vineri, 17 aprilie 2009

Râsul ei, uitarea mea

Cuvânt înainte. Voi scrie despre Milan KUNDERA. Cartea râsului şi a uitării. Încerc, cum ar veni, imposibilul. Aştept exigenţă...

Iubeşte cineva fără umbre? Umbre, nori, pete. Nu am putut nicicând iubi fără umbre. Dar, spre deosebire de ceea ce li se întâmplă altor suferinzi, spaimele mele s-au îndreptat mereu către trecut. Eu nu izbutesc defel să îngrop trecutul, câtă vreme alţii/altele vor, din contră, să şi-l resusciteze. Nu trecutul meu - aşa credeam. Însă despre al meu e vorba, oricât m-aş ascunde. Oarece, din cele întâmplate mie în zorii vieţii, nu-mi dă nici o tihnă în iubire. Răsfățul unei binecuvântate tihne. Să-mi tihnească! Să mă pot, în sfârşit, bucura...

Prima oară când am ascultat-o cu adevărat râzând, mă aflam într-o încăpere dedicată conferinţelor, fixam preocupat imperfecţiunile duşumelelor, vorbindu-i ca un orb. Le-am şi reţinut, cu acest prilej, imperfecţiunile, pe toate..., le făcusem harta. Nu a trecut mult timp de atunci. Era un râs sănătos, cum e îndeobşte numit hohotul rotund, adânc, spontan şi curat. Spusesem eu ceva realmente amuzant, într-un scurt moment de inspiraţie şi degajare. A mai râs de atunci, deschisesem cutia Pandorei râsului. Izbăvitor! Al doilea hohot pe care îl reţin bine, mult prea bine pentru liniştea mea, în toată splendoarea notelor lui, a tonalităţii lui împlinite, nu-mi era adresat. Era adresat uitării... Şi recompunerii unei singurătăţi glaciale.

Recenzentului (de ocazie, cum sunt eu şi) puţintel mai comod, Kundera îi întinde cu bunăvoinţă o mână de ajutor, pe la p. 193: Cartea râsului şi a uitării ”este un roman despre Tamina” (până la urmă, nucleul care impune mişcarea de revoluţie a variaţiunilor - după model beethovenian - care plăsmuiesc cartea). Când ea iese din scenă, în urma primei intrări, totul devine un roman ”pentru” Tamina. Ar fi simplu dacă ar fi (numai) asta. Ar mai putea fi aceasta încă o apropiere a scriitorului ceh de miezul obsesiei sale, de sorginte camusiană: alungarea din lume (ba chiar din propria viaţă) a individului care se încăpăţânează să-şi păstreze autenticitatea, care refuză să se falsifice. Isprăvind cartea, cititorul îşi dă repede seama că orice răspuns, mai înainte aproape sesizabil, acum îi scapă.

Rămasă singură, văduvă, refugiată într-un oraş din Occident, Tamina nu are altă grijă (nici altă pricepere, altă modalitate, de a-şi trăi şi istovi necesarul doliu) decât să-şi ”recupereze” trecutul, cei 11 ani petrecuţi împreună cu iubirea vieţii sale - soţul său. Dar trecutul se încăpăţâna să pălească, pe zi ce trecea, în ciuda istovitoarelor exerciţii de memorie. Se dilua, o minţea, devenea diform. Tamina era şi o bună ascultătoare, un umăr bun de udat cu lacrimi sau cu simple confesiuni de pahar. Asta o făcea nespus de populară: toţi iubim cu precădere fiinţele care nu ţin neapărat să spună câte ceva despre ele însele. Care nu replică niciodată cu acel ”la fel mi s-a întâmplat şi mie, eu...”. Ci se resemnează a ne accepta ca unici ”ocupanţi” ai urechilor lor răbdătoare. Tamina îşi apăra cu o convingere aproape mistică fidelitatea (de fapt, o nostalgie răscolitoare), nu se putea dărui nici unui alt bărbat, nu devenea lubrică sub nici o altă atingere. Nu din principiu: se îngrijora că, odată mort, deci lipsit de apărare, el, soţul, ar putea avea de suferit, ştiind-o în braţele altcuiva (”Căci acum, după moarte, soţul ei n-o mai avea pe această lume decât pe ea şi numai pe ea!”). Este unul dintre cele mai sinistre şi mai dureroase gesturi de credinţă conjugală întâlnite de mine în literatură.

Cât timp trăia, soţul Taminei o rugase să ţină un soi de cronică a vieţii lor laolaltă, o existenţă nu lipsită de clipe mai puţin şarmante, de conflicte, plictis. Nici de înalte clipe de inefabilă armonie, printre care se numără şi cele (neconsemnate în jurnale) petrecute în duhul complet străin al odăii lor de pribegi prin ţinutul Alpilor austrieci. Caietele intime rămăseseră acasă la mama soţului, în Cehia sovietizată (ţara fără memorie), într-un sertar bine ferecat. Vitalitatea Taminei se ofileşte, gradual, odată cu intensificarea dorinţei şi a pustiitoarelor sale sforţări de a reintra în posesia manuscriselor - nu deţine o altă relicvă care să ateste ceea ce a fost; urmăreşte a se servi de ele în deşarta muncă de restaurare - eternă liturghie, dedicată scurtei vieţuiri cu bărbatul pierdut. Cu atât mai desperată corvoada cu cât nu poezia zilelor împreună o revendica biata suferindă, ci însuşi trupul trecutului dispărut, mort, înmormântat. În speranţa că, apoi, îşi va putea duce mai departe traiul. În absenţa amintirilor concrete, imaginându-şi temătoare şi că acele însemnări ar putea cădea sub profanator ochi străin, femeia simte că, efectiv, se dezintegrează - condamnată la un prezent de natură a o alerga doar către moarte.

