Mă născusem. Nu eram singur. În acelaşi timp, mi se născuse şi frica de moarte.
M-am născut, am deschis ochii, am deschis urechile, am respirat. Ba nu, înainte să respir, am auzit primele râsete. Şi-atunci, mi s-a făcut frică. Aşa am uitat să respir. Inspir oftând, contrar învăţăturii lecţiilor de yoga pe care nu le-am frecventat niciodată. Expir franjurat, pe apucate, ocolindu-mi în felul ăsta, cred eu, gândurile livide. Tremur, cotropit de panică, încolţit de miile de tăceri din jur.
Azi am încercat să vorbesc şi am rostit doar prostii. Glumele mi s-au coclit în jurul limbii, aşteptarea m-a prefăcut într-o mică bestie înfricoşată. Mică, mică de tot. Diavolul a luat, probabil, lumea în stăpânirea sa râzând. Îi aud hohotul în fiecare hohot iscat la mai mult de trei metri de mine. În spatele meu. Fiecare cascadă de râs a unui „altul” suficient de depărtat de mine mă chirceşte, mă micşorează. Numai urletele acelui părinte mai puteau avea acest devastator efect asupră-mi.
Am citit, în câteva ore, peste 150 de pagini scrijelite cu lama, în câteva ore!, numai pentru a nu fi nevoit să scriu cuvintele astea. Nu a funcţionat.
Un râs trivial e uşor de expediat. Dispreţul pentru sforţarea aceea sonoră, pentru strădania detestabilă a cuiva de a capta atenţia şi bunăvoinţa, de a-şi afişa indecent o putere închipuită, îţi instalează deîndată pe chip o binefăcătoare grimasă a respingerii. Dar când hahahaul capătă culoare în obraji şi devine un rumen şi din rărunchi hăhăhă, ştim că totul e pierdut. Că nu suntem unici, de neînlocuit. Iar în suflet numai tu ştii ce e.
Diavolul îşi râde prada, haha, ce calambur căznit produci! El intră cu un fâs pe gura căscată a prostire voluntară şi conferă acustică unui hohot ce ar fi avut, în alte împrejurări, o soartă anonimă. În sufletul tău, zdrenţe.
M-am născut, am deschis ochii, am deschis urechile, am respirat. Ba nu, înainte să respir, am auzit primele râsete. Şi-atunci, mi s-a făcut frică. Aşa am uitat să respir. Inspir oftând, contrar învăţăturii lecţiilor de yoga pe care nu le-am frecventat niciodată. Expir franjurat, pe apucate, ocolindu-mi în felul ăsta, cred eu, gândurile livide. Tremur, cotropit de panică, încolţit de miile de tăceri din jur.
Azi am încercat să vorbesc şi am rostit doar prostii. Glumele mi s-au coclit în jurul limbii, aşteptarea m-a prefăcut într-o mică bestie înfricoşată. Mică, mică de tot. Diavolul a luat, probabil, lumea în stăpânirea sa râzând. Îi aud hohotul în fiecare hohot iscat la mai mult de trei metri de mine. În spatele meu. Fiecare cascadă de râs a unui „altul” suficient de depărtat de mine mă chirceşte, mă micşorează. Numai urletele acelui părinte mai puteau avea acest devastator efect asupră-mi.
Am citit, în câteva ore, peste 150 de pagini scrijelite cu lama, în câteva ore!, numai pentru a nu fi nevoit să scriu cuvintele astea. Nu a funcţionat.
Un râs trivial e uşor de expediat. Dispreţul pentru sforţarea aceea sonoră, pentru strădania detestabilă a cuiva de a capta atenţia şi bunăvoinţa, de a-şi afişa indecent o putere închipuită, îţi instalează deîndată pe chip o binefăcătoare grimasă a respingerii. Dar când hahahaul capătă culoare în obraji şi devine un rumen şi din rărunchi hăhăhă, ştim că totul e pierdut. Că nu suntem unici, de neînlocuit. Iar în suflet numai tu ştii ce e.
Diavolul îşi râde prada, haha, ce calambur căznit produci! El intră cu un fâs pe gura căscată a prostire voluntară şi conferă acustică unui hohot ce ar fi avut, în alte împrejurări, o soartă anonimă. În sufletul tău, zdrenţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu