Răzvan Petrescu - FOXTROT XX

Citesc cu exclamaţii, à bout de souffle, Foxtrot XX, Petrescu, Razvan. Proză scurtă, frustrant de bine şi răutăcios scrisă. Stil cizelat, la vedere. Poţi să nu fii de acord cu judecăţile de editorialist ale autorului, tipărite pe foaie, ai zice, cu ştanţa cea mai frustă, nici nu mă omor după multe din ele: prea definitive pentru a fi încadrabile la "proză", totuşi. Dar te farmecă scriitura, treci cu vederea "optzecismul" nostalgic, cu obrăznicie exhibat (şi niciodată îndrăgit de mine). Un cinism vesel, de cartier bucureştean, o erudiţie de bloc comunist ticsit cu intelectuali. Insuportabil! Doldora de axiome, de aforisme ce-ţi pun la încercare răbdarea şi capacitatea de stocare a memoriei şi-ţi stârnesc afecte ambivalente. Un scris românesc, specific, o să sesizaţi: sec de România. Se citeşte pe nerăsuflate şi, cel mai important, nu merge cu nici un fel de muzică. Am oprit calculatorul de nu mai ştiu câte ori până acum, ca să nu mai aud nici măcar zgomotul cooler-ului.

Scriitura răzvanpetresciană nu „îţi amuţeşte închipuirea" (T. Capote), bine garnisită fiind cu inserturi de „calupuri informative" tonice, ci te mână ca din puşcă la pix şi la foaia de hârtie pentru a scrie o carte-paralelă, pentru a pune de-o replică polemică la Foxtrot XX, te contrariază, te provoacă. Vrei s-o contrazici de la primele pagini, dar sfârşeşti lamentabil prin a te înscrie în clubul admiratorilor.

În afară de cele inventariate deja la Sorin Delaskela, nu am citit până acum ceva scris aşa, cu cinismul ăsta autoreferențial, cumplit, nedrept, răpitor, de luat la pumni - de drag, în mod cert.

"Totuşi, la şaisprezece ani, mi s-a năzărit că moartea ar putea fi alungată prin iluzie. Şi cum literatura continua să îmi placă, îl citeam pe Bacovia, Plumb, ieşeam la câte o bere cu profesorul de română, îmi citea din poeziile lui, îndrumat de Marius cântam acum blues, vroiam s-ajung Beethoven, lumea din jur cădea în tăcere, eram fascinat de minuni, de oamenii care le confecţionau cu atâta uşurinţă, îmi doream din tot sufletul să izbutesc ceva similar, să scriu o carte mare, să scap o fiinţă de la moarte, miracolul suprem, se pare, motivând astfel şi decizia unanimă a juriului Nobel, nu atât pentru a ajuta făptura în chestiune, cât, mai ales, pentru a mi-o face pe veci recunoscătoare, numele meu ajungând celebru şi, în consecinţă, nemuritor. Pentru a atinge o asemenea performanţă, trebuia să deprind alfabetul iluziei, puteam începe cu literatura. Aşa c-am intrat la medicină."

"Trecerea fără cărţi a timpului doare ca un dinte stricat."

Adevărul minciunilor prin omisiune

Lipscani

Mircea Cărtărescu nu minte. Nu îi şade în fire. El ficţionalizează, defect profesional dobândit odată cu anii de vechime în câmpul muncii beletristice. În EVZ, Doctore, de-acum treci la treabă!, editorialistul-invitat face o nouă trecere în revistă a ororilor de astăzi, întâlnite pe străzile (de ieri ale) Bucureştiului. În titlu şi la final, pune apoi mare presiune pe "doctor", uitând cu premeditare că 8 ani de zile Capitala a fost pe mâna simpatizaţilor săi politic de culoare oranj. Doi primari PD au abandonat-o, gata sedusă, amarnic încălzită, niciodată satisfăcută. Unul e Băsescu, omulbunlatoate, plecat la Cotroceni din motive de "dragă Stolo", altul e Videanu, individul care a ajuns primare malgré soi. Dar şi-a adus măcar mandatul la final, refuzând cu cinstită grimasă un al doilea.

Cărtărescu, altfel producător strălucit de comentarii politice, crede că ne poate duce de nas prin zburdalnică omisiune. Ia o roabă de probleme "moştenite" de la administraţiile precedente (de culoare politică notorie) şi o deşartă de-a valma, fără a stabili neşte root causes, în cârca Oprescului. Deh, an electoral şi ca membru de seamă al taberei prezidenţiale, nu se face să insişti prea mult pe "moştenire", pe răspunderi, pe vinovaţi pentru stagnarea (sau lentoarea manifestată) din ultimii 8 ani. De data asta, zestrea cea împovărătoare este lăsată de o formaţiune ce se revendică din câmpul anticorupţie şi maximă competenţă. Dacă greu digerabilul Oprescu se va descurca bine la primărie, fiecare măsură a lui benefică pentru urbe se va deconta prin puncte electorale în minus la PD-L.

