Patapievici reanimat - despre bucureştizare

Ce mult îmi place dl. Patapievici când nu adulează, nu ridică în slăvi efemeri şi îndoielnici oameni politici, fie ei şi şefi de stat. Îmi place când scrie despre noi, despre sălbăticia specifică românului de rând, dar şi celui cu guler alb, ce scoboară din jeep şi lucrează în centru. Nu avem norocul să citim în presa noastră prea des articole ce ne pun oglinzi necruţătoare în faţă. Mai cutează domnii Cărtărescu şi, iată, Patapievici. Când şi când. Probabil că, dacă ar fi scris el acel trist, dar deloc regretabil post al meu despre îmbulzirea la bradul de metal din P-ţa Unirii, ar fi reuşit să fie mult mai convingător ca mine. Măcar prin semnătură, dacă nu prin exemple şi argumente. Mai ieri, parcă purtam o discuţie aprinsă despre amărăciunea ce mă cuprinde, vizitând uneori capitala sau vreun oraş cu peste trei sute de mii de locuitori: par a fi doar nişte amplasamente unde o sumă de oameni gonesc animalic să-şi câştige existenţa. Urbanitatea nu este dată doar de înălţimea şi decoraţiunile clădirilor. Nici de numărul teraselor şi cluburilor. Ne spune H.-R. Patapievici ce şi cum (italicele sunt ale mele...):

Oraşele noastre arată ca nişte depozite, fie de resturi de la toţi, fie de maşini de la unii. Oraşul-parcare şi oraşul-resturi-de-tot-felul constituie realitatea noastră zilnică. Lecţia acestei realităţi este simplă: dacă toţi aruncă la comun, eşti tu prost să faci altfel? Nimeni nu ar culege murdăriile aruncate la comun, după cum numai o minoritate se abţine să sporească resturile lăsate de izbelişte pe oriunde. Consimţământul nostru indiferent şi, nu ştiu cum, fatalist-plictisit, la degradarea spaţiului public este consecinţa lipsei de încredere pe care o avem toţi, şi cei care merităm neîncrederea şi cei care nu o merităm, în semenii noştri. De fapt, ne dispreţuim unii pe alţii. Iar semnul strigător la cer al acestui dispreţ calm, aşezat, lipsit de drame şi de la sine înţeles este neaşezarea, neorânduiala şi mizeria spaţiului nostru public. Individualismul românesc, spre deosebire de cel occidental, care a tras toate consecinţele individuale din roadele sociale ale cooperării voluntare, stă sub lozinca „se descurcă fiecare cum poate, scapă cine apucă“. Pentru că nu dă doi bani pe spaţiul public şi pentru că nu are încredere în nimeni, românul caută maşinile scumpe şi impunătoare şi dă oricât de mult pe case izolate: în acest mod poate străbate oraşul fără să aibă contact cu semenii săi, iar consecinţa urbană este că acest loc comun al locuirii, care este oraşul, a devenit doar un spaţiu de tranzit (între două locuinţe) şi un loc de parcare (pentru vehiculul care ne duce între cele două locuinţe - sau locaţii, cum se spune azi).

Nu cred că mai putem nutri în mod realist speranţa că o legislaţie mai bună va face din neorânduiala oraşului nostru un veritabil loc al locuirii. Prin felul bezmetic în care ne comportăm - de la felul în care traversăm strada, la felul în care şofăm, de la capsa pusă pe toată lumea, mocnită, la izbucnirile necontrolate de furie pe stradă, când ne ciocnim de neaşezarea din jur - , noi parcurgem zilnic, ca turbaţi, limitele închisorii sufleteşti pe care ne-am zidit-o prin aceste trei lucruri: treabă făcută de mântuială, lipsă de încredere şi egoism. Iar din această temniţă nu se iese nici prin legi mai bune, nici prin amnistii norocoase: se iese numai transformându-ne sufleteşte.

SENATUL EVZ: Neîncrederea: închisoarea în care trăim

Foto: Arad, centrul vechi.

We are all dead

Pentru că mergem cu ochii în jos sau întorşi spre interior şi nu vedem cum trecerea de la o oră la alta schimbă oraşul. Pentru că atunci cînd ne ciocnim sau ne împiedicăm din întîmplare, în continuare nu ne vedem sau credem că ne-am ciocnit de un stîlp sau de o fantomă. Pentru că replica trîntită în toate felurile "ce oraş/viaţă de rahat" nu are nici o acoperire şi nici umor.

Pentru că trei din patru conversaţii ar putea să nu existe, pentru că nu spun nimic; sunt goale, seci şi fricoase.

Şi aceste două-trei fapte n-au sens, din vraful de explicaţii nici una nu e bună. Aşa că suntem morţi.

---
foto de pe written on the city
(unde e viaţa scrisă a oraşelor)

Azi în poze de ieri

Şi-atît. Vom reflecta. Vom vedea pe săturate şi citi cu măsură (cu creionul între dinţi şi mintea în carte) Da.

