marți, 14 aprilie 2009

Amoruri în alb-negru. La confusion nourrit le fantasme

Socoată. Aceste trei-patru ore zilnice în care, presupun eu, fac ce-mi doresc. Trei înmulţit cu cinci (zile lucrătoare). Rezultatul înmulţit cu cincizeci şi doi. Din care scădem concediul. Viaţa mea an de an. Asta, atunci când duminica despărţirilor nu se face, dintr-o dată, luni.

De câte repetiţii aş mai avea nevoie pentru a concepe că viaţa este ceea ce mi se întâmplă acum?! Nu-mi mai am la îndemână acel cândvoifimare...

Gândul la casa noastră, la salonul acela larg, bun pentru reflecţiune şi muzică - zidit deocamdată doar în imaginaţie. La dormitorul nostru, tapiţat cu umbre mămoase. La biblioteca cea înmiresmată cu pulbere de cărţi în descompunere.

A fost odată o dimineaţă în care m-am trezit, împărat, scoborând dintr-o caleaşcă pufăindă. Împărăteasa mă ţinea, caldă, în divanul mâinii sale. Când în stânga, când în dreapta. Fiind ziua frumoasă, am poruncit să se dea liber servitorilor şi am purces la o plimbare pe jos, printre supuşii şi clădirile cărora le eram perfect străini. Era gustos caldarâmul, mestecat fără pâine. Era înspăimântător să mă surprind respirând cu dificultate, printre gene, măreţia celor văzute.

Nu aveţi idee ce bine se descurcă o împărătiţă în calitate de chelar al Curţii - redusă la ea însăşi plus suveranul - şi de primă-ceainicăreasă! Cheile klingen-klingen la cingătoare, ceaiul poate fi servit, picior peste picior, cu ciorapii lucind, noi, de ameţeau pulpele îmbrăţişându-se cu dânşii. Nimeni acasă, bătrânii aleseseră fie să moară, fie să petreacă învierea la ţară. Am băut apă mai întâi şi abia apoi am dat cheile spre înghiţire, pentru posteritate, cutiei poştale. Nu mişcă nimeni! Prizonieri în puţul scărilor, privind doar în sus, către singurul lucru în schimbare: peticul de cer.

Nu am cui imputa chipul (chinul?) meu neinspirat, mal fait. Înăuntru, găzduiesc, totuşi, o persoană nemaipomenită, un prieten drag, un mic înţelept, bântuit mai mereu de aproape reconfortante îndoieli.

Mă prăbuşisem cu tot cu pat în înaltul tavanului - vederea nu se putea întâlni cu înălţimea lui fără să sufere de inoportun vertij. Înălţimea sa nu se putea întâlni cu... întâlnirea înălţimii sale cu... nu era cu putinţă, cu suferinţă, cu dependinţă. Cu tot cu pat. Mă agăţasem de candelabrul înflorit de jos în sus în ciorchini de becuri economice. Simţeam în continuu apăsarea aceea pe sânul stâng: capul somoros al împărătiţei, cheile juisând mângâiate în divanul palmei. Nu pleacă nimeni! Febra miilor de paşi coborând în fragmente - ca-n atenţie, cad pietre - dinspre fese, încercuind coapsele, până în tălpi: este momentul când se somatizează amintirile. Vii cu mine.

Lupt pentru notele finale ale parfumului Lacoste. Pentru şosete abandonate pe te miri unde, prin camere. Ce camere? Apăr dreptul odăii la nemurire şi, uneori, aş vrea să mă întorc şi eu în vremea când nu cutezam să denumim nenumitul. Acum, însă, că i-am spus pe nume, el, arogantul, se cere definit periodic, ocrotit, înveşmântat.

Am visat că eram un trenuleţ de jucărie, cu buline în loc de roţi şi steluţă galbenă, de foarte bine, lipită în frunte. Mă urmăreau zece creioane colorate, amarnic ascuţite, zece coli albe de desen cu dunga tăioasă, zece surori tăcute, îmbrăcate în mame, un profesor fără catedră, care semăna cu Ravelstein al lui Bellow - domnişoară! - Coborâţi aici? - Nu, domnule, acesta nu-i sfârşitul.

2 comentarii:

pushthebutton spunea...

Nu, domnule, acesta nu-i un text, e textul!

Cristian SÎRB spunea...

Of, in ce fel as mai putea multumi? :)