Oamenii stau prostiţi în stradă, se uită aiurea la locurile pe unde, ieri, treceau apele ieşite din matcă, urmele apelor - imprimate cu mâl pe temelia caselor; pelerinajul tâmp al familiilor „de condiţie bună" ale oraşului, al bunicilor cu nepoţii de mână şi al nostru continuă, trecem în revistă, de la cuvenita distanţă, năpasta semenilor mai puţin norocoşi, dăm o lecţie pe viu odraslelor: să ţină minte şi să facă la fel şi ei când veţi creşte mari, adică, în caz de catastrofă, să alerge să privească. Străzile oraşului fuseseră populate până la oră târzie aseară, şi nu pentru veghe, nu dintr-un subit civism, ci pentru a lua parte la gestul monden care a devenit urmărirea mersului inundaţiilor. Puţini cei care îndrăzneau să susţină că, gata, a trecut, altă viitură nu mai vine, se găseau repede alţii, mai vocali, care studiaseră ei problema mai îndeaproape, dând asigurări din cele mai ferme că apele, în loc să curgă la vale către Ungaria, se întorc înapoi, nu, nu am scăpat, ies şobolanii din pivniţe, nu puteţi să ne luaţi şi ultima speranţă, catastrofa nu s-a încheiat, unii ar plăti să mai plouă, să mai vină un val, asta a fost tot?, păi, s-a isprăvit cu plimbările de seara, nu-i nimic de văzut când toate-s bune şi frumoase, haideţi, copii, înapoi la meditaţii, ce-a fost rău s-a petrecut deja, ce-i bun nu prezintă nici un interes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu