Da.Nu.Nu ştiu.

Să lăsăm puţin indivizii umani şi alte obiecte pentru o dilemă. Era într-o zi de marţi, deşi aş fi preferat să fie vineri, cînd n-a mai nins din senin şi n-a căzut nici o oglindă peste oraş. Aşadar mergeam pe bulevardul istoric. Şi în loc de blîndă clădire scorojită, gălbuie -Cinema Tineretului, despre asta vorbesc-, se găseşte un print imens, o perdea pictată, o altă clădire. În fine, iluzia unei clădiri, plus un citat din Iorga. Înainte, înţelegem, nu a fost nici un cinema, ci Coloseul Bragadiru, berăria, hala de bere; o frumuseţe, după cum arată fotografiile. Şi acum dilema:

1. acoperi o clădire "oarecare" cu un praf de cultură, cu o spoială măreaţă şi serveşti asta ca pe o mişcare ingenioasă?

2. dărîmi clădirea în care a fost cinema şi probabil acum sunt şobolani şi reconstruieşti din temelii berăria, eventual ca muzeu? adică ştergi o istorie mai cenuşie pentru una nouă, reluată?

3. scoţi perdeaua şi laşi clădirea cu şobolani aşa cum e, eventual cu un semn turistic "aici a fost Coloseul Bragadiru, aşa arăta"?

------
foto comparate sunt pe orasuliasi
edit: ce se vede pe sub perdea.

Cu faetonul printre porţelanuri

Alene, se plimba şi astăzi timpul pe strada noastră, îmbrăcat în costum scump, cu frunze aurii de lauri majordomeşti brodate pe rever, la patru ace adică, întreţinând o conversaţie din mers cu propriul avocat, diavolul. Ăsta din urmă, târându-şi apatic coada prin imala cleioasă pe care soarele n-apucase să o rideze, poate la vară, poate că mâine, depinde de bunul plac al principalului astru al zilei, care avusese la el ţigări, dar i se terminaseră, surprinzător, înainte de intrarea noastră în emisie

băi, ce mi-a făcut-o individul ăla, m-a luat cu binişorul, pe cuvânt, şi-a întins şcolile la uscat în lumina decolorantă a verii, măcar ele să se zbicească, înfricoşat de gura oficială a nevesti-sii, măiculiţă, ce retragere maiestuoasă şi dezonorantă a trupelor din încercuire, ce împărţire solidară a ultimelor merinde pe meterezele în ruină ale curţii vechi, nu ştiu dacă asculţi cu atenţie expunerea mea orală, căci după festinul de ieri, pentru a-şi căra conţinutul ameţitor şi în mişcare al pântecului îi va fi de folos o roabă, mmm, picioare de porc de închegat apa cu ele, genunchi de gâscă îndesată, ce bune trebuie să fi fost, te lingi pe buzele tale, pentru că pe ale altora ţi-e oprit, stă scris,

nu toată lumea se poate săruta în voia exerciţiului de stil al limbii cu oricine îi aţine calea, există cutume, reglementări de ordin cultural, pentru care au murit numeroşi taţi primordiali şi mame devoratoare, raskolnikovi, smerdeakovi şi mîşkini, parcă am fi pe vremea lu' taica freud, când intelectualii burghezi bolnavi de atâta gândire se cinsteau cu psihanalişti la cină, la prima durere mai acută de inconştient, nu-i ăla bai mare, baiul e că creşte nivelul apelor în giudeţ, chiar dacă şeful mare al apelor giudeţene ne spune că e o nimica toată, nu au pierit decât oameni şi vite, nu au fost inundate decât case şi holde, credincioşii ortodocşi îşi făcură în grup o cruce atotcuprinzătoare şi intrară, de voie, de nevoie, în postul mare, iar vecina ieşi curioasă cu mătura la trotuar, încercând să-l facă mai bun, mai iubitor de semeni, cucernic şi primitor.

Ieşirea

Şi cum zici că ai găsit ieşirea? Te rog, povesteşte mai departe. Am coborât din tren şi deodată i-am zărit ochii verzi abia dezveliţi din muguri, ca prin aprilie frunzele, aşa, mai către final. Privirea mi-a adăstat puţin pe cele două frunze aprilitice, deşi începusem să păşesc, inutil, mai departe. Şi ea, ea ce făcea în acest răstimp? Ea urca în tramvai, încet, fără să vadă nimic, urmându-şi drumul, pierzându-se, apoi, în oraş. Şi, atâta tot?