Nu mă încântă că, în unele dăți, distinsul MC scrie prea efeminat (auriu, ocolit, generalizând). Mai mult cu herţul decât cu creierul. Iar când se întâmplă să îndrăgească pe câte cineva de pe "eşichier", vai articolului care iese. Să te ţii, grijuliu pomelnic!

Postfoto-ul

Noaptea la 1 ştergeam pereţii. Mă gîndeam la o fată frumoasă, care flămînzea pentru trendiness, cu atîta încăpăţînare şi atît de senină; spunea că în poze orice e mai frumos, de exemplu, un şir de bănci aproape putrede înseamnă artă, o pereche de şosete, un cîine de pe stradă. Pe urmă, fata era în stare să-mi explice subjonctif-ul şi condiţionalul de zeci de ori, deşi nici acum nu ştiu ce şi cum, mai exista şi o franţuzoaică, prozatoare, care scrisese o carte pornind de la un album de fotografii.

Sandalele se topesc în asfalt. Trebuie să-mi iau o pălărie (un sombrero)

Bălăcaureat

Odată luat BAC-ul, fraudulos desigur, românul se şi crede intelighentul şi educatul care, de fapt, nu e; acoperit de note imense la materii la care timp de 4 ani a obţinut rezultate de avarie. Azi nimeni nu mai ia sub 9 la limba română, dar nici la limba străină! În schimb, câţi nu scriu noştrii, cinci metrii, copi în loc de copii, termina-ţi în loc de terminaţi, închide-ţi uşa, sau folosesc onomastică (ziua numelui - am întâlnit asta și în traducerea romanului O lume pentru Julius) în loc de „zi de naştere”...

Românul are o capacitate uimitoare a se „molipsi” (citeşte: deştepta) intelectual de la nişte note fictive, luate pe nedrept. Apoi, odată „dăşteptat”, mai aspiră şi la facultate! Deşi e submediocru. Românul prost, de 18/19 ani, devine subit „dăştept” şi amnezic (uită cât a copiat, uită de „rezolvarea” subiectelor cu sprijinul pilelor sus-puse), deîndată ce se vede cu diploma de BAC în mână, având trecută pe verso media generală: 9,66.
 

De ce vor părinţii note mari, măsluite, pentru copiii despre care ştiu ei bine că nu s-au omorât cu învăţătura? În mod normal, ar trebui să fie conştienţi că în viitor competenţa odraslelor va ieşi la iveală. Normal, am scris?... Păi, în România nici măcar companiile private, „capitaliştii”, nu promoveaza valoarea şi meritul, ci tot nepotismul, familismul primitiv, clanul. Aşadar, falsul grosolan are toate şansele de-a fi perpetuat până la pensie, pe care românul nostru o va putea încasa chiar anticipat, pentru un handicap imaginar – neurologul şi/sau psihiatrul nu ar trăi bine? –, parafat cu  ştampila înmuiată-n mită.

Altceva

Şi-a dorit întotdeauna să întrebe şi ea: "Altceva?". După ce s-a întors bărbatul său din Germania cu niscai bănuţi câştigaţi de pe urma baligii de elefant de circ, au deschis un buticaş de cartier.

A fost primul lucru întrebat, de dincolo de tejghea: "Altceva?". Era, în sfîrşit, patroană!

Fugă

Chiar în clipa asta m-aş îmbrăca şi aş da fuga să-mi cumpăr un ziar. Cum o să mănânc privat de ştirile de doi bani din paginile unui ziar?

Biruit de somn la orele 20, în timp ce mă străduiesc să citesc Orb prin Gaza. Şi cum mai devoram cartea asta la prima lectură!

Cumpăr Adevărul şi, aşezându-l cuminte pe pat, îl privesc cu coada ochiului ca pe o amantă mai veche, revenită suprinzător în viaţa mea. Mi-e atât de familiar formatul său, aşezarea în pagină, merg exact la rubrica favorită, cu ochii închişi, fonturile le-aş recunoaşte dintr-o mie. Mi-e dor de el. Chiar am impresia că îmi place şi aşa, cu alura asta ineptă, căpătată după plecarea lui Cristian Tudor Popescu.

I still have you inside me

Relaţia imposibilă cu o fată. Exorcizarea fără final. Invocarea nesfârşită a diavolului, invitarea acestuia afară din trup şi din suflet, făcută cu jumătate de gură. Ele cunosc procedura.

Populism

"Ce n'est pas avec des slogans populistes qu'on réussira à renouveler la confiance des citoyens dans l'Europe" - José Manuel Durao Barroso.