Umanismul ateu

M-a făcut curios Adrian G. Romila, în nr. 12 (39)/decembrie 2007 al Ideilor în Dialog, cu recenzia lui convingătoare la cartea Drama umanismului ateu de Henri de Lubac. Subiectul interesându-mă în mod deosebit.

Iată ce scrie dl. Romila, italicele îmi aparţin:

"El (de Lubac) crede că un romancier trece în opera sa mai mult decât o face un autor într-un tratat doctrinal, pentru că viaţa e refractară la formule şi se lasă mai bine suprinsă de acţiunile dintr-o naraţiune, de fiinţele "create" literar. Tocmai pentru că o bună parte a eului e refractar autoanalizei raţionale, "adevărul fiinţei" se desenează acolo unde nu e luat în serios, unde apare o mască, ca erou de poveste."

Ce mai subliniam eu, aici şi în varii discuţii, despre roadele excesului de "luare în serios" a propriului scris şi rătăcirii în formulistică şi-n stilistică. De asemenea, despre măsura în care căutarea Adevărului după formule, "cu liste şi notiţe", te îndepărtează radical de revelaţia autentică. Mda, nu cu aceeaşi pricepere răsuceam vorbele ca monseniorul de Lubac.

Enervări în averse

Guvernul liberal Tăriceanu doreşte să extindă aria de acoperire a celor câteva sute de impozite şi biruri care apasă contribuabilul român şi nu ştie cum s-o facă. Deh, o "factură" pentru cheltuielile bugetare asumate iresponsabil cu aşa-zisa "politică socială" (în care intră de-a valma: şomaj, măriri de pensii, măriri de salarii la parlamentari, noi prime, scutiri şi indemnizaţii pentru cei din administraţie, justiţie, armată, guvern, etc) tot trebuia plătită. Apoi, constatând scandalul iscat, dl. Păcuraru, ministrul cu ideea revine asupra ei. Adevărat grăiesc, dacă nu aş fi avut părinţi dascăli, "recunoştinţa" mea pentru bugetofagi ar fi veşnică. În loc să-şi încordeze sfincterele ca să conceapă o strategie pentru atragerea investiţiilor străine directe, creându-se astfel locuri de muncă în sectorul privat (asta însemnând în plus, dări sporite la buget, reducerea numărului de şomeri), guvernul generic român se gândeşte doar cum să-i menţină alături pe cei dependenţi de el - armată regulată, disciplinată şi profesionistă de votanţi.

Actualmente, de problema românească a lipsei locurilor de muncă s-au "ocupat" măiastru intrarea în UE şi dreptul la liberă circulaţie, iar de-a scăpa de grija investitorilor se ocupă în continuare absenţa nesimţită a unei infrastructuri atrăgătoare (autostrăzi, căi ferate de mare viteză, alte facilităţi) şi, cerc vicios!, penuria de personal, calificat sau ne-.

Eu înţeleg că toate veniturile trebuie supuse impozitării cu cota unică sau alte cote, dar când te scremi pentru a ieşi din marasm, să recapeţi o oarecare "voce" economică în zonă, nu e chiar momentul să te axezi în primul rând pe protecţie, ci să încerci să scapi de oastea de dependenţi, plasându-i în producţie (pe cei apţi), insituind condiţii drastice pentru acordarea ajutorului de şomaj, de exemplu (la al doilea refuz al unui loc de muncă, anularea sprijinului). Apoi, să fii mai atent cu salariile (şi alte facilităţi generoase) achitate din bugetul de stat. Nu, nu cu insuficientele, umilele salarii ale dascălilor şi ale personalului medical. Ci cu purcoiul de bani ce cade cu regularitate - fără chiar ca sindicatele din domeniu să aibă timp să iasă la petiţie - asupra şlehtei de consilieri, şefi de cabinet şi reprezentanţi guvernamentali, fie că-s localizaţi pe la Prefecturi, Consilii Judeţene sau la Palatul Victoria.

Guvernul liberal să mă încurajeze pe mine să muncesc mai cu spor, scutindu-mi cadourile şi premiile/maşina de serviciu/telefonul primite de la angajator (şi aşa, nu îndestulătoare) de dijmă, ba mai mult, de ce nu, iertându-mi orele suplimentare de impozitare. Muncind eu mai cu râvnă, mai eficient, tras înainte de premiile ce mi se acordă pentru aceasta, automat îmi voi face şi multinaţionala să funcţioneze mai bine, iar succesul acesteia, profitul sporit poate o vor determina să mai angajeze nişte oameni, care în prezent activează la negru sau stau acasă pe şomaj. Şi nu ca acum: îşi însuşeşte un buchet de milioane vechi din tot ce capăt eu, pe mine mă umple de lehamite şi mă lipseşte de entuziasm la birou, ştiind că lucrez în gol pentru încă 6 oameni, ca ei să poată sta să se uite la digiteve sau să se plimbe pe banii mei prin Europa, în căutarea proiectelor pierdute.

