joi, 30 septembrie 2010

Sinuciderea unui clovn

Meseria: clovn. Vârsta: 27. Religia: nu e enoriașul nici unei biserici. Dar obișnuiește să cânte în cada de baie texte liturgice (corale, imnuri), în scopuri pur terapeutice: îi combat melancolia și durerile de cap.

„nu sufăr doar de melancolie, migrene, indolență și capacitatea mistică de a percepe prin telefon mirosurile, ci și de o îngrozitoare înclinație spre monogamie; există o singură femeie cu care pot face tot ce fac bărbații cu femeile.”

Îi ieșea perfect să pantomimeze ”impresia unei îngrozitoare cantități de agitație inutilă”. Drama omului „care trăiește în lume fără a o locui totuși în sensul deplin al termenului” - cum bine nota criticul marxist György Lukács (ok, el mai scria și că: 'It is not men’s consciousness that determines their existence, but on the contrary, their social existence that determines their consciousness.' - ceea ce nu împărtășesc).
***
Regăsim și-n acest roman axioma - cu rezonanțe gombrowicziene - că nu valoarea, ci aparițiile publice (o, și ”branduirea”!, și moartea - aș adăuga), flecăreala mondenă (te) „confirmă” artistic, de când lumea: „În filmele despre artiști, suferințele sufletului artistului, mizeria și lupta cu demonul sunt proiectate întotdeauna în trecut. Un artist în viață, care n-are nici măcar o țigară și nu poate cumpăra pantofi soției, este neinteresant pentru cineaști, întrucât nu le-a fost confirmat de trei generații de flecari că ar fi un geniu. O singură generație de flecari nu le-ar fi de ajuns.”
***
Talentul părinților germani de a se preface că, între 1939 și 1945, „nu s-a întâmplat nimic”. Refugiul unora - dintre cei care-și trimiteau puberii în aprilie '45, când totul era pierdut, să-și facă datoria sub arme - într-un fățarnic, inconștient-compensatoriu, activism pentru combaterea șovinismului și rasismului. Tăcerea care a sugrumat primele decenii postbelice, urmată de explozia de mărturii și mărturisiri, acuze, învinovățiri reciproce, demascări (explozie din care însuși romanul acesta face parte). Escaladarea (cultul) urii de sine germane.

Nu pregetam a mă mira, în timpul lecturii, cum nu s-a spulberat Germania, după apariția și punerea în circuit cultural a acestui roman-manifest, care dezarticulează în mici fâșii (puse sub lupă și, apoi, focalizate până la absurd) moravurile lumii germane de după Hitler. E scris din floretă; deși șocant, deși fățiș politizat, drama personală primează (trăită destul de exhibiționist - artistul vrea să piară lumea odată cu el - dar narată cu rafinată savoare). Iar în fundal, măcar că la distanță de decenii, se mai fac auzite bubuiturile tunurilor Vaterland-ului și persistă sloganurile (încă viguroase) antisemite, mârâite într-o limbă teutonică lipsită de vocale. Am pretins a nu remarca, totuși, că formațiunea politică CDU și electoratul acesteia - „bigot”, cum altfel? - de dreapta ar fi, în mod subtil, expuse ca autori morali ai ratării unui artist. Să mă ierte istoricii, dar nu am cunoștință despre vreun mecena socialist care să fi finanțat o măreață operă de artă. Plus că nu puțini creatori „stângiști” (Michelangelo o fi fost și el un troțkist avant la lettre, oare?) au supt copios la sânul bogătașilor/bogătașelor vremii - fără generozitatea cărora Frumosul ar fi avut acum o cu totul altă față.

