Trebuie că e destul de dureros - mamă fiind - să-ţi contempli plozii scotocind prin lucruşoarele tale dragi (lipsindu-ţi voinţa necesară de a interveni ca să-i opreşti), atâtea câte au mai rămas, salvate cu grijă din vara perpetuă a copilăriei. Să-i priveşti cum se joacă (şi le rătăcesc) cu monede vechi, ilustrate adunate cu greu, pliante turistice din locuri vizitate doar cu speranţa, caiete de amintiri din anii de şcoală (filme, actori, cântăreţi)... Şi să nu rosteşti un cuvinţel. Pentru că, în timp, îţi doreşti chiar şi tu să uiţi de ele şi de ceea ce au însemnat vreodată pentru tine.
Copiii vin să-ţi risipească verile din lada de zestre, cruzi şi răsfăţaţi cum le e obiceiul şi cum ne e felul de a-i creşte: departe de griji; te cruţă şi de ultima aducere aminte şi te lasă să îmbătrâneşti senin, ca şi când nu ai fi avut niciodată copilărie.
Copiii vin să-ţi risipească verile din lada de zestre, cruzi şi răsfăţaţi cum le e obiceiul şi cum ne e felul de a-i creşte: departe de griji; te cruţă şi de ultima aducere aminte şi te lasă să îmbătrâneşti senin, ca şi când nu ai fi avut niciodată copilărie.
4 comentarii:
Asa e, m-ai facut sa ma gindesc si sa-mi aduc aminte. Bunica mea era de o seninatate aproape magica, si cred ca ii placea cind cotrobaiam prin lucrurile ei in zilele ploioase.
In alta ordine de idei: Cum ti-a placut ultimul meu posting? *curios*
Nici mama nu vădea vreo tristeţe. Ceea ce mă face să mă simt cumplit de vinovat astăzi! Am ferfeniţit tot.
cred ca sunt masochista. multe dintre scrierile tale zgandaresc ceva in mine si totusi revin.
Te mai astept. :)
Trimiteți un comentariu