80 de poezii

Neîntâmplarea face ca multe, cele mai multe!, dintre volumele de poezii ale lui Marin Sorescu - aflate în posesia mea, în prezent - să fi fost cumpărate din anticariate orădene. Cred că antologia bilingvă (româno-italiană) 80 poezii/80 poesie nu face excepţie. E posibil să mă-nşel, dar mie îmi face plăcere (lăsaţi-mă) să cred că şi această achiziţie e rodul foielilor mele cu răsuflarea tăiată printre rafturile tot mai puţinelor librării cu carte veche din Oradea, Arad sau Timişoara - foto (cele mai secession-iste oraşe din viaţa mea).

Indicibila mea atracţie către necumintele oltean ar putea fi lămurită parţial măcar, pentru cei care ştiu să ghicească-n litere, prin mărturisirea că: simt (şi simt într-un mod care nu permite contrazicere şi îndoială) că iubirea mea de Sorescu e soră bună, la origine, cu amuţita fascinaţie (doar în mică măsură culturală ori livrescă, în cea mai mare proporţie - viscerală) pe care o încerc ”confruntat” cu o faţadă, o poartă sau un obiect casnic art nouveau/secession, cu arhitectura gaudistă, cu suprarealismul şi cu (poate se întreabă unii ce caută şi asta pe-aici?) psihanaliza.

actorii

Cei mai dezinvolţi - actorii!
Cu mînecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!

N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Cînd încep sentimentele
Să se clarifice.

Pătaţi de ulei,
Cu şepci veridice,
Ocupînd tot felul de funcţii,
Intră şi ies pe replici,
Care le vin sub picioare ca nişte preşuri.

Moartea lor pe scenă e atît de naturală,
Încît, pe lîngă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Grimaţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă.

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ţinem mîinile.

(din volumul Tuşiţi)
Marin Sorescu, 80 poezii/80 poesie, Editura Eminescu, 1972

Citesc, deci rezist

Însușirile unui jilț

Acasă la Jacinto există un jilț pentru murit.
Când cineva îmbătrânește, într-o bună zi e poftit să ia loc în jilț, care e unul obișnuit, doar că are o steluță argintie în mijlocul spătarului. Cel poftit oftează, dă puțin din mâini de parcă ar vrea să se ferească de invitație, apoi se duce să se așeze în jilț și moare.

Copiii, veșnic puși pe năzdrăvănii, se distrează păcălind musafirii când mama nu e acasă și îi poftesc să se așeze în jilț. Cum musafirii sunt la curent, dar știu că despre asta nu se cade să vorbească, se uită la copii grozav de tulburați și se scuză cu cuvinte ce nu se spun niciodată în fața copiilor, spre bucuria fără margini a acestora. În cele din urmă, musafirii se folosesc de orice pretext ca să nu se așeze, însă mai târziu mama își dă seama ce s-a întâmplat, iar când copiii se duc la culcare primesc o bătaie zdravănă. Totuși, nu se învață minte, și la răstimpuri mai izbutesc să păcălească vreun musafir naiv, punându-l să ia loc în jilț. În cazurile astea, părinții se fac că nu văd, căci se tem ca nu cumva vecinii să afle de însușirile jilțului și să vină să-l ceară cu împrumut pentru a pofti pe careva din familie sau dintre prieteni să se așeze în el. În vremea asta, copiii cresc și vine o zi în care, nu se știe de ce, nu-i mai interesează nici jilțul și nici musafirii. Ba chiar se feresc să intre în salon, ocolesc prin curte, iar părinții, acum foarte bătrâni, încuie bine ușa salonului și-și privesc cu luare-aminte copiii, ca și cum ar vrea să le ghicească gândurile. Copiii se uită în altă parte și spun că e ora de masă sau de culcare. Dimineața, tatăl se scoală primul și se duce întotdeauna să verifice dacă ușa de la salon e tot încuiată sau dacă nu cumva vreunul dintre copii n-a descuiat-o ca să se poată vedea jilțul din sufragerie, pentru că steluța de argint strălucește până și în beznă și se vede perfect de oriunde din sufragerie.

Povestire din volumul Idolul Cicladelor de Julio Cortázar, Polirom 2006, traducere de Tudora Șandru Mehedinți.