Pentru un lector din secolul XXI ar putea fi mai complicat de înțeles (sau i-ar putea părea azi superfluu), de pildă, și anticatolicismul manifest al lui Hans-clovnul. De asemenea, unui ortodox i-ar fi la fel de dificil să guste pe deplin, cu toate simțurile, polemica H. Böll - Biserica Catolică. Românii nu au avut niciodată dificultăți în a divorța din motive religioase (în ciuda protestelor Bisericii). Nu era un capăt de țară să fii excomunicat: nici nu-s convins că exista (se practica) excomunicarea în BOR. Așa că, unii tineri ar putea ridica azi din sprâncene, nepricepând ce-o fi fost așa scandalos să fii femeie și să faci sex înaintea cununiei religioase sau să nu dai ascultare dogmei care spune că, odată divorțat, la biserică nu mai pupi sfânta taină a căsătoriei. Or, abia aici se observă diferențele culturale „crase” (și economice, odată cu asimilarea, interiorizarea, preschimbarea în norme de conduită socială a învățăturilor religioase) între societatea ortodoxă și cea catolică (sau protestantă) - înainte de desăvârșirea secularizării. Vedeți, copii, de câte e nevoie ca să vă bucurați în totalitate, in spiritu, de-o carte?!
***
„Când criticii sunt critici cu alții nu e atât de rău ca atunci când sunt atât de necritici și lipsiți de umor cu ei înșiși.”

Savuroase și metodele de ucidere a unui estet (mi-am supt degetele citindu-le, eu - și așa, atât de amorezat de hormoneuții care parazitează conceptual adevăratele creații!):

„Esteții trebuie omorâți cu obiecte valoroase de artă, ca murind să se mai poată enerva încă de distrugerea unui obiect prețios.” „Aș fi putut să răzuiesc vopseaua de pe o pictură valoroasă și să-l sugrum apoi cu pânza, n-ar fi o crimă perfectă, dar ar fi o moarte perfectă pentru un estet.”

O carte de neocolit și un soi aparte satiră antielitistă, ce mie mi-a fost mereu simpatică - câtă vreme știu că elitismul poate lua forme aberante, care la suprafață, în ochii naivi ai gloatei avide de norme și modele, pot trece drept erudiție - în: Opiniile unui clovn - H. Böll

5 comentarii:

Rareș spunea...

Ultima dumneavoastră frază îmi place deosebit de intens... şi asta pentru că îmi plac frazele care par ultime. Voi citi şi cartea :)

cristians. spunea...

:) era deja cazul să mă opresc, nu vreau să obosesc pe nimeni, cum fac alții care publică de 3x pe zi, texte kilometrice, fără pic de considerație pentru urmăritori (oricum, puțin citesc cu atenție în blogosferă).

Secretul ultimei fraze e că, inițial, ea se dorise a fi fost doar un link către recenzia Mihaelei B. Și o recomandare. Apoi, ca prin minune, s-a dezvoltat. Sper că asta va rămâne forma definitivă, dar nu știi niciodată...

Carmen-Corina Gugu spunea...

Când nu ești stresat că trebuie să faci o ”recenzie”, scriitura nu este neapărat mai bună, dar în mod sigur mai lesne de încropit.

În cazul de față, mergea pentru bookblog, cu o introducere și propoziții de legătură. Dar ai tu standarde prea înalte :)

Interesant anti-catolicismul lui. De ce oare simțim nevoia să ne căutăm ”dușmani”?

Ce drăguț când vorbește de moartea esteților... Ce-mi plac anti-eroii :X

cristians. spunea...

Antierou tipic, acest Hans, l-ai iubi dacă te-ar lăsa să..., dar nu te lasă, se încăpățânează să displacă. De ce e un „anarhist”? Rămâne de descoperit din carte. :)

Esteții? Așa trebuie torturat un „degustător rafinat de artă”, un sprâncene-nalte”, care, ca oricare dintre noi, ar trece impasibil pe lângă un Modigliani cerșind în stradă, dar peste 20 de ani i-ar cumpăra bucuros, și total amnezic, tablourile, cu zeci și sute de mii de USD.

Carmen-Corina Gugu spunea...

Poate eu l-aș iubi tocmai pentru că încearcă să mă determine să îl urăsc, sunt mai masochistă de felul meu :))

Mi-am amintit de ”Luna și doi bani jumate”. Trebuie s-o citești, e foarte ”mișto” ;)...

Apropo de arta pe lângă care trecem impasibili și de geniile care nu țin la prețuirea muritorilor de rând.