Le président de la Commission européenne s'est également insurgé contre ceux qui mettent en cause un "déficit démocratique" des institutions européennes. "Au sein de la Commission européenne, il y a plusieurs anciens Premiers ministres, et nous avons tous été élus par le Parlement européen. Il ne faut pas tomber dans la tentation populiste de considérer que la Commission européenne est l'expression de la bureaucratie et de la technocratie", a souligné l'ancien Premier ministre portugais.

Evoquant le rejet irlandais du Traité de Lisbonne, José Manuel Durao Barroso a réaffirmé qu' "il faut respecter la décision du peuple irlandais" mais "il faut également respecter la volonté des autres pays qui veulent ratifier le Traité de Lisbonne".

"Les gouvernements de ces pays ont non seulement le droit mais aussi le devoir de respecter la décision qu'ils ont prise", a-t-il insisté. "Je n'accepte pas, même pour une seconde, (d'envisager) qu'une ratification parlementaire ait moins de valeur qu'un référendum. Cette idée est au minimum anti-démocratique", a-t-il déclaré. (AFP)

http://tempsreel.nouvelobs.com/actualites/international/europe/20080622.OBS9545/barroso_denonce_les_slogans_populistes_de_certains_diri.html

Falsa excepţie irlandeză

Revin asupra defectului irlandez. Întăresc că irlandezii nu au avut habar ce au votat, atunci când au spus NU Tratatului consituţional (sau cum s-o mai fi numind). Ai naibii, dar le place să primească (fermierii lor) subvenţii grase de pe urma programului numit Politica Agricolă Comună a UE! Cum ar veni, protejaţi de UE, dar în afara ei. Şi nu este o atitudine cu pretenţii reformiste, ci de radicală respingere. Păi, ia să li se taie robinetul. Nu poţi fi şi beneficiar al generozităţii europene şi critic febril, eurosceptic, populist. Este pur şi simplu imoral, or, din câte ştim, irlandezii "ridică" morala şi ipocrizia catolică la rang de politică naţională. Cum se împacă una cu alta?

Actualul trend de "tigru" economic al Irlandei (bazat îndeosebi de taxele scăzute, aplicate investitorilor) oricum nu va dura veşnic, mai cu osebire dacă Dublinul continuă cu izolaţionismul ăsta băţos, de superputere insulară. Am mai scris-o: consolidarea UE, federalizarea Europei, unirea tuturor ţărilor europene, fiecare cum vrea să-i zică, trebuie să-şi urmeze cursul cu statele şi popoarele care îşi doresc acest lucru. Cu atât mai bine pentru ţările din Est, dacă mini-state ca Irlanda refuză intrarea în horă, pozând fals în excepţie. Stavilă râului financiar înspre sceptici, cale liberă pentru cei care cred în Europa unită.

***

LATER EDIT: M.S. Elisabeta a II-a a Marii Britanii a scris "Regina îl vrea" pe Tratatul de la Lisabona. Ceea ce înseamnă "promulgat". Exemplară atitudine. Acum, defectul irlandez arată şi mai jalnic, iar construcţia poate continua.

Prea mult deja (blestem)

Am avut până acum indignările mele, criticile mele, bazate ochiometric pe nemulţumiri născute la faţa locului. Am sugerat doar că suntem o ţară fără căpătâi. Dar acum o spun de-a dreptul: România este o ţară necondusă. De 20 de ani nu mai domneşte nici un fel de autoritate aici, nu se guvernează propriu-zis, se aplică doar nişte legi, minime reglementări, cât să nu ne chiar dăm unii altora în cap. Şi, în spatele acestei aparente acalmii, SE FURĂ: o viermuială disperată, tâlhărească, pe bugete, pe puţinele resurse rămase, pe păduri, pe terenuri.

Mercedes (Daimler) a ales - pentru investiţia sa "măsurată" în 2500 locuri de muncă - Kecskemet (Ungaria), la 80 de kilometri de Budapesta, în locul Timişoarei. Principalul motiv al pierderii candidaturii judeţului Timiş îl constituie infrastuctura defectuoasă. Nu au contat forţa de mână românească ieftină şi disponibilă, populaţia României, alte posibilităţi sau facilităţi, înaintea irezistibilei perspective de a exporta dintr-un loc aşezat foarte aproape de M5, o impecabila autostradă maghiară! Un dobitoc de la Gândul titrează că Ungurii ne-au furat Mercedes. Sub editorial, la comentariile forumiştilor, se găsesc destui IMBECILI (să mergeţi la naiba, idioţi naţionalişti, legionari, fătălăi ortodoxişti, cu ce mai aveţi a vă lăuda înaintea Ungariei!?) care scriu cu "uşurare": Bine că nu ne-au luat Ardealul. Ba mai bine da, ce să facem cu el, să-l irosim ca pe toate cele?