Mai vine şi pupăza din tei Susanne Kastner, membră a Partidului Social-Democrat (SPD), vicepreşedinta Bundestag-ului german şi se indignează telegenic de lipsa unei politici pentru "cei neajutoraţi": "Dacă privesc realităţile din România sunt tentată să cred că unica ţintă a guvernului este să asigure condiţiile necesare pentru ca bogaţii să devină şi mai bogaţi, în timp ce soarta celor neajutoraţi nu se regăseşte pe agenda Palatului Victoria". Are propuneri domnia sa? Poate o halcă din bugetul federal, poate o parte grasă din salariul ei de parlamentar. De unde să susţină boiereşte statul român atâţia nevoiaşi?! Bani nu sunt, decât, poate, dacă i-ar mulge şi mai brutal pe cei câţiva investitori (mici sau mari) productivi, pe contribuabilii care îşi fac treaba cinstit şi-şi plătesc la timp toate obligaţiile.

Eu zic să ne ştergem lacrimile electorale, ipocrite, vărsate întru veşnica plângere a celor aflaţi în privaţiuni şi să ne învăţăm să le distribuim undiţele necesare, nu să le şi băgăm peştele în traistă. Printre altele, ar mai fi loc şi pentru transmiterea de călduroase mulţumiri către milioanele de români exasperaţi, plecaţi la muncă peste hotare, pentru că cele aproximativ 7,2 miliarde de euro (o sumă care o depăşeşte pe cea a investiţiilor străine) trimise de ei anul trecut acasă au ajutat realitatea economică românească să arate mult mai roz decât e ea de fapt. Lipsa acestei binefăcătoare infuzii ar fi condus la o cădere care nici măcar nu ştiu dacă ar fi fost de nedorit: o cădere în adevăr şi în tăierea poftei de pomeni.

Atitudini cu trimitere

Ca să pară că promovează şi ei politic interesele alegătorilor (în cazul acesta, o minoritate etnică), politicienii UDMR au “speculat” (conform limbajului convenţional ziaristic) declaraţia de independenţă a minusculului Kosovo (1,8 milioane locuitori) şi au comis nişte aluzii străvezii cum că s-a creat un precedent şi pentru Ţinutul Secuiesc.

Nu voi avea abilitatea, în cele ce urmează, să încropesc un studiu cu pretenţii, ci doar voi atinge nişte aspecte. În primul rând, trebuie să mă declar satisfăcut de poziţia României de nerecunoaştere a proclamaţiei de la Priştina, care conduce la apariţia unui nou stat artificial, ilegal şi preponderent islamic pe harta Balcanilor (nu zic a Europei, pentru că e deja prea mult). Atât preşedintele cât şi premierul au respins la unison ideea - remarcabil consens, în condiţiile conflictului deschis dintre ei. În spiritul strategiei mai mult generos-ceţos-filosofice (gen: “fie ce-o fi”) decât concrete, propagată ad-hoc de UE, Kosovo-ul odată “neatârnat” ar urma să fie susţinut (forţat?) pentru integrare. Să integrezi ce? O pătură socială de interlopi, care se află la hăţuri în prezent în regiune? A dovedit între timp niscai U.S. geostrategic authority că independenţa ar umple automat stomacul şi alungă deochiul corupăciunii?

A recunoaşte independenţa unei enclave cu statut incert, în condiţiile în care, pe propriul teritoriu, deţii astfel de zone unde politicienii de etnie maghiară aţâţă o stare de tensiune nejustificată, ar fi fost o atitudine schizofrenică, contraproductivă, destabilizatoare. De asemenea, privind dinspre “colţul” udemerist şi, prin extensie, maghiar autohton, a trâmbiţa şi a începe chiar să crezi sincer în autoguvernarea profundă a unei regiuni geografice (centrul ţării) aflată sub pragul clasic al sărăciei, nu denotă mai mult decât nostalgii iredentiste, total rupte de realitatea economică, de gândirea lucidă. În UDMR sunt destui politicieni cu capul pe umeri, bine şcoliţi, poate cei mai instruiţi politicieni din Parlament. Să promovezi, totuşi, izolaţionismul, cunoscând situaţia tristă de la faţa locului, e o viziune îngustă, posibil suicidară etnic, pe termen lung.

