The pulsating rhythmical remedy

Minute în şir, cu ochii pironiţi la scenă, erau vii, erau #ei - regali, aroganţi - mă mişcam cât să dau prietenilor un semn că sunt prezent şi conştient şi-mi venea totodată să le cârpesc duios nişte palme amicale, că mă trăgeau de haine, nu atât pentru a mă trezi din strania catatonie cât să-şi demostreze lor înşile că se află cu adevărat acolo.

În 1994, deja înnebunit de ritmul şi de sunetele acelea necuminţi, m-am aruncat asupra primei casete audio găsite la prima tarabă cu pirătăciuni întâlnită în cale. Era o versiune incompletă a Music For The Jilted Generation. Skylined, Full Throttle, Claustrophobic Sting - întrerupte când ți-era lumea mai dragă. Dar, pe lângă cele deja cunoscute de la MTV, se mai găseau și delicateţuri-surpriză cum fu Their Law, pe care o ascultam obsesiv, iar şi iar, având o putere de a mă mişca ce nu putea fi de origine pământească.

Chitarele frecate cu cuţitul, preludiul lor, apoi boom!, What we're dealing with here is a total lack of respect for the law, boom! Şi în mijlocul dezmăţului - acel sunet trist-ameninţător-afon, specialitate Liam Howlett, fost cursant la pian ce se răzbunăla pe orele de chin petrecute acasă la profesoara aia stafidită. Sunet sintetic, menit şi reuşind să te răpească din concreteţe, din raţional, din explicația facilă, dintre cărţi şi dintre ruinele unor impresii grandomane despre tine însuţi, din simfonie şi din baroc. Scurta regăsire şi împăcare cu inconştientul.

Beat-ul sincopat, big beatul, cu totul altfel decât i-a ieşit şi înainte şi după aceea oricărui producător de rave-techno. Pauza aceea de o fracţiune, când totul se suspendă şi tu nu îndrăzneşti să respiri. Buuum. 1,2 - 1, 1,2,3 - 1, 1 - pauză - 1. Aproape graţios poţi să-ţi mişti trupul un balet demonic o vălurire delicată nu-i necesar să salți dacă nu ţii neapărat. Dar ce frumos să încerci în van să birui chemarea gravităţii! Tot mai sus, până când reuşeşti să cazi, lin, în tine.

Abia la Poison am început să sar, şi am văzut Piaţa Mare din Sibiu de deasupra, cu mult deasupra celorlaţi. Am ştiut şi am aşteptat cu mare răbdare: Poison o să mă cheme pe nume. Mai ales cum începuse anunţată de sunetele ei esenţiale - subbass-ul caracteristic, de ţap ce ştie şi lătra dacă e băgat la 220 v, vraci izbăvitor de oftică - introduse ca un aperitiv de Liam ca să frisoneze Piaţa.

I've got the fucking what? The fucking rhythmical what - ţipa isteric Maxim Reality cutreierând scena în salturi imposibile. Nu voiam să dansez, am sărit doar ca să le arăt zadarnic că sunt acolo, voiam numai să plâng şi să fiu lăsat în pace în extazul meu.

Clătinând din cap a neîncredere.

N-am avut nevoie de piercinguri sau de creste verzi ca să-i pot iubi nebunește pe The Prodigy. Cred că pe măsură ce îi iubeşti, iar ei îţi vorbesc mai mult și mai clar, obsesia asta devine tot mai intimă, atenuându-ți-se setea de manifestări exterioare.

Dealul nostru. Ziua Ancuţei, trecut de miezul nopţii. Eu, ca de obicei, la butoane; mi se năzare deodată că I've got the Poison. Toată suflarea atinge la unison cu palmele, în salturi bine calibrate, tavanul târnaţului colnei lu' Şuşter. Chiar şi cei care se tăiau la braţul stâng după manele.

Nu am auzit vreodată altceva care să mă șuteze mai cu râvnă de pe scaun dezbărându-mă de invidie, de putoare, de bătrâneţe şi de bunul simţ mumificator. Nimic similar care să-mi inoculeze acelaşi mesaj de sfidare, care să-mi înlesnească drumeţii Dincolo cu acelaşi firesc sau care să-mi unească mai bine trecutul cu prezentul ca #TheProdigy. Abia aştept să le povestesc nepoţilor despre asta!

Since 1994.