Noi, şi după atâta vreme încă mai credem că a fi naţionalist înseamnă (adică, e suficient) a cânta imnul ăsta rânced din adâncul pieptului, a înjura ungurii şi a fugări ţiganii. Nimeni nu se gândeşte cu ce fapte personale exemplare poate să-şi justifice naţionalismul. Nimănui nu i-ar trece prin cap că a fi capabil, responsabil şi eficient înseamnă mai mult decât a sta emoţionat sau indolent, pe budă, când se cântă imnul. Nu avem guvern, de 20 de ani! Nu-mi mai trebuie Bucureşti - Capitală! La ce bun, dacă tot nu are acolo nimeni un plan pentru ţară, imediat aplicabil? Să ne întoarcem la oraşele-stat, la regiuni, fiecare să-şi dezvolte zona cum se pricepe mai bine. Nu mai vreau să aştept pe alţii. Ne-au irosit viitorul; de 20 de ani, sistematic, mi se iroseşte viitorul. Totul se face cu mare întârziere: 13 km de autostradă predaţi de Bechtel în 2007!? Îi dispreţuiesc! Îi desfid! Am 33 de ani şi, până în prezent, din banii mei (spoliaţi din salariu cu regularitate, lună de lună) nu mi s-a facut în regiunea în care locuiesc nici un drum de nivel occidental. Cât mai aştept?

Să se înţeleagă: nu consider că refuzul Daimler de a investi aici este o irecuperabilă tragedie naţională şi că din această cauză ne vom duce pe râpă (oricum ne ducem, dar nu azi). Dar este un simptom, cel mai vizibil, cel mai greu ignorabil, al incompetenţei unui şir de administraţii româneşti de a domni cu folos asupra unui teritoriu care ar putea să-şi poarte singur de grijă - Vestul ţării. Pentru că Vestul are pentru asta oamenii necesari, pregătiţi, ambiţioşi. Molipsiţi de vecinătatea şi, deci, de mentalitatea Budapestei şi a Vienei.

În Ungaria, prima clasă de politicieni de după 1989, nu a fost obsedată numai de căpătuire şi de protejarea votanţilor (întru veşnia lor realegere), ci a pus ţara în şantier, brăzdând-o cu autostrăzi de la un cap la altul. Clasa aceea politică aproape că a dispărut, sacrificată de reformele radicale. Acum, ţara ungurească aproape că nu trebuie să mişte un deget pentru a lămuri un investitor "de talie" să se stabilească în pustă. Îi arată doar harta rutieră, de pe care se iţesc mândre nervurile autostrăzilor - în jur de 500 de kilometri. Luaţi exemplul, imbecili dâmboviţeni şi de aiurea: stat de 11 milioane de locuitori!

"Totuşi, unele lucruri mai funcţionează în România", mormăie corul paraplegicilor autosuficienţi. Ok, să aveţi parte de ele, aşa vă urez. Cu vârf şi îndesat, voi răbdători de profesie, adormiţi întru toleranţă bizantină, sugaci de la stat, ce staţi degeaba, indivizi inutili, ori "creativi" (că-s buyeri ca mine, PRişti, manageri ITişti, consultanţi sau bişniţari ordinari) ce cred că l-au prins pe Dumnezeu de picior dacă şi-au făcut vilă de lux în Băneasa, în mijlocul mocirlei de după fiecare ploaie.

Nu trăiţi, aşa cum deliraţi voi, în cea mai bună dintre lumile posibile, chiar dacă aveţi banul! Vă lipseşte ţara! Şi o conştiinţă.

Gemuetskranke

Mi-aş dori o vorbă cu Dumnezeu. Cei care vorbesc cu Dumnezeu îmi sunt acum atât de străini! Îi văd ieşind de prin biserici, unora chiar reuşindu-le smerenia, alţii doar gătiţi ca de duminică. Eu mă grăbesc. Întotdeauna mă aflu în trecere. Grija mea duminicală e să mănânc bine şi la timp.

Motiv de spasme

"Nu pot în aceste condiţii să nu-mi pun întrebarea: cum de se lasă românii prostiţi periodic atât de uşor de tupeismul şi demagogia fără limite, de teatrul gros pe care-l joacă aceşti disidenţi nechezol? Răspunsul cred că este: vor să se lase prostiţi. Ani de zile, imensa majoritate a poporului român a vieţuit în complicitate laşă cu sistemul ceauşist. Foarte puţinii opozanţi autentici au fost şi au rămas nişte „ciudaţi“, nişte „nebuni“. România, spre deosebire de alte state roşii din Est, a intrat în anii ’90 fără să-şi fi consumat falsele soluţii reformatoare în cadrul unui sistem imposibil de reformat. Anii ’80 au devenit un alt „obsedant deceniu“ care ne bântuie şi acum. Votarea entuziastă de ani buni încoace a tot felul de „independenţi“, a disidenţilor care nechează scoţând foc pe nări, este o compensaţie morală autoacordată, forma maximă, jalnică şi târzie de „curaj“ a poporului român postcomunist."