Nu sunt chiar atât de progresist în privinţa noilor idei politice şi geopolitice, totuşi nu mă pot abţine să nu simt anacronismul separatismelor pe criterii etnice, enclavizarea măruntă, închiderea în sine a unor comunităţi deloc numeroase, obsesia autonomiei teritoriale, acum, în secolul XXI. Valabil şi pentru visarea deznădăjduită la apelativul “Mare”, adăugat în coada denumirii unei ţări: Serbia Mare, Ungaria Mare, România Mare. Reîntorcându-mă, nu izolarea şi consanguinitatea au asigurat viitorul şi istoria naţiunilor. Or, din cunoştinţele mele, consanguinitatea (extind puţin înţelesul acestui termen) în Mureş-Harghita-Covasna este o practică obişnuită, pusă în practică meticulos, sub teroarea gândului că cineva s-ar putea metisa cu români!

Continuarea, mulţumită www.starlog.ro, aici: Autonomia suicidului

Matando horas

Vezi, piticule, mai am ora asta de omorât, ce spun eu oră, cinci minute doar şi voi putea spune că şi astăzi am ucis timpul cu folos, dar ce scriu eu să nu te influenţeze, am omorât, priveşte câte ore de cârpă în jurul meu, zăcând în nefiinţă, cu buza de jos întinsă până pe tărâmul celălalt, în bătaia hipnotică a tobelor pline de praf, râzând de mine, ca şi cum m-aş fi aflat în toiul unui enuresis nocturn nepoftit, râd de rozeta desăvârşită a catedralei din Reims, Franţa, şi-ţi arunc în faţă că eşti lipsit de importanță, she makes me wanna die să mă ascund în colţul meu cu jucării, tăinuit de o perdea de culoare indigo cu miros de mucegai, garsonieră sărăcăcios mobilată, deh, tineri căsătoriţi ce pornesc timid în viaţă, timid este adverb aici, de aia nu se acordă, idiotule!

N-am de unde să-ţi mai adun flori, nu mai am nici copaci destui cât să compun un bouquet frumos pe care să ţi-l ofer de ziua ta, cu toată dragostea mea, ca pe o dedicaţie bâiguită la radio de un nepriceput aflat dintr-o dată înaintea unui milion de urechi ascultătoare.

Astăzi nu se aude nici un tunet, nu se va auzi toată vara...Vin la tine, într-o zi, vei deschide ochii şi ne vei vedea pe amândoi înotând în apa călduţă ce urcă, curge în amonte, noaptea cu sau fără lună, frişcă, şemineu şi lumânări aprinse grijuliu, atmosferic, dezvirginator, în strigătul sinistru al păunilor ţinuţi degeaba pe lângă casa omului pentru a mânca orele moarte ale timpului pierdut.

Chemări târzii

Încep cu pâinea unsă cu smântână, pe care am primit-o cu atâta drag de la străbunică în vis. Se aflau cu toţii de faţă, sănătoşi şi fericiţi, fiecare cu îndeletnicirea lui. Smântâna era pe sfârşite, dar ea mi-a pus pe pâine atâta câtă era.

Ce bine că nu m-am dus la înmormântarea ei; e la fel de vioaie pentru mine ca în pruncie, e la fel de prezentă ca atunci când mă trezeam şi mă culcam cercetându-i preocupat faţa - surâzătoare şi tristă în acelaşi timp. Mă asiguram că e acolo, ştiam că răbda toate nedreptăţile şi ingratitudinea de dragul meu.

Legende

"Iubirea, da.
Dar mai e ceva ce-i seamănă şi care totuşi nu-i deloc iubire. Amiciţii şi afinităţi niciodată împlinite sau recunoscute. Legături atât de tainice, încât cei între care s-au înfiripat nu ştiu că există. I-am putea spune iubire neîntâmplată sau iubire neîncepută.
A ocoli iubirea e îngrozitor de greu.
Selma şi Verner erau cei mai mari scriitori ai timpului lor.
(...)
Şi amândoi ştiau că locul lor era numai unul lângă celălalt, că era de ajuns să-ntindă mâna şi s-ar fi împreunat ca jumătăţile unui fermoar, că orice apropiere între ei ar fi fost mai damnabilă decât o căsătorie între fraţi.
Dar obişnuiau să stea de vorbă, la telefon sau în camere uriaşe, strigând unul la celălalt, fiecare din alt colţ."

Torgny Lindgren - Legende, 8, Humanitas 2004

De ce

De ce să citeşti doar mailuri cînd poţi citi romane? Oh bine, chiar aşa. Ghici ce promovează sloganul, împreună cu alte de ce-uri (sau nu).

Ce caut eu într-o zonă care nu mă priveşte. Un posibil răspuns, ca de obicei, pe bîjbîite.

Citesc romane, mă topesc după cărţile-cărămidă, acelea care atîrnă în geantă şi liniştesc mintea mea sentimentală, încrezătoare în Marele Roman, ea care, dacă nu ar crede că Marele Roman salvator există şi ar respira aerul crunt al realităţii cu cărţi teziste sau obscure sau visceralo-poetice sau snob-minimaliste sau...în fine, probabil s-ar duce naibii, de nu ar fi promisiunile romanelor.

