Am promis şi obişnuiesc să mă ţin de cuvânt: voi lăcrima solidar cu angajaţii Nokia din Bochum. Dar mai târziu, nu acum. Mai întâi, am de cercetat nişte arhive, să văd în ce măsură hohotele de plâns umanitar au cuprins Germania în 1990, când şandramaua de făcut telefoane mobile de la Bochum tocmai fusese adusă din Finlanda, lăsând în urma ei şi în ţara celor o mie de lacuri şi vopsele primele mii de şomeri dintr-un lanţ care nu se va săvârşi în România.
Ăia şi-au scos deja steagurile roşii cu IGM, organizează un miting amplu, cer boicotarea produselor Nokia, de zici că toate acestea au loc în Rusia putinistă nu în Germania. Şi ne urăsc, încet, social-democratic. Şi multicultural. Vai, dar ce puţin îmi pasă. Şi vai, de cât timp trăim noi această tragedie (minoră la ei) la un nivel generalizat şi nimeni nu ne dă un umăr să plângem. Niciodată nu m-am simţit mai de dreapta. Ce reconfortant!
2 comentarii:
te asteptai ca muncitorii germani sa se veseleasca internationalist? pana la urma camasa proprie e ceva mai aproape decat sloganul cel mai atractiv...
Nu, nu mă aşteptam să ne compătimească, toccmai asta voiam să spun.
Internaţionalismul lor e doar frumos colorat în roşu, fără conţinut, pentru că nu îi văd să-şi împartă degrabă averea (sau măcar surplusul) cu săracii Europei. Nici nu am nevoie.
Dar să nu se aştepte ca românii să fie solidari cu ei, după ce au stat în foame 50 de ani, şi să refuze acum darul Nokia.
Aşa că, şi de mine cămeşa proprie e muuult mai aproape decât Audi Quatro. Şi, ca să-mi permit mai târziu să fiu solidar şi empatic, mai întâi va trebui să acumulez nişte resurse: o casă, un salariu...
Trimiteți un comentariu