CRISTIAN TUDOR POPESCU - Disidenţii nechezol

Cutremurător, dar ce păcat că doar noi şi alţi puţini cititori de ziare rămaşi sesizăm asta. Cei care ar trebui să citească asemenea scrieri tulburătoare îşi văd liniştiţi de "curajul" lor post-festum, de plăcerea lor de "a se lăsa prostiţi" şi de a vota mereu împotriva binelui general.

Râsul prostului

M-am uitat cu gura paranteză şi cu ochi urâţi la bucuria idioată a irlandezilor la aflarea rezultatului referendumului de aprobare/respingere a Constituţiei europene. O bucurie brutală, pe alocuri, oamenii urmăreau exit poll-urile prin baruri, cu berea sau tăria în faţă şi cu sufletul, alcoolizat, la gură.

Zici că l-au luat pe Dumnezeu de picior când s-a aflat că Tratatul european fusese respins cu 52% din voturi. De la Wilhelm de Orania încoace nu mai văzuşi aşa bucurie în ţara lui Verde împărat, tigrul economic din coasta UK. Cei care au făcut campanie pentru respingere au vânturat doar prostii, acuzând UE de intenţii nescrise în Constituţia simplificată. Că îi vor obliga să legalizeze avortul, de pildă...

Ştiţi ce, dacă până la 1 ianuarie 2009, Irlanda nu ratifică Tratatul rămâne în afara UE. So what!? Văd că obsesia separatismului şi a enclavizării "uneşte" Europa mai ceva ca ideile generoase ale părinţilor ei. Afară cu Irlanda, bine ai venit, Polonia!

O lume pentru Julius

"Nu avea altă soluţie decât să se întoarcă în fiecare zi trecând peste terenuri virane şi maidane. Era singurul mod de a evita moartea bunicuţei şi fără ea ar fi rămas singur pe lume. În schimb, dacă eşti un copil bun şi ajungi mereu la timp acasă, bunica o să poată trăi liniştită până ce-o să te faci mare, căpitan de aviaţie sau comandant de fregată şi-o să te însori şi-o să mă iei să stau la tine şi nevasta ta o să fie o fată foarte bună şi-o să ajung să-mi văd primul strănepot înainte de a închide ochii împăcată".

Alfredo Bryce ECHENIQUE -

O lume pentru Julius

Polirom, 2006
Trad. Andrei Ionescu

Spaima de România

După fiecare ieşire, fie şi într-o ţară din fostul lagăr sovietic - Slovacia, revin tot mai împuţinat în România. Tot mai puţin convins că fac bine întorcându-mă. Amintirile din pruncie, deşteaptă-teromâne, bloguri, terase, şcoli, prieteni sunt tot mai slabe argumente pentru a reveni aici cu oareşice bucurie în suflet. Mă pun în maşină inert, cu ochi mari, privind neputincios în urmă, fotografiind cu înverşunare tot ce se poate, toate amănuntele care alcătuiesc străinătatea - singura mea patrie. Nu cred că am fost vreodată român cu adevărat, aşa cum nu mă simt a fi nici altă naţie. Ştiu doar că nu am aparţinut nicicând trupesc-sufleteşte acestui peisaj. Acestui "stil" mizerabil-improvizat de a trăi. Pe care, drept e, l-am învăţat în timp, l-am asimilat şi care tinde să mă corupă, să mă conţină şi pe mine, încet-încet.

Nedragă domnule Sever Voinescu

Dilematici cu limbi maronii. Sever Voinescu, unul dintre dânşii. Dânsa îi spunem şi vacii, în Moldova. Casa Regală îl omite de pe lista cu invitaţi pe însăşi izvorul lor de gustoasă pastă maronie: preşedintele vremelnic al ţării. Voinescu, veşnic aspirant la dregătorii diplomatice, sare primul la cap, ca să fie remarcat decinetrebuie pentru următoarele calificări în finalele pe ambasade. El, mărturiseşte, a fost "monarhist convins", dar numai până când Regele i-a înmânat un premiu lui Adrian Năstase. După aceea, i-a trecut brusc iubirea faţă de Casa Regală, din surplus de simţ civic sau din vreun val de roşeaţă morală, de zici că monarhismul ăsta e aşa, un fel de guturai, vine şi trece, depinde ce pravuri iei de la apotecă. Ce să mai vorbim atunci despre "insolenţa" familiei regale de a nu-l invita pe Băsescu la party. Preşedintele în funcţie! Duşmanul celor 300 şi un pic. Spaima şampaniilor, prietenul străzii, întâiul cumpărător naţional, cel mai priceput împingător de cărucior din toate supermarketurile patriei, ţiganco împuţită! Asta da, l-a încremenit vesel pe Voinescu în hotârârea lui de a se republicăni.

E de reţinut, nedragă Severe Voinescule, o anume diferenţă între numitul Băsescu Traian şi M.S. Regele Mihai I, şi anume: primul, numitul, nu există. Simplu de tot.

