duminică, 26 septembrie 2010

Casa scărilor

La 1900, casele erau făcute (fățoase) în așa fel încât, stăpânii (sau chiriașii), odată reveniți - de la muncă, de la șpațir - sub acoperișurile lor, încă din largul antreu să-și fi putut îndrepta mândri șalele, să se fi simțit falnici, aparținând unui loc cu care să se poată identifica, dar și ocrotiți bine de zidurile acelea făcute din multe rânduri de cărămidă, fără simțul risipei.

Încă nu încolțise în mintea cuiva, a vreunui stalinist egalitarist cu vocația distrugerii, ideea plăcilor despărțitoare de beton armat, subțiri și reci, de după care, locatarii din „blocurile” de azi (culmea, pârțul postmodernismului comunist), împart proletărește gemetele amoroase ale nevestelor și soților lor cu cele ale vecinilor. Împart, mai ales, inconfundabilul zgomot al apelor năvalnicelor toalete. Sudălmile, incontinentele sfredeliri ale bormașinilor în căutarea nobleței inaccesibile.

În imagini, secession geometric orădean. Un palat aflat, odinioară, în proprietatea unuia dintre cei 30 000 de evrei bihoreni, livrați  prompt de horthyști lagărelor naziste.

Casele mărețe, evreiești - fără de care centrele de astăzi ale Timișoarei, Aradului și Oradei ar fi fost, la rându-le, tot atâtea corso-uri betonist-cubiste, presărate cu magazine universale, gen Deva sau Piatra-Neamț - au apărut atât ca expresie a scurtei perioade de emancipare de care s-a bucurat această neasemuită seminție pe întinsul fostului Imperiu habsburgic (boom-ul edilitar al perioadei 1880 - 1914, importul delirant de art nouveau și secession, sunt strâns legate de prezența evreiască), cât și ca o afirmare arhitectonică a tulburătoarei năzuințe a evreilor înspre integrare, împământenire, spre a se dărui cultural asimilării. De-a se dizolva și a renaște apoi, prosperi, în sânul populației autohtone...

7 comentarii:

Carmen-Corina Gugu spunea...

Te pricepi să faci fotografii. Concluzie la care am ajuns eu de când urmăresc blogul.
And yeah, scările actuale suck, big time. Auzi și sunetele vecinei când nu o face la figurat :))

Hiacint spunea...

Ceea nu s-a întîmplat, pentru că vai, cum a ştiut populaţia autohtonă să nu-i primească, cu cîtă satsfacţie şi-or fi zis mulţi văzînd convoaiele: că bine le face! cum jubilau văzînd nobleţea îngenunchiată. Cum ar jubila azi, dacă ar avea sentimente, cînd văd ruinele vreunei case vechi, rase pentru încă un „imobil de locuinţe şi birouri”.

Cristian SÎRB spunea...

Păi, e rușine să stai, nu-i așa, în casă veche, fără nichel la balcon, statuete de ipsos și pitici în grădină. Fără termopane albe! Oroare!

Iată paradoxul unor oameni care, abia instalați pe-aici, au prosperat cu mai mare iuțeală decât localnicii - motiv de imensă ură (ca peste tot, de altfel). Dar, dacă pătrundem în familia iudee europeană, vom cunoaște curând cu ce preț și cu ce eforturi se obținea bunăstarea, se asigura viitorul numelui, al familiei. Mai trebuia să și muncești, să înveți, pentru a avea parte, în timpul vieții, de glorie.

Or, nu toate națiile-s prietene cu munca, ambiția, efortul intelectual consecvent.

Rares spunea...

O fotografie cât un film. De-asta-mi place fotografia. Bravos!

Cristian SÎRB spunea...

Rareșule, mulțumim din nou.

als spunea...

doamne, ce interior frumos! si, cum eu sint topit dupa lifturile veki (la castelu bran era unu mic-mic, mark 'ziegler'), m-au topit si pozele astea...

ps sper sa nu va indispuna, k dvs va indispuneti un'doi, dar am pus pe blogul-gazda (cel al lui isuciu) citeva 'vekituri' muzicale fara de care nu poci pt k sa traiesc ;)

Cristian SÎRB spunea...

Drept ziceți, că în ultima vreme a trebuit „să se umble” cu mine cum ai umbla cu o vază Ming. Dar mergem să ascultăm.

Pozele-s făcute, mulțumim!, cu ochii. Iar ochii mei, așa cum se vede, nu-s suficient de digitali. :) Mai cu seamă când îmi țin respirația, surprinzînd asemenea clipe, galerii către secolul meu favorit, se mai și încețoșează.