Parizianu' şi ţiganii

Pornim de la ceea ce face deja blogosfera şi publicaţiile online să clocotească (nu vreţi să ştiţi ce se petrece la ora actuală pe forumuri, unde trupele de asalt execută iarăşi din vorbe ţiganii din România). În regulă, vin şi eu să înmulţesc rândurile celor care ţipă deja. „Avem nişte probleme fiziologice, naturale, de infracţionalitate în sânul unora dintre comunităţile româneşti, în special în rândul comunităţilor cetăţenilor români de etnie romă” - așa grăieşte ”evanghelia” după Teodor Baconsky - ministrul român de externe.

De unde reiese că naţionalitatea, haina şi "demnitatea" ocupată îl fac pe om mai abitir decât cărţile citite şi mai mult decât plimbările lungi şi dese pe Boul'Mich'. Tone de cărţi citite, tone de articole publicate sau de cărţi scrise, odată născut român, se pare că nu te mai pot "spăla" de antiţigănism. Aparent, nu altceva i se întâmplă acum d-lui diplomat T. Baconsky. Cura îndelungă cu aerul rarefiat al Saint-Germain-des-Prés n-a servit, iată, la mai nimic.

În cazul "demnitarilor" români, pentru a-şi deconspira la viteză hramul purtat, nu e nevoie decât de o insistentă campanie de presă - subliniez: bazată strict pe declaraţiile nesăbuite ale acestor bărbaţi sau muieri de stat. Sau de şi mai puţin: de câteva întrebări mai obraznice, ivite în cursul unui interviu, ca să-i scoată din fire pe domniile lor şi să-i determine a-şi da arama pe faţă (adică, aici, rasismul congenital). Oricum, la MAE pare a fi pe rol un adevărat brainstorming, declanşat pe vremea fostului ministru A. Cioroianu (ştiţi, când cu strămutarea "elementelor" - infracţionale şi duşmănoase? - neromâneşti în Egipt), privind o posibilă soluţie finală de aplicat anumitor "minorităţi conlocuitoare", recte ţiganii.

Fireşte, ieşiri politice fără perdea am mai întâlnit şi la alte case, mai titrate (vezi fostul primar al Romei, alţi miniştri italieni, vezi Sarkozy etc), dar pe aceia nu-i cunoaştem, să zicem, îndeaproape. Plus că nu-s intelectuali! Pardon, nu-s intelectuali care POZEAZĂ în mari echilibraţi, în sfătuitori aşezaţi ai naţiunii, în toleranţi doldora de cunoaştere, de spiritualitate şi de rafinat simţ al umorului. Mda... Poate, mai degrabă, simţ (camuflat) al omorului...

Fireşte, am presimţirea că suntem foarte mulţi cei care gândim profund rasist, mă refer la rasismul acela mocnit, dificil de eliminat prin educaţia tot mai necorespunzătoare, primită acasă, în şcoală şi-n biserică (exact în ordinea asta). Dar eu tot mai sper că de la elitele conducătoare se poate aştepta să NU reprezinte poporul, inclusiv cele mai primitive concepţii sau doleanţe ale acestuia, chiar ad litteram. De aceea, nu privesc cu ochi buni, de exemplu, recursul la popor în chestiuni delicate, situate binişor în afara putinţei de judecată limpede a majorităţii, cum ar fi: reducerea numărului de parlamentari, desfiinţarea unei Camere, oportunitatea scutului antirachetă. Ei bine, nu: la noi - popor, elite, tot un drac. Guşa şi căpuşa - identice. Le deosebesc doar ifosele. Le uneşte rapiditatea cu care spuza de cultură se spulberă când se confruntă cu prejudecăţile de rasă.

Şi mai pe scurt: e, oarecum, "de înţeles" ca eu (eu generic), fără master, fără doctorate, fără cărţi publicate să fiu, la rigoare, xenofob sau antiţigani. De la unii ca Cioroianu (istoric) şi Baconsky (dr în teologie) nădejdea era, însă, să nu-mi ofere în oglindă propria-mi imagine, ci să mă determine să aspir la mai mult. Mai mult măcar decât îşi propusese un Hitler sau un Stalin, mai mult decât veşnicele teorii biologiste despre inferioritatea înnăscută a unora şi superioritatea altora.

UP local

În Iaşi, un domn şi-o doamnă care locuiesc la ultimul etaj şi-au construit o casă pe bloc. Toată lumea e indignată, contribuabilii spumegă, comentatorii ziarelor îşi arată ura şi dispreţul faţă de Moldova, slăvind Clujul şi Timişoara. Numai mie mi se pare o excentricitate superbă, un manifest (pe nevrute) împotriva cutiilor de carton în care stăm? Mi-a amintit de Up, pe care l-am văzut cu tot zîmbetul într-o seară, recent. Un fel de up în Iaşi, o căsuţă ciudată, ca un fel de pălărie peste bloc (de nepreţuit!).