Nunta de diamant...

Până la urmă, EVZ (se anunţase acolo data de 10 Mai...) m-a indus în eroare. Nunta regală de diamant a avut loc ieri, dar...se va întinde pe încă două zile. Îmi cer scuze, nu am surse directe.

Dar nu despre asta voia să notez una-alta. Ci despre dorinţa-mi neîmplinită de a-l fi văzut pe Ion Iliescu (invitat şi participant!) fugărit prin curtea Palatului de un buchet de dobermani bătrâni. Sau, dacă aş fi fost în locul M.S. Regelui Mihai I, m-aş fi suit în jeep-ul personal, fabricaţie 1944, şi l-aş fi vânat eu însumi printre copaci, după ce i-aş fi dat un uşor avans.

Regele Mihai şi regina Ana fac „nuntă de diamant“ cu invitaţi din 14 familii regale - VIDEO

La teatru

Am avut aşa:
o clădire luminată cît să-ţi vină să o mîngîi
o stea clipocind
un woody harrelson
mă miram în gîndul meu cum legumizarea şi boala spiritului stîrnesc hohote de apărare. Ca şi cum te-ai uita în oglinda întoarsă. Dar să nu ne luăm prea în serios.
o piesă bună, fără stridenţe (Alegerea lui Alexandru Sutto - cu ş, cu s, cu ţ, nu o să ştim, probabil cu toate).
dar poate că o fi avut ea stridenţe, însă aerul de vară şi un fluture aiurit...oameni frumoşi care stau ziua în vizuinile lor sau camuflaţi
şi o stranie detaşare
toate cele patru cărţi pe care le-am început încep ridicol
cred că nu-i bine.

O carte-album

De reţinut apariţia în toamna lui 2007 a albumului/cărţii Marie of Romania, Images of a Queen (Maria de România, Imaginile unei Regine), de Diana Mandache, editat în limba engleză de Rosvall Royal Books, din Suedia. Nu poţi să nu te îndrăgosteşti de chipul Principesei Ileana, atotprezentă în pozele de familie. O frumuseţe vie, năstruşnică, de copil regal.

L-am răsfoit pe îndelete, abia trăgându-mi suflarea, să nu-mi scape ceva, în Cărtureştii bucureşteni. Ce bani aş da să-l am acasă! Şi asta nu mai e o aluzie pentru prieteni.

Nunta Regală de diamant

Mi-aş fi dorit, visez, de fapt, în fiecare zi, ca Regele Mihai I să fi împlinit acum doar 50 de ani, să fie în plină formă (cum e şi la vârsta pe care o are) şi să fie garantul tradiţiei, al demnităţii şi suveranităţii ţării noastre din poziţia care i se cuvenea, de jure, în 1990: cea de monarh al României libere.

Să nu fi trăit, forţaţi de "voinţa" actuală a electoratului de tip "om nou", într-o orânduire republicană, populată îndeosebi cu golani, mitici şi mitocani, aleşi democratic de golanii, miticii şi mitocanii din popor. Traian Băsescu, Crin Antonescu, Hrebenciuc, Iliescu, Boureanu, Văcăroiu (ah, sonore şi "elegante" nume mioritice!) să fi fost nevoiţi să îmbrace haina strâmtă şi nepotrivită pentru caracterul lor a protocolului de la Curte şi să se mulţumească ocupând "demnităţi" de executanţi, adică din acelea ce implică bătut pe burtă una bucată popor, sfaturi de taină în cârciumi, lecturi din Marx şi visuri staliniste, intrigi de balcanici neisprăviţi: elementul lor naturel, adică.

Imaginile cu Regele şi Regina întorcându-se pentru totdeauna la Peleş nu mi-au produs nici cea mai mică bucurie. Dimpotrivă, deznădejde, senzaţie de iremediabil. "Reparaţia" nu mai e posibilă, deşi retrocedarea aşa a fost denumită. Familia regală redusă la statutul tembel de "simbol" (nu prin voinţa Majestăţilor Lor!), muzeificarea sa cu zile, sunt gesturi definitive, de înmormântare a ideii monarhice în România. Generaţia i-pod nu va putea fi convinsă să voteze DA la un eventual referendum pro/contra monarhie. Ce spun eu, nici nu va putea fi scoasă de pe messenger pentru atâta lucru.

Din câte am înţeles, la 10 Mai 2009, cuplul regal îşi va aniversa nunta de diamant, 60 de ani de la căsătorie - aşa menţionează EVZ (nu s-a verificat). Ce pot face, să mă bucur că se aştern anii peste uitarea şi nerecunoştinţa noastră? Să merg şi eu acolo, la Pelişor, gură-cască, pentru a vedea cum imposibilul este ridicat la rang de certitudine?