Dar citesc şi e-mailuri. Şi scriu multe. Scriem noi toţi romane prin e-mailuri, în timp real, cum se spune, uneori cu bună ştiinţă, alteori fără nici o bănuială. Un observator inspirat ar vedea în poveştile risipite pe internet acel roman în foileton. Un observator inspirat nu s-ar întreba de ce citim numai mailuri cînd am putea citi romane, pentru că ar vedea că diferenţa dintre ele o dă numai şablonul pe care îl foloseşti. De asemenea, el s-ar uita cu ochi mari prin cotloanele în care se ascund în ziua de azi romanul, poezia, muzica, inexplicabilul şi ar înţelege.

Beţivii cuvintelor

Arad

Ce, parcă am fi noi, oricare, scutiţi de păcatul căderii în beţia propriilor cuvinte? Lexicalizaţi la extrem, vocabularizaţi patologic, copleşiţi de cărţile citite şi, îndeobşte de cele care ne bântuie preferinţele. Fascinaţi de ebrietatea autosatisfăcătoare a stilului fără miez. A însăilării fără mesaj, fără cuvântare. A preluării necritice, de aceea, ridicole a modalităţilor arhaice de adresare. Sau a celor scrâşnit postmoderne. Toate astea, de bună seamă, neurmate îndeaproape de vreo idee zvâcnindă provoacă ilaritate sau respingere. Praf şi oboseală. Teribil să trăieşti cu gândul ăsta, ca om care nu se poate ţine departe de litere.

Dar mai bine las pe unul care se pricepe cu adevărat să mă vorbească:

"Virtuozul se ridică deasupra subiectului său prin facilitatea sa de jongleur, dar poate fi un poet superior subiectului său? Nu! El este captivul lumii pe care o trăieşte şi o portretizează, precum Dumnezeu este captivul propriei creaţii. Acesta nu este un act de virtuozitate. Este o naştere, un adaos vieţii, ca orice naştere. Ai auzit vreo femeie spunând că este o virtuozitate să naşti un copil?" Kafka scriindu-i lui Janouch şi tratând subiectul Apollinaire vs. Kleist (acesta din urmă, preferatul lui Kafka).

Norman Manea spune că F. Kafka citeşte în "tensiunea vizionară între om şi destin" refuzul iluziilor, ca şi al acrobaţiilor verbale. "Kafka vedea în poetul-jongleur un comedian care atrage cititorul printr-o creaţie distractivă, rol pe care poetul adevărat nu-l acceptă."

"Povestirile lui Kleist - reia Kafka - sunt poezie genuină, limba perfect clară. Nu vei găsi înflorituri verbale, nimic pretenţios."

Scriind bahic, excesiv de satisfăcut de sine, comiţi un păcat similar cu cele ale mândriei şi autoadmiraţiei ce te pot paşte în timp ce te asculţi rostind meşteşugeşte Cuvântul lui Dumnezeu.

"Personal calm"

...zăresc în trecere pe un zid. Trec tot mai repede, mercur cu aripi la călcîie, şi-mi pare rău că nu mă opresc azi în faţa vreunui lucru. Dar nu. Pornesc de la un song, îmi spun replicile cu un citat potrivit, pentru susţinere şi împotriva răspunderii. Citesc tot în trecere, cu o pînză peste ochi şi minte.

Azi mergem la teatru. Mă mir de ziua asta nemaipomenit de cenuşie şi de bleagă.

Copilăria într-o cutie

Prunc fiind, obişnuiam să îngrop cu pompă obiecte „de valoare" prin locuri în taină alese ale imensei şi umbroasei curţi boiereşti printre arborii căreia am avut fericirea să cresc. În lipsa unor dovezi materiale ale continuităţii noastre de neam şi limbă, înmormântam solemn porumbeii căzuţi din dragoste din cuiburile de sub streaşina casei. Apoi, o luam pe soră mea şi porneam la săpături. Distracţia mea nevinovată era să simulez bucuria atunci când „descopeream" împreună lucruşoarele mai deunăzi dosite de mine. Bucăţele de marmură şlefuită, cioburi de oală, câte o monedă din colecţia mea, una aşa, mai ieftină.

În parcul de lângă clădirea băţoasă, moţăindă a Primăriei, juriul care mă asista de la înălţimea mesei oficiale număra o singură persoană, singurul chip care nu-mi scăpase din îmbrăţişare, odată recăzut în starea de veghe. Visăm mereu chipul generic non-figurativ - curată artă primordială -, în trăsăturile căruia conştientul topeşte toate pattern-urile din bagajul propriu, dar şi frânturi de fizionomii lipite de retină în goana străzii. Sap pământul cu mâinile goale, tâlhărit de teama zădărniciei. Este vorba de o groapă meschină, dreptunghiulară, cât să fie spaţiu îndestulător pentru un porumbel răposat. Învelită într-o pungă de plastic şifonată, cutia metalică ce-mi ferea de la rătăcire copilăria mi se arătă pistruiată de-o rugină maronie. Înăuntru: cioburi irelevante de oale, bănuţi, mirare şi nevinovăţie.