What is the scandal?

EXIT GHOST - Philip Roth (roman situat între primele 5 în clasamentul meu 'Roth'). Voi reda aici doar un fragment din scrisoarea lui Amy Bellette, o veche prietenă a lui Zuckerman, către redacţia de cultură a The New York Times - exasperată de jurnalismul senzaţionalist-tabloidic al reporterilor culturali, preocupaţi să simplifice ideologic şi să supună unui reducţionism biografic esenţa operelor literare. "Jurnalismul vostru cultural e bîrfă de tabloid deghizată în interes pentru 'Arte'."

Without the least idea of what is innately transgressive about the literary imagination, cultural journalism is ever mindful of phony ethical issues: 'Does the writer have the right to blah-blah-blah?' It is hypersensitive to the invasion of privacy perpetrated by literature over the millennia, while maniacally dedicated to exposing in print, unfictionalized, whose privacy has been invaded and how. One is struck by the regard cultural journalists have for the barriers of privacy when it comes to the novel.

If I had something like Stalin power, I would not squander it on silencing the imaginative writers. I would silence those who write about the imaginative writers. I'd forbid all public discussion of literature in newspapers, magazines, and scholary periodicals. I'd forbid all instruction in literature in every grade school, high school, college, and university in the country. I'd outlaw reading groups and Internet book chatter, and police the bookstores to be certain that the costumers did not dare to speak to one another. I'd leave the readers alone with the books, to make of them what they would on their own. I'd do this for many centuries as required to detoxify the society of your poisonous nonsense.

DEX-ul și...

Descopăr (din nou!) în Suplimentul de untură, nr 259/6-12 feb. 2010 (și - deci, din nou! - în presa culturală), formularea: ”cea mai completă”. Or, eu știam, am învățat (bine) la școală că poate exista doar ”complet” sau ”incomplet”, fără grade de comparație. Dacă ceva e complet, definiția cuvântului ne ”asigură” că nu mai încape acolo nimic în plus pentru a deveni ”mai complet”, ”foarte complet”, ”deosebit de complet”, ”cu totul și cu totul complet”, ”complet cu vârf”, ”din cale afară de complet”. Acest complet nu este altceva decât un exhaustiv cu o idee mai învechit în vocabular. Vă rog, scutiți-mă cumva de vremea când veți decide să-l supra-superlativizați și pe acesta din urmă cu ajutorul adverbelor determinative: foarte, mai, și mai, cel mai, etc. Doar vorbitorii nevrotici, nesiguri pe ei, ai limbii române au nevoie de atâtea ancore și proptele pentru a avea senzația că se exprimă... complet, integral, total, exhaustiv. Tot ei sunt cei care întâmpină necazuri mari cu bietul, ajuns ”complet” insuficient: majoritatea (cea mai mare parte dintr-un întreg, adică).

Majoritatea ”pură și simplă” e demult istorie. Orice utilizator de limbă română care (nu) se respectă va spune, în lipsă de alte argumente cu care să-și înfoaie elocința precară: ”marea majoritate” (=marea cea mai mare parte dintr-un întreg?). Observăm că propteaua adjectivală la care se apelează pentru a apărea alături de majoritate diferă în funcție de criterii misterioase. Probabil că, de pildă, indivizii care cred despre sine că-s instruiți preferă: ”imensa majoritate” (sunt curios cum se traduce asta în procente electorale, statistice). Nu vorbim aici, desigur, de bine definitele prin lege: majoritate absolută (cel puțin 50%+1 din total), majoritate simplă.

Eu, unul, aș înființa ca mâine un ONG pentru protejarea majorităților mijlocii, mici și a celor infime. A majorităților minoritare! Mai circulă, politic, și conceptul de ”majoritate zdrobitoare”, care sună un pic mai puțin barbar - cu condiția să nu-l auzim din gura d-lui Geoană, atunci când promite, violet, că în al treilea tur de scrutin va câștiga detașat...

Son corps en morceaux

Je n'ai pas de souvenir d'enfance - (a)utopizează Georges Perec în W. Şi apoi, adoarme. Se cuibăreşte în labirintul (cu toate uşile deschise al) somnului. Starea fără viitor şi fără trecut, fără timp, a somnului; Un homme qui dort trece în somn fugind de teama... dorinţei de moarte (ce altceva sunt frica de oameni, de istorie, compulsia la solitudine, iluzia că, dormind, devenim invulnerabili?) şi de ”raţionalizarea” amintirilor.