De ce-uri la capătul răbdării

Adică, de ce ne-am tot screme să asigurăm climat democratic unor, cum să le zic, enclave cum ar fi Vrancea (dar asta e numai una, din cele multe), care sunt obişnuite să sugă de la un tată unic?! Oamenii aceia, maturi, cu drept de vot, taţi, mame şi prunci de familie, nu au treabă cu "climatul", măi brother. Ei sunt prea obişnuiţi, se pare (că nici nu mai am putere să mă abţin), cu traiul în devălmăşie sub biciul vechilului. Se folosesc, pe nedrept, de uneltele democraţiei, laolaltă cu cetăţenii responsabili, ca să-şi aleagă doar conducători care-i despoaie, îi devalizează.

Poate să tot lupte până crapă pe altarul patriei preşedintele tuturor românilor sau alţii bine intenţionaţi cu balaurul corupţiei (sau, cum e clişeul: hidră?), dacă românii din enclave nu şi nu.

Turcescu. Robert Turcescu con cojones!

De nerecunoscut acest Robert Turcescu din editorialul referitor la absenteismul bucureştean, Miticii şi votul, publicat ieri, 04/06/2008 în Cotidianul! Un Robert Turcescu revitalizat, câştigător al diplomei con Cojones Y Maestria, care riscă prin sinceritate totală încă şi mai mult a-şi pierde cititorii cei ofticoşi - direct vizaţi (mitici, le zice) şi deloc nesemnificativi numeric - decât risca mai săptămânile trecute Florin Negruţiu (măcar acesta din urmă e constant în dat peste bot boborului).

Dragă, încep ăştia să se lămurească, tinerii lupi ziarişti, că nu are sens să abordezi altfel, cu fineţe, tembelismul şi imobilismul civic generalizat din care electoratul nostru nu vrea să iasă de la Revoluţiune încoace. Nici măcar generaţiile "proaspete". Post. Ba, din contră, vârstnicii votează conştiincios, încăpăţânat şi prost, timp în care tinerii doar se grătăresc, se mallesc şi se împerechează fără cuget, ca şi când mâine ar veni cu certitudine sfârşitul lumii.

Una peste alta, sper ca Robert Turcescu să nu fie linşat, nu de alta, dar a început să-mi fie drag şi el. A se verifica mai jos:

"Însă, în spatele vorbelor atent alese, stă o imensă dezamăgire faţă de apatia unor bucureşteni incapabili să-şi asume în ultimii ani nici un fel de opţiune: miticilor le plac profesioniştii, dar votează cu mingicarii de vorbe, ar vrea străzi asfaltate şi circulaţie fluentă, dar sar ca arşi la prima încercare de rezolvare trainică a problemelor, vor să se lucreze, dar apoi se plâng că prea se lucrează peste tot, ar vrea locuri de parcare, dar se opresc să numere bordurile.

Când într-un oraş măcinat de probleme precum Bucureştiul iese la vot doar puţin peste o treime dintre locuitori, nu mai e o chestiune de protest mut, nici de lehamite, nici de frondă şi nici măcar de nepăsare. Absenteismul în acest caz se numeşte nesimţire şi, spre deosebire de Liviu Negoiţă, eu îmi permit s-o rostesc ..."

Axiomă

În zonele cu semnificative investiţii private (vezi aria "şomaj zero" din Vestul ţării), dar... private de investiţiile de infrastructură de care se bucură tocmai acele regiuni în care, economic, nimic nu se petrece s-a votat masiv cu Dreapta: PD-L, PNL. În oraşul meu, PSD nu a prins nici un loc în Consiliul Local şi sunt mândru de asta!

În judeţele obişnuite cu umbrela partidelor paternaliste şi care beneficiază sub orice orânduire de purcoi de bani publici pentru infrastructură, singurele investiţii fiind cele făcute de fucking Stat, s-a votat preponderent cu PSD. După atâtea dovezi de corupţie aduse în defavoarea liderilor acestui partid, în ciuda asupririi ciocoieşti - politică judeţeană - duse de baronii locali cei, iată, veşnici.

Adică, m-am îngreţoşat să-mi scrie mie în ziar CTPopescu despre şoseaua lată, cu 4 benzi ce străbate Buzăul. Mi s-a făcut, pur şi simplu, rău! Să vină să vadă drumurile judeţene şi naţionale din Arad şi Timiş, adică astea pe care se fac grosul exporturilor ţării. Căile de intrare şi ieşire din ţară. Prima impresie cu care ne prezentăm înaintea străinilor veniţi din Occident. Sparte, cârpite, înguste, ruşinoase, ofensatoare pentru nişte cetăţeni care totuşi aduc bunăstare ţării.