Contrar rostului unui jurat, supraveghetorul meu era acolo mai degrabă pentru a mă ţine subiectiv de mână, în caz că aş fi eşuat. Personaj feminin cu înfăţişare incertă, redus la esenţe, dar ştiut, familiar şi, de aceea, alungat de cenzura visului, fugărit, divizat într-o colectivitate foşnitoare, remistuit la urmă într-un singur contur. Grija ei nemărturisită erau mâinile mele scormonind copilăria.

Foto: apropo de copilărie, Arad...

Valentine's Spray - îndrăgostirea cu de-a sila

...Şi dă-i cu inimioare şi balonaşe roşii ce plutesc nestingherite pe străzi şi în văzduh sau decorând magazinele de orice profil, de la pizzerii la altexuri.

Toate produsele se potrivesc subit a fi oferite, în aceste momente de roşie şi erotică visare, ”persoanei dragi”: DVD playere, căşti, tastaturi, colţare, flori, cauciucuri de tractoare. Ca să evit festivismul de import adus de această chinuită şi consumistă celebrare, am început cu mult înainte să fac cadouri, atât celor dragi cât şi celor nădragi. Şi promit că voi continua să fiu “mai bun, mai atent, mai iubăreţ şi mai cu tact” chiar şi după 14 februarie. Nu am nevoie de reducerile de sezon sau de ofertele de la Avon pentru asta. Nici de americani să-mi dicteze când să iubesc mai cu foc şi când să mă pierd în rutina job-ului.

Păi, aia e, că nu poţi iubi cu ardoare 365 de zile pe an, tocmai pentru că trebuie să mai şi lucrezi, să acumulezi capital pe care să-l cheltuieşti de 8 martie călător, de onomastici, de zile de naştere, de Crăciun (ce să faci de Crăciun, dacă nu să cheltuieşti bani şi să bagi la stomac? - gândeşte omul “modern”) şi de Valentine’s Gay.

Foto: Arad, Cazinoul.

Citeşte o poveste

Sunt onorată să răspund tag-ului de la Zaza. Întîi pentru că lectura ei mi-a încîntat dimineaţa, am ascultat fascinată fragmentul din Aventurile lui Habarnam. Apoi, pentru că ideea venită de la Gramo este minunată: nu-i nevoie decît de cîteva minute şi un pic de entuziasm ca să faci cuiva o bucurie (sau să te bucuri tu citind şi ascultînd pe alţii) . Pe scurt, se alege o poveste, nu neapărat cea a lui Habarnam, se citeşte cu voce tare din ea şi se pune înregistrarea pe blog.

Aşa. După ce-am chicotit de una singură destul, iată şi capitolul XI, Pe meleaguri noi.
Atît cît m-am priceput (sunetul e cam slab şi nu i-am dat de capăt, tot aşa încet vorbesc şi în viaţa reală). Textul e aici. M-am bucurat să citesc.

În continuare, mi-ar plăcea să îi aud citind poveşti pe următorii:
Silviu Man
Radu Iliescu
Puck
White Noise

Bineînţeles, oricine vrea şi are timp de o poveste.

Cezar PAUL-BĂLTESCU

E grea misia asta de analist media. Stai dracu' cu ochiu-n televiziuni până-ţi sare arcul din el, scrii cronici despre emisiuni tot mai idioate, măsori ratingul cu metrul de croitorie, devii obez de la zapping. Ce să spun, muncă de creaţie, îţi trebuie şcoli, mastere şi doctorate ca să te poţi esprima competent despre ce se vede pe sticlă. Uite, am o compasiune adâncă, de dimensiuni prăpăstioase pentru inşi de teapa şi valoarea lui C.P.-Bădescu şi Iulian Comanescu. Eu aş propune înfiinţarea de burse pentru astfel de eroi ai neamului. Să cotizăm cu toţii ca ei să poată liniştiţi să-şi vadă de monitorizarea audio-vizualului, spre liniştea noastră, spre menţinerea unei ridicate ştachete valorice pentru producţiile media. Să-i trimitem mai des la Paris, pe rive gauche, sau, ce naiba, în Saint-Germain, arondismentul 6, la o cură de cafenele.

Nu de alta, dar mă înmoaie la herţ opera de largă întindere a lui Paul-Bădescu şi m-am gândit că măcar cineva, în afară de curtea de pe blog, să i-o recunoască.

Că, de exemplu, în Dilema Veche... recentă, CPB-ul de pază al presei româneşti pare a fi identificat secretul succesului lui Cristian Tudor Popescu - adică un jurnalist cu o talie profesională în comparaţie cu care CPB rămâne veşnic un aspirant bălos în lotul de juniori cu pile la antrenor. Şi anume, acest secret cu care Botescu rupe tăcerea, sparge gheaţa şi smântâna de pe oala cu lapte acru este: încruntarea.

