţa mea).

Indicibila mea atracţie către necumintele oltean ar putea fi lămurită parţial măcar, pentru cei care ştiu să ghicească-n litere, prin mărturisirea că: simt (şi simt într-un mod care nu permite contrazicere şi îndoială) că iubirea mea de Sorescu e soră bună, la origine, cu amuţita fascinaţie (doar în mică măsură culturală ori livrescă, în cea mai mare proporţie - viscerală) pe care o încerc ”confruntat” cu o faţadă, o poartă sau un obiect casnic art nouveau/secession, cu arhitectura gaudistă, cu suprarealismul şi cu (poate se întreabă unii ce caută şi asta pe-aici?) psihanaliza.

actorii

Cei mai dezinvolţi - actorii!
Cu mînecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!

N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Cînd încep sentimentele
Să se clarifice.

Pătaţi de ulei,
Cu şepci veridice,
Ocupînd tot felul de funcţii,
Intră şi ies pe replici,
Care le vin sub picioare ca nişte preşuri.

Moartea lor pe scenă e atît de naturală,
Încît, pe lîngă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Grimaţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă.

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ţinem mîinile.

(din volumul Tuşiţi)
Marin Sorescu, 80 poezii/80 poesie, Editura Eminescu, 1972