Chiar în clipa asta m-aş îmbrăca şi aş da fuga să-mi cumpăr un ziar. Cum o să mănânc privat de ştirile de doi bani din paginile unui ziar?
Biruit de somn la orele 20, în timp ce mă străduiesc să citesc Orb prin Gaza. Şi cum mai devoram cartea asta la prima lectură!
Cumpăr Adevărul şi, aşezându-l cuminte pe pat, îl privesc cu coada ochiului ca pe o amantă mai veche, revenită suprinzător în viaţa mea. Mi-e atât de familiar formatul său, aşezarea în pagină, merg exact la rubrica favorită, cu ochii închişi, fonturile le-aş recunoaşte dintr-o mie. Mi-e dor de el. Chiar am impresia că îmi place şi aşa, cu alura asta ineptă, căpătată după plecarea lui Cristian Tudor Popescu.
2 comentarii:
Heh, veşnicul abonat la Adevărul, chiar dacă poate ai renunţat la abonament.
Adevărul (de Arad) a fost singurul ziar la care a fost vreodată abonată familia mea. A fost şi ziarul din care am învăţat să citesc. Mă aşeza mama lângă ea pe un scăunel, în timp ce ea făcea vreun tighel la maşina de cusut, la o pereche de pantaloni oarecare, iar când se plictisea să mă audă citind titlurile articolelor, îmi dădea centimetrul să încep numărătoarea până la 149. Aveam în jur de cinci ani, sfinte vremuri...
Nu mai am abonament de atunci. De când cu migraţiunea grupului CTP. Nu avea sens, dar trageam cu ochiul la ziar pe tarabe. Doar ştii că-s maniac. Am, însă, la colecţie ani de zile de apariţii, de la primele numere din timpul revoluţiei.
Am învăţat alfabetul scrisului jurnalistic cu oamenii aceia (care scriau cu toţii superb, chiar şi cei de moralitate îndoielnică). Imitând, repetând, memorând. Apoi, permiţându-mi şi "originalităţi".
Sunt atât de obsedat de ziare că mă pot înscrie la concursuri de recunoaştere a lor doar pe baza fontului folosit. E mica mea mare mulţumire şi mândrie. Mai ales că ştiu că sunt cu duiumul studenţi la Jurnalism care nu citesc nici o publicaţie...
Trimiteți un comentariu