După cultura formată în contact cu sticla şi cu tubul catodic a lui CPB, Cristian Tudor Popescu nu ar fi cine ştie ce somitate a presei autohtone, nicidecum o autoritate învestită ca atare pe drept, graţie vreunui talent stilistic, polemic, reportericesc. Ci creaţia şi creatura unui public îndeobşte televiziv şi, de aceea, îngăduitor în iubirile sale. Nu contează cei mai bine de 15 ani de articole şi editoriale din Adevărul, Adevărul Literar, Gândul, scrise încă din vremea în care CPB nici nu visa nici măcar la curtea actuală de pe blogul personal, darmite la a deveni o celebritate a Dilemei (eh, dar noroc cu excrementul auriu produs odată cu lansarea numărului, mai mult scandalos decât documentat, de demitizare a Eminescului).

Da, CTP "joacă" dintotdeauna un anumit personaj, cum de unde ştiu, întrebaţi-l pe Bădescu. Ştie el, poate mai bine ca însuşi împricinatul. Nu există nici o prezumţie de autenticitate. Nu, CTP nu poate fi chiar aşa în viaţa de toate zilele, adică cinic, sarcastic, strâmbăcios, mereu pus pe critică. Încă ceva: CTP nu e sărac. El, aţi dedus, "joacă" şi sărăcia, dar nu e, degeaba vine la tv mereu în haine de second hand. E putred, taicule, de bogat. E cu cei puţini, ţi-o jur. Pe foc cu ei, cu îmbuibaţii!

Către finalul articolului-popcorn din prestigioasa revistă - care-l rabdă aşa inept cam de multişor - CPB eructează sentinţa fatală, cu care speră în sinea lui de pitic de presă să-l cureţe pe "crucişător". Obrazul i se face aproape vizibil verde-colebil şi telecomanda de pe genunchiul soios nu-l mai ascultă: "Desigur, în ultimul rînd, la toate aceste calităţi se adaugă nervul de pamfletar şi abilităţile stilistice ale lui Cristian Tudor Popescu – dar asta doar în ultimul rînd." Sublinierile îmi aparţin.

Sper ca pseudo-scriitorul ăsta de conjunctură să nu nimerească pe aici, nu de alta dar dacă îmi lasă vreun cumentariu indigest, precum textul meu de mai sus (DAR cum altfel să scrii despre un pitic cu aer academic şi fără de talent?) îl voi bântui la el pe blog şi pe unde-şi mai depune non-creaţiile de acum şi până la pensie. Adică, nu mă duce el în pragul apoplexiei în timp ce-mi rumeg burghezeşte Dilema, doar că într-o zi nu a avut orgasm la remote.
Încruntătura de succes

Cazul unui narcisism incurabil

Arad

Eu însumi ţin la mine...atât de mult, la cel ce aş putea să fiu, încât, cuprins de orbirea dragostei, îmi ofer cele mai deşarte fericiri, cele mai trecătoare plăceri, nimic din ceea nu-şi permite toată suflarea omenească, nimic din ceea ce mi-ar fi la îndemână să apuc, să edific şi să păstrez timp mai îndelungat; să posed totul pe loc, acum, fără întârziere, fără amânare.

Pseudo-filosofic, îmi şoptesc în inexistenta barbă că e posibil ca viaţa să ne ofere de gratuit doar acest tip de fericire, şi anume: fericirea ascunsă în nimicuri, în mărunţişuri, tortul cel mare fiind o himeră de umplut nopţile; impozitul pe vise, bună idee: oamenii visează prea multe bogăţii netaxate şi neredistribuite social.

Mă caut cu atâta încăpăţânare în ceilalţi, pesemne că ispăşesc vreo pedeapsă. Pentru ce anume, nu ştiu. Neliniştea şi febrilitatea căutării par deseori să nu-mi aparţină, ca şi când ar veni din trecutul altuia, al unuia care nu a apucat să-şi lămurească mal de vivre-ul, un pedepsit, un proscris, un om rău, poate, care nu a îndrăgit pe nimeni nicicând, eu - ispăşirea lui, a neînsufleţirii care îl definise.

Căţei

Am tot zis că nu şi nu, am amânat, mi-am muşcat limba. M-am amăgit că lasă, e un motiv de doi lei, ceea ce şi este.

Jigodiile astea băştinaşe de-şi zic jurnalişti nu au lăsat un articol despre vizita lui N. Sarkozy la Bucureşti care să nu înceapă cu referiri demne de cea mai ieftină bârfă. Cum în EVZ, aşa şi-n Gândul! "Proaspăt căsătoritul preşedinte francez...". Ceva îmi spune, dar nu am cum să demonstrez, că dacă preşedintele francez nu ar fi fost implicat în afacerea amoroasă cu d-na Bruni, presa românească l-ar fi expediat undeva pe la sfârşitul ziarului. Dar şi aşa, Carla Bruni e o nimeni pentru noi (fără supărare); totuşi ziarele (eterna mea obsesie), fără deosebire de "ţinută", i-au acordat spaţii generoase sau atenţie consecventă. Un subiect nou, inutil pentru interesul nostru, era construit cu migală.