Nu, cartea mi se scrie singură, dar numai în cap, în timp ce mă întorc spre casă, seara, cu mintea rătăcindu-mi pe întinderile uscate de secetă ale stepei rusești. Şi ce legătură are asta? Are, pentru că, întorcând capul cu cinefilie să asist la urcarea ei în vagon, mi s-a părut că o văd zăcând în pat, mângâindu-şi sânii unşi bine cu cremă de ghete, dar nu era ea.

După ce se îndepărtă controlorul, flăcăul cel grozav, abia întors din armată, ceru o ţigară, încercând astfel să-şi ascundă emoţia prin care trecuse când fusese întrebat de bilet; se înconjură grăbit de o perdea de fum, care însă nu izbuti să-l facă mai puţin jalnic în ochii mei.

Post de un rând

Vreau, simt nevoia ardentă de a mărturisi: site-ul Editurii Humanitas este nul, o insultă! Aproape toate titlurile sunt epuizate şi cred că nimeni nu a mai actualizat nimic acolo. La "În pregătire" nu se află absolut nimic nou! Cică societate franco-română de promovare a cărţii...
Am zis.

Funcţia castratoare a blogului

Una din vocile bărbăteşti piţigăiate ale Radio România, la Cultura Net, acele voci bine ştiute, neschimbate încă de pe vremuri, cu dicţie bună, dar timbru de precupeţ ceva mai educat, adică peste 7 clase. Citeşte un editorial scremut în care le-o zice bloggerilor, tratându-i cu superioară condescendenţă. Se întreabă retoric şi făţarnic ce-i mână pe e-jurnalişti să scrie zilnic pe site-urile lor. Bineînţeles, comentariile acelea „naive", „subiective", „părtinitoare" şi fără valoare.

Dacă tot s-a întrebat singur, singur şi-a şi răspuns la propria întrebare, înşirând o serie de „motive"; primul fiind hobby-ul, apoi „dependenţa" de spaţiul virtual, „nevoia de o oglindă în care să-şi privească eul". Aşteptam degeaba să pomenească, simplu, plăcerea de a scrie! Nu fu loc în mintea şi inima "editorialistului" nostru pentru a admite că sunt foooarte mulţi bloggeri care scriu din plăcere şi (din) cu pricepere. Şi a mai adăugat, la fel de incontinent, că informaţia de pe bloguri e gata rumegată, că nu e prea credibilă, că ar fi doar bravură şi că le lipseşte autorilor şcoala de editare şi minime cunoştinţe de jurnalism... Lasă că, dacă faci Jurnalismul la Spiru Haret ai de la cine învăţa. Cum ar fi: de la Adrian şi Andrei Păunescu. Şi dai examene cu întrebări din C.V. Tudor, O. Goga şi lirica naţionalistă a lui Eminescu.

O mai cheamă în direct şi pe Ioana Avădani, care, probabil, ascultând editorialul ranchiunos al redactorului emisiunii radiofonice, „se scuză" cumva că are blog, afirmând că a fost sfătuită să o facă, prietenii şi binevoitorii apropiaţi au „împins-o" într-acolo, Doamne feri să-i fi venit dumneaei ideea.

Nu ştiu ce jurnalism independent apără doamna I.A., dar vreau mai întâi să dovedească cineva că avem jurnalism pur şi simplu în România şi apoi să vedem dacă se cere să-i câştigăm independenţa. Până atunci, sunt bloguri nenumărate scrise extrem de bine, mult mai de calitate decât gazetele şi audiovizualul autohton.

A fost

Blog Meet Iaşi în cafeneaua Maideyi, locul grozav, oameni interesanţi, idei teribile. Într-un fel, am trişat în interdicţia mea (fostă) secretă de bloguri, întîlnindu-i pe cei care le scriu, dar mă aşteptam să fac aşa. Mi-a plăcut! (revin am revenit)

Ca idee, întîlnirea a apărut cînd s-au numărat bloggerii din Iaşi aici. Ciprian a fost organizatorul, gazda, cum vrem să-i spunem, şi s-a achitat foarte bine de îndatoriri :)

Eu am întîrziat, evident, neieşită din casă de multe zile, uitasem cum e traficul şi cum să te orientezi printr-un oraş care sărbătorea Unirea. Nu mai văzusem pe nimeni dintre bloggeri, cu excepţia Ginei şi a lui Nico, dar nu m-am simţit străină. Suntem în acelaşi spaţiu pînă la urmă, nu avem cum să nu ne intersectăm, chiar mai mult decît credem.