Prin gaura cheii

Cu o privire fugară, nu şi furişă, îşi verifică sumar şi rearanjă poziţia corsetului, surâzând apoi lumii cu bucuria izbânzii vremelnice în ochi. Linia trupului îi fusese deja scrutată în amănunt, tot prin tehnica voyeurismului fugar şi aparent detaşat, de toţi bărbaţii din preajmă. În fiecare zi se delecta adâncindu-se în conversaţii stufoase cu intelectuali şi artişti, simţind o satisfacţie de multe ori pe cale să o sufoce, după care mergea şi agăţa tractorişti unsuroşi, cu penisul erect la orice oră şi la comandă, oferindu-li-se cu totul, îmbibându-se cu mirosul lor de motorină arsă cu gândul la acei intelectuali pe care îi considera nevolnici, pesemne, sau devitalizaţi, din moment ce îi deposeda în mintea ei atât de lesne de orice potenţă sexuală.

Ştii ce mă interzicea, provocându-mi o inexprimabilă furie interioară şi neputinţă, în copilărie? Ţocăiturile neverosimile ale actorilor americani, zgomotul pleoscăit pe care-l produceau gurile lor sărutându-se. Probabil că din acest motiv eu urmăresc atât de tipicar să nu scot vreun sunet când mă sărut. Plescăitul gurilor lor mă inhiba, mă făcea şi mai timid când mă uitam la tv (obiect familial sacru) împreună cu părinţii, aproape că simţeam o greaţă isterică. Eram, presupun, inconştient confruntat cu propriile-mi „vinovăţii", cu propria tentativă de viaţă sexuală, pe care o socoteam de neexteriorizat la acea vârstă, chiar dacă îşi cerea „drepturile" cu stăruinţă.

Citate - Sudhir Kekar

"Concepţia indiană asupra persoanei este inseparabilă de o anumită concepţie despre lume. Contrar experienţei culturale occidentale, percepţia sinelui de către un indian nu este aceea a unei individualităţi limitate, unice. Persoana indiană nu reprezintă o conştiinţă redusă la ea însăşi, aflată în interacţiune cu alte individualităţi similare, precum şi cu universul său natal şi social. Dimpotrivă, indianul tradiţional, urmărind imaginea dominantă a culturii sale şi propria sa experienţă despre fiinţă, e făcut din relaţii... Toate afectele, nevoile şi mobilurile sale se dovedesc relaţionale, tot aşa cum angoasele sale reprezintă tulburări relaţionale - nu doar în raport cu fiinţele umane, ci şi cu ordinea naturală şi cosmică".

Exhibiţionism

Votul mi s-a dus, în mare măsură - grăbit şi de duhoarea de năduşeală electorală din sala cu cabinele - către partidul pe care-l votez constant de 8 ani încoace (nu socotesc momentul CDR, că se fac şi mai mulţi ani), atunci când se iveşte ocaziunea. Mărturisesc: nu am identificat altul mai convingător. Într-o vreme simpatizam (şi atât) cu formaţiunea reprezentativă a maghiarilor din România (naţie agresivă, cu uriaşă capacitate de a ghici şi juca roluri istorice). Astăzi, i-am acordat un vot din cele patru: Consiliul Judeţean. Mă veţi întreba (visez eu): ce vrei să facă preşedintele CJ fără un partid care să-l susţină? Nu ştiu, să se descurce. Eu am ales maghiarii pentru că au dovedit, în o mie de ani, că propagă în jur simţ gospodăresc, drag de orânduială şi curăţenie în jurul casei. Numai aşa, românii din astă parte de ţară s-au putut situa mai mereu peste standardele balcanice. Mulţumită vecinătăţii germanilor şi ungurilor. Aşa că, sper. Azi m-am simţit nespus de util civic; bineînţeles, mă amăgesc.

La primare, mi-am votat prietenul, nou şi curăţel în politichie: din "întâmplare", liberal şi el. Este evident că se pot mişca mai multe în orăşelul ăsta, cu asupra măsură de ambiţie şi cu proiecte bine ţintite. Dar clica din primărie trebuie, în majoritate, ecarisată. Altfel, mai degrabă nu ne punem să schimbăm edilul şef. Şi am mai optat pentru lista de consilieri a liberalilor, că, din păcate (restul listei nu îmi convine), am avut şi acolo un alt prieten postat - mare minune, între atâţia burtoşi - pe loc eligibil. Era păcat să îmi irosesc votul pe altcineva. Deşi, mă scărpinase puţin pofta să ştampilez niscai independent.

Tot ce ştiam cu o dramatică certitudine, pipăindu-mi cu limba pe ceriul gurii sentimentul ascuţit de greaţă, fu că în nici un chip non-partidul PD-L nu va fi trimis de mine şi de familia mea în structurile de putere locale şi, ceva mai extins, judeţene.

Foarte greu mi-a fost să aleg. Adevăr grăiesc, până azi nu am fost decis 100% cui îi să acord încrederea, mă refer la partide. Nu mi s-a întâmplat niciodată o asemenea ezitare în întreaga mea istorie de alegătoriu, din mai 1990, când am votat pentru prima oară, foarte sigur pe mine, în locul unei mame Floriţă neştiutoare de carte.