Chiar şi astăzi, după ce vizita de stat s-a consumat, la radio, la tv, auzi numele lui Sarkozy mai ales alături de cel al Carlei Bruni. Prea puţine au amintit de efectele vizitei pe termen lung, dacă sunt. Capacul pe nervi mi l-au pus cei de la Prima. Tâmpeniile lor au găsit de cuviinţă să-şi intituleze ştirea "Fără Carla"! Imediat după primele cuvinte ale voice over-ului, publicul larg a putut afla detalii semnificative despre înălţimea lui N. Sarkozy, tocurile "ceva mai înalte" la pantofi, podium, şi altele. Pro Tv a iniţiat chiar un soi de concurs, care dintre cei doi şefi de stat e mai arătos?

Nu mă mir că parlamentarii l-au alergat pe coridoare pentru poză, autograf "pentru copii" şi anumite cadouri "cordiale". Ce, parcă ei se deosebesc de noi în mod radical? Diferenţa e că ei au îmbătrânit acolo, pe Dâmboviţa, iar noi - în faţa televizorului.

Lovely Lemon

Ce-mi veni deodată poftă de stafide umflate de rom.
Dar despre altceva voiam să scriu, despre Ionuca şi cum s-a făcut oraşul mai frumos cît timp a stat ea aici (dar nu ca atunci cînd se maschează pentru vreun politician în trecere).
Şi despre cum s-au evaporat blocurile gri.
Străzile aproximative.
Studentele abătute.
Oamenii abătuţi.
(nu mai ştiu, alte lucruri mohorîte care s-au evaporat, dacă le tot număr, probabil că arhitectura acestei însemnări va fi caligramatică şi astfel voi putea spama pe oricine cu un poem nefast)
Despre o groază de planuri şi poveşti.
Despre cum nu am fost în nici o librărie (pe cuvînt)

Despre cum ziua de luni n-a mai venit şi nici n-o să mai vină prea curînd :)

Urmările îndepărtate ale unei polemici

Arad, Piața Mare

Nu s-a născut încă documentarul, filmul (este vorba despre "capodopera" Zeitgeist part 1) sau cartea care să demonstreze că “creştinismul nu este adevărata religie” (nici nu ştiu cine are aşa o pretenţie!). Nu au fost concepute încă ideologia, tehnica, invenţia care să scape omul de apatiile lui, de melancolie, de depresiile fără căpătâi, de mal de vivre, de nevoia de transcendenţă.

Personal, am trecut de mult de perioada când credeam în puterea unui documentar de a revoluţiona ceva. Artistic, estetic, poate. În profunzime, în sinapse, nu. Iar catedralele odioase pe cale a fi construite într-o Românie care mimează la greu Credinţa îmi par şi mie a fi faţa unei tragedii comice, dacă nu chiar o nouă încercare halucinantă a “clerului” şi a unei bune părţi din popor de a-l mitui pe Dumnezeu.

Asemenea producţii au pentru mine exact valoarea, greutatea şi însemnătatea Codului lui Da Vinci. Nu mai pot ce mă cutremur. Sezaţional! Iisus nu a existat. Senzaţional! Şi ne-am lăsat prostiţi atâta vreme! Stay with us, there’s more to come after the break. Asta e ca şi invenţia aia, computerul care are pretenţia că citeşte sufletul, dă diagnostice şi vindecă de deochi. Folosit de scientologi.

Indiferent ce tehorii servesc “documentarele”, de la Michael Moore, Al Gore până la Dragoş Bucurenci, trecând prin “vasta” problemă de interes global a măritişului Magdalenei cu Iisus, ele nu vor revoluţiona cu nimic suferinţele cele adânci şi inexplicabile ale omului.

"Popularitatea" acestui film va fi aceeaşi peste tot în lumea creştină, indiferent de înălţimea catedralelor. Iar în China, Bangladesh, Iran sau Arabia Saudită popularitatea va fi nulă. Nu va provoca incendieri de steaguri şi baricade la Paris, Roma, nici măcar la Vatican, Constantinopol, etc. Dar dacă ar fi conţinut nişte “blasfemii” la adresa Profetului, jumătate de lume ar fi luat instantaneu foc, ca la comandă.

Pe când un documentar care să “deconstruiască” Islamul? Ăştia, “specialiştii” ăştia americani, sau de unde or fi ei, tot dau picioare în gură unui Creştinism care nu mai are nici o vlagă. Ce folos să lupţi cu o religie ce pare să-şi dea, natural, ultima suflare? Amărât scriu aceste.