Mi-au plăcut (de acum încep cu linkurile) Gabi de la Haipa, celebrul necunoscut cu rîsul fermecător, Maddish şi de Cosmin Vaman, cele zece voci diferite care au rostit „dezvoltare personală”, l’homme de théâtre, ideea 360city, o dezbatere pasionată despre a fi sau a nu fi pe domeniul propriu... întreaga atmosferă: vie, dinamică, ne-obligantă. Şi bineînţeles, mi-a plăcut ceaiul din locul cu nume snob, ilustraţiile de pe pereţi, scrisul...apropo, ştie cineva ce însemnau acele cărţi poştale lăsate pe mese? Pentru că potrivirea dintre textul lor şi întîlnire a fost perfectă.

Un raport pe puncte la Alexandru Toma. Poze la Marius.

Mood

Nu-i doar pentru că iau drept adevăr incontestabil tot ce a zis Ernest (Hemingway), dar vorba lui, dacă femeia asta avea numai vocea, i-ar fi fost de-ajuns să-ţi frîngă inima.
Poftim:

Literatura gsm

Pentru contestatarii de profesie, veşnic-postmodernişti-militanţi-onegişti (care, aud, citesc şi la noi trântiţi pe jos prin librării, sau şezând turcesc-cretineşte că „aşa se face în vest"), pentru cei care deja strâmbă din nas când aud de un Hesse sau de Dostoievski, a apărut o nouă mană cerească: romanele pe sms. Poate că cei care îl citesc pe japonezul Banana vor fi excitaţi de ştire.

„(Tinerii) Nu citesc operele scriitorilor profesionişti deoarece propoziţiile lor sunt prea greu de înţeles şi poveştile nu le sunt familiare”, explica Rin, citată de EVZ - o autoare de asemenea "romane" în vogă, deocamdată, mai ales în Japonia. Criticii japonezi văd în acest fenomen declinul romanului tradiţional. Şi al literaturii de calitate în ansamblu. Pentru că "operele" semesiste sunt de un simplism ce frizează idioţenia.

Ştiam că Japonia mai păstrează, sub imperiul hipertehnologizării, doar o umbră a spiritualităţii vaste de odinioară. Azi ea se apropie tot mai ameninţător de statutul de ţară-desen animat. Păi nu se tund şi se poartă tinerii ca personajele din manga? Scuip în sân!

Germania - ca o "bananieră" oarecare

Frau Angie Merkel cuvântează seni(l)n că "înţelege" chemările la boicotarea produselor Nokia. Ce model de atitudine cumpătată şi civilizată regăsim noi mai la Vest, în aces caz? Ce mai putem cere preşedintelui Băsescu, în ceea ce priveşte corijarea limbajului său frust, când aflăm cum cutare parlamentar german zice că va da afară orice subordonat care va intra în biroul lui cu telefon Nokia la purtător?! Bine, noi ştim că pe nemţi îi poate apuca lesne isteria, numai să aibă cine să gândească în locul lor şi să le transmită mesajul lătrat, sacadat, şi cu accent bayernez. Însă nu ne-am fi aşteptat chiar la o asemenea escaladare a ostilităţii în secolul XXI.

Fără deosebire de orientare politică, politicienii care au luat poziţie faţă de afacerea Nokia au avut doar cuvinte de îmbiat la ură şi răzbunare. Se comportă cu toţii ca o adunătură de creiere înfierbântate dâmboviţene ce cer scoaterea pe loc a hidrogenului din apă. E treaba lor să se agite cât poftesc în graniţele federaţiei teutone. Numai că, mai nou, privirile peste gard către România, locaţia Jucu, se înteţesc, iar limbile-s tot mai slobode şi mai "incorecte" politic, taman după regulile stabilite de intelighenţia verde şi cea marxistă. Aceasta se numeşte simplu atitudine infantilă, La grădiniţă, dacă erai descoperit ca fiind făptaşul unei prostioare parcă era mai uşor să înduri pedeapsa dacă mai turnai încă un coleg-doi. La fel, bunăstarea (citeşte "creşterea") vecinului ai zice că ţi-ar potenţa propria nefericire.