”Absolutul iubirii este în realitate dorinţa de identitate absolută: femeia trebuie să înoate la fel de încet ca noi, să nu aibă un trecut ce-i aparţine doar ei, de care-şi poate aminti cu bucurie.”

Romanul lui Kundera este şi o carte a tentativei de descărnare, de examinare prin puternice şi nemiloase lentile, de conştientizare până la caraghioslâc a iubirii trupeşti. Un eseu al devoalării ridicolului unor mişcări mecanice, a unor automatisme "narcotizante"; orgasmul sportiv contemporan, dansul cretin care, neacompaniat de iubire, nu poate fi numit decât sex. Încercarea mizeră de îmblânzire a trupului prin sex, de ”îmbogăţire” a vieţii prin perversiune. Demersul aprig al amantelor de a-şi asuma, retrăi, trecutul şi, de cealaltă parte, cel al amanţilor de a li-l nega, mai mult!, de a-l destrăma prin repetate şi anxioase contestări. Râsul provocat actanţilor înşişi (în decursul scurtelor minute de luciditate) de aceste posturi omeneşti degradante. Nuditatea, în paginile lui Kundera, are, ades, ceva chirurgical, şi ceva din goliciunea lipsită de orice expresivitate sexuală a evreilor încolonaţi către camerele de gazare. În schimb, aflăm, iubirea inimii "nu poate fi ridicolă. Iubirea nu are nimic în comun cu râsul."

Mă voi opri aici, pentru a lăsa fiecărui lector şansa descoperirii. Tamina, în căutarea timpului pierdut, va regresa până la presupus-idilica vârstă a copilăriei. Se va vedea, însă, că posesivitatea şi violul tandru nu-i sunt străine nici acestei vârste.

Toate acestea, pe fondul sistemului totalitar comunist - duşman aprig al istoriei, al individualităţii, al identităţii. Totalitarismul care, nu doar că schimbă nişte nume de străzi şi ridică, peste noapte, monumente închinate unor criminali, ci modifică şi destine, sufocă speranţe. Batjocoreşte idealuri, maturizează forţat (uneori, pe merit) firile naive - grăbindu-le spre moarte cu fabrica lui inepuizabilă de lozinci progresiste.

Mă întorc la mine. E atât de uşor să cazi în derizoriu. Doliul pentru un suflet uitat (sau lăsat intenţionat) în urmă. Refuzul doliului poate cădea, el însuşi, în propriul derizoriu. Încăpăţânarea de a împietri ori de a părea împietrit, autodefensiv - cică, în ochii Celuilalt. ”Proiectul personal” de a trece drept un ins ”tare ca piatra”, oţelit, călit. Clădit dintr-un impenetrabil aliaj. Ruşinea vulnerabilităţii, dezumanizarea purtată de această ruşine. Ne e, oare, mai apropiată nostalgia stării de semiom, de sclav al progresului, de cyborg, decât cea a paradisului inocenţei pierdute? Ispitit şi abandonat în deplin vacuum de cartea acestui demon al scrisului fără mizericordie, care este Milan Kundera, pe urmă - în misterioasă compensaţie -, într-un nesperat dis-de-dimineaţă, brusc mântuit de simple, spontan rostite şi mângâietoare cuvinte calde - eu, unul, am simţit nevoia să mă rog. Fără grai. Bucuria de a-mi fi fost restabilite contururile a prins a se ruga singură.

6 comentarii:

Pobby spunea...

Singurul lucru pe care pot sa-l spun in fata fortei cu care ati scris este ca ma doare fiecare cuvant. Superb! Felicitari!

Cristian SÎRB spunea...

Doare cartea in sine. M-am temut ca de dracu să mă apuc atât de lectura ei, cât şi de scris. Kundera este singurul scriitor din viaţa mea pe care mi-e, deseori, frică să-l citesc. Cred că mulţi alţii ar vedea în asta complimentul maxim!

- Numai bine! :)

ioan p. spunea...

mnai mult decat adeavarat ce ai scris despre kundera.as fi la fel de curios sa aflu ce parere ai despre musil,singurul mentor recunoscut de abisalul ceh....

Cristian SÎRB spunea...

Oh. Urează-mi să mai am răbdare cu mine însumi pentru a apuca să scriu şi despre Musil. Aş dori!

Mă întreb sincer dacă se poate scrie despre el (mă refer la unul ca mine, om simplu)...

Mulţumesc frumos.

Alexandru spunea...

Nu inteleg de ce sinteti atit de modest, de ce va luati atitea precautii, de ce implorati indulgenta. Scrieti foarte frumos!

Mi-a placut cel mai mult o fraza de la sfirsit: 'Ispitit şi abandonat în deplin vacuum de cartea acestui demon al scrisului fără mizericordie, care este Milan Kundera, pe urmă - în misterioasă compensaţie -, într-un nesperat dis-de-dimineaţă, brusc mântuit de simple, spontan rostite şi mângâietoare cuvinte calde - eu, unul, am simţit nevoia să mă rog.' Mi-am copiat-o, marturisesc.

Imi vine sa spun si eu, ca Pobby: ma doare fiecare cuvint.

Cristian SÎRB spunea...

:)Iar eu nu m-aş aşterne la explicat "modestia", lămurirea ar fi prea personală - de pildă, ar conţine cuvântul neîncredere. În acest strict caz, Kundera, am avut chiar un blocaj ani de-a rândul: nu puteam lega două cuvinte semnificative despre el, mă inhiba. Acum, Doamne ajută!, l-am depăşit.

Contează foarte mult tot ce aţi comentat. Inclusiv reproşul plin de delicateţe.