"Muncitorul român face treabă de mântuială", zbiară însuşi preşedintele grupului socialist din Parlamentul European, Martin Schulz. Nu ştiam că şi socialiştii se pricep la declaraţii de catalogare rasistă, precum duşmanii lor de moarte din extrema dreaptă, naţionalistă! Gata cu "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!", nenorociţilor? Gata cu "solidaritatea internaţională a oamenilor muncii", cretini făţarnici şi îmbuibaţi ce sunteţi? Degeneraţi obişnuiţi cu braţele călduţe ale statului mai ceva ca noi sub cizma roşie. Nu mai cântaţi prin metrou ca să vă faceţi un ban? Şi apoi să vă luaţi de cap cu naziştii la Rostock?

Creştin-democratul Jürgen Rüttgers a ţinut să marcheze şi dânsul un gol de creier, susţinând foarte sigur pe el că "muncitorii germani sunt şi mult mai cinstiţi decât românii". Nici eu nu afirm contrariul de cele mai multe ori, dar să nu amestece cu prefăcută nevinovăţie perele cu nucile care le ţin loc de inteligenţă. Să procedăm şi noi, oare, în reciprocitate în cazul în care o firmă germană, ca Siemens, îşi va lua bagajele şi va pleca în Manciuria? Să le blocăm drumul către gară? Să nu amintim că salariul mediu la Siemens în Timişoara este pe undeva la 500 euro, în condiţiile în care chiriile din acest oraş sunt cel puţin la nivelul Berlinului, dacă nu mai mari? Una e să plăteşti 400 euro chirie pe un apartament comunist din salariul amintit mai sus şi alta e să-i plăteşti dintr-un salariu de 2000 de euro.

Economia germană e obosită de şomeri încurajaţi să stea acasă, primind lunar indemnizaţia pe care o are la noi un middle level manager. Jumătate din tineri merg la şcoli superioare pedagogice şi apoi risipesc banii statului (ai contribuabililor cinstiţi) şi ai bisericilor naive prin lume, mimând acte de caritate. Normal că mişcarea de protest are o asemenea amploare. Dependenţii de subvenţii reacţionează spasmodic când un ce anume le ameninţă privilegiile şi putoarea.

Cunoaşteţi cum investiţia Ford de la Craiova a fost pusă în stand by de organisme UE, pentru a fi luate la puricat contractul şi eventualele legiferări ale Guvernului român care ar fi fost de natură să ofere facilităţi funciare sau scutiri de taxe companiei americane. Astăzi, viitorii foşti angajaţi ai Nokia de la Bochum cer fonduri europene (şi li se va aproba aşa ceva) pentru a li se plăti compensatoriile. Mai departe, imaginaţi-vă.

Plânsul de mai târziu

Am promis şi obişnuiesc să mă ţin de cuvânt: voi lăcrima solidar cu angajaţii Nokia din Bochum. Dar mai târziu, nu acum. Mai întâi, am de cercetat nişte arhive, să văd în ce măsură hohotele de plâns umanitar au cuprins Germania în 1990, când şandramaua de făcut telefoane mobile de la Bochum tocmai fusese adusă din Finlanda, lăsând în urma ei şi în ţara celor o mie de lacuri şi vopsele primele mii de şomeri dintr-un lanţ care nu se va săvârşi în România.

Ăia şi-au scos deja steagurile roşii cu IGM, organizează un miting amplu, cer boicotarea produselor Nokia, de zici că toate acestea au loc în Rusia putinistă nu în Germania. Şi ne urăsc, încet, social-democratic. Şi multicultural. Vai, dar ce puţin îmi pasă. Şi vai, de cât timp trăim noi această tragedie (minoră la ei) la un nivel generalizat şi nimeni nu ne dă un umăr să plângem. Niciodată nu m-am simţit mai de dreapta. Ce reconfortant!

Pledoarie pentru cuvânt

Zece articole de-ale mele despre soarta presei şi mersul ei triumfal prin noroiul subvalorii nu fac cât acesta:

Împuţinarea cuvintelor

Dese şi înspăimântătoare sunt momentele în care îmi doresc să fi avut presă vândută oligarhilor, părtinitoare, whatever, doar să fie bine scrisă. Şi să fie SCRISĂ, scrisă = conţinând cuvinte, nu o înşiruire imbecilă de fotografii cât pagina.

A se citi, după voie, şi Mii de cuvinte.

Am

O idee şi o vrere. Nu ştiu dacă e originală (presupun că nu), grozavă, fantastică sau bună de pus în practică. Dar dovedeşte că nu mi-am umplut capul de concepte şi că nu mi-am suflat aiurelile în cele trei pachete de batiste consumate.
Deci.
I want a tea party.
---
poza e de pe art.com

The pulsating rhythmical remedy

Minute în şir, cu ochii pironiţi la scenă, erau vii, erau #ei - regali, aroganţi - mă mişcam cât să dau prietenilor un semn că sunt prezent şi conştient şi-mi venea totodată să le cârpesc duios nişte palme amicale, că mă trăgeau de haine, nu atât pentru a mă trezi din strania catatonie cât să-şi demostreze lor înşile că se află cu adevărat acolo.

În 1994, deja înnebunit de ritmul şi de sunetele acelea necuminţi, m-am aruncat asupra primei casete audio găsite la prima tarabă cu pirătăciuni întâlnită în cale. Era o versiune incompletă a Music For The Jilted Generation. Skylined, Full Throttle, Claustrophobic Sting - întrerupte când ți-era lumea mai dragă. Dar, pe lângă cele deja cunoscute de la MTV, se mai găseau și delicateţuri-surpriză cum fu Their Law, pe care o ascultam obsesiv, iar şi iar, având o putere de a mă mişca ce nu putea fi de origine pământească.

Chitarele frecate cu cuţitul, preludiul lor, apoi boom!, What we're dealing with here is a total lack of respect for the law, boom! Şi în mijlocul dezmăţului - acel sunet trist-ameninţător-afon, specialitate Liam Howlett, fost cursant la pian ce se răzbunăla pe orele de chin petrecute acasă la profesoara aia stafidită. Sunet sintetic, menit şi reuşind să te răpească din concreteţe, din raţional, din explicația facilă, dintre cărţi şi dintre ruinele unor impresii grandomane despre tine însuţi, din simfonie şi din baroc. Scurta regăsire şi împăcare cu inconştientul.

Beat-ul sincopat, big beatul, cu totul altfel decât i-a ieşit şi înainte şi după aceea oricărui producător de rave-techno. Pauza aceea de o fracţiune, când totul se suspendă şi tu nu îndrăzneşti să respiri. Buuum. 1,2 - 1, 1,2,3 - 1, 1 - pauză - 1. Aproape graţios poţi să-ţi mişti trupul un balet demonic o vălurire delicată nu-i necesar să salți dacă nu ţii neapărat. Dar ce frumos să încerci în van să birui chemarea gravităţii! Tot mai sus, până când reuşeşti să cazi, lin, în tine.

Abia la Poison am început să sar, şi am văzut Piaţa Mare din Sibiu de deasupra, cu mult deasupra celorlaţi. Am ştiut şi am aşteptat cu mare răbdare: Poison o să mă cheme pe nume. Mai ales cum începuse anunţată de sunetele ei esenţiale - subbass-ul caracteristic, de ţap ce ştie şi lătra dacă e băgat la 220 v, vraci izbăvitor de oftică - introduse ca un aperitiv de Liam ca să frisoneze Piaţa.

I've got the fucking what? The fucking rhythmical what - ţipa isteric Maxim Reality cutreierând scena în salturi imposibile. Nu voiam să dansez, am sărit doar ca să le arăt zadarnic că sunt acolo, voiam numai să plâng şi să fiu lăsat în pace în extazul meu.

Clătinând din cap a neîncredere.

N-am avut nevoie de piercinguri sau de creste verzi ca să-i pot iubi nebunește pe The Prodigy. Cred că pe măsură ce îi iubeşti, iar ei îţi vorbesc mai mult și mai clar, obsesia asta devine tot mai intimă, atenuându-ți-se setea de manifestări exterioare.

Dealul nostru. Ziua Ancuţei, trecut de miezul nopţii. Eu, ca de obicei, la butoane; mi se năzare deodată că I've got the Poison. Toată suflarea atinge la unison cu palmele, în salturi bine calibrate, tavanul târnaţului colnei lu' Şuşter. Chiar şi cei care se tăiau la braţul stâng după manele.

Nu am auzit vreodată altceva care să mă șuteze mai cu râvnă de pe scaun dezbărându-mă de invidie, de putoare, de bătrâneţe şi de bunul simţ mumificator. Nimic similar care să-mi inoculeze acelaşi mesaj de sfidare, care să-mi înlesnească drumeţii Dincolo cu acelaşi firesc sau care să-mi unească mai bine trecutul cu prezentul ca #TheProdigy. Abia aştept să le povestesc nepoţilor despre asta!

Since 1994.