L'expérience de la fragmentation

”Il y a des pièces qui manquent, et d'autres qui sont en double, d'autres qui sont démesurément grossi, d'autres qui émettent des prétentions territoriales absolument folles.”

L'oeil fixe dans la glace

”Quels secrets cherches-tu dans ton miroir fêlé? Quelle verité dans ton visage?”

”Tu ne cessera jamais de te voir. Tu ne peux rien faire, tu ne peux pas t'échapper, tu ne peux pas échapper à ton regard, tu ne pourras jamais (...). Tu te vois, tu te vois te voir, tu te regardes, tu te regardes te regarder.”

În continuarea citatului de la telefon, acelaşi personaj:

Atunci am decis să mă psihanalizez singură. Acum, de trei ori pe săptămînă, mă întind pe pat şi vorbesc cu mine o oră. Sînt foarte sinceră. Nu mă scutesc de nici unul din lucrurile mai puţin plăcute. Tratamentul pare să fie eficient şi, desigur, nu mă costă nimic.

(John Cheever - Bullet Park, p. 177)

arabesque

Am ştiut încă din clipa în care a trecut pe nesimţite pe lângă scaunul meu în autobuz că, mai târziu, când voi întoarce capul, voi fi surprins: faţa ei smeadă, sprâncenele interminabile, de-un negru arcuit, ochii de smoală; am ştiut că-mi voi dori numaidecât să-mi plimb nările printre sânii ei uleioşi, încăpători, zguduiţi uşor la fiecare răsuflare, i-aş fi adulmecat numai, după care i-aş fi atins pe rând cu un singur deget, lăsându-le un onorabil răgaz până să-i zdrobesc cu cu podul palmelor, să izbucnesc în râs văzându-i cum se precipită să-mi scape printre degete; mică de statură, cu chipul desprins parcă din niscai friză asiriană, nasul ceva mai proeminent, numai bine, ilustraţie din vechiul meu manual de istorie antică, clasa a V-a, oricum, punctul de fugă al atenţiei erau ochii, împresuraţi de un machiaj deprins din bunică-n nepoată, cum numai în picturile din interiorul mormintelor egiptene mai întâlneşti,

îmi înfruntă privirea cercetătoare fără a da semne de panică, normal că e puţin neliniştită: un tânăr mascul, blond, stăruind asupra unei imigrante într-un autobuz ce-i poartă pe oamenii danezi ai muncii pe la casele lor, un băiat est-european, interesat dincolo de pragul neruşinării de exotismul înfăţişării sale, în ceasurile sălcii ale după-amiezii, acum, la atâţia ani trecuţi de la acea tristă perioadă din viaţa ei, când, împreună cu familia, eram etichetată drept venetică, mi se striga în faţă, mi se reamintea asta, subtil, la şcoală, mai târziu - şi la muncă, mi se impuneau sarcinile cele mai penibile, dar poate că e "doar" o studentă sau o prostituată, de pe chipul ei regretabil de expresiv cobor din nou, fără jenă, cu ochii jucându-mi beţi în cap, pe pieptul ce i se frământă de capul lui pe sub piele, îngrămădindu-i-se pe sub piele, urcând şi coborând sub piele, către grumaz în sus - două coline domoale, bătătorite de potecile vineţii ale circulaţiei sanguine, pierzându-se tandru în îngusta câmpie de la baza gâtului.

***

Am observat cât era de scundă abia după ce a coborât din bus. Avea buci pietroase şi era crăcănată, păşea bărbăteşte.

Un nou Bolaño

Suna interesant, citind recenzia din NYT... 'Monsieur Pain. Deloc întâmplător, am ales fragmentul de mai jos. Unii ştiu de ce...

Bolaño aspired to be a writer of the fantastic, like Philip K. Dick, because he believed the fantastic to be more realistic than realism. It is instructive to compare his work in this respect with that of García Márquez, the colossus who had already spread his enormous wings over Latin American literature as Bolaño’s generation came of age. The jungle fecundity of García Márquez’s imagination is so grand that it devours the reality of his generals and patriarchs, mythologizing their brutality so that they come to seem mere specimens of the marvelous, as safely removed in time as Babylonian tyrants, their menace as antique as the cuneiform on clay tablets.

By contrast, the evil in “Monsieur Pain” feels ominously real, despite the fact that Bolaño hardly enunciates its presence. The novel melds existential anxiety to political terror in a measure peculiar to Bolaño — imagine the protagonist of Poe’s “Tell-Tale Heart” if he were being interrogated by the secret police on suspicion of having hidden subversives behind his wall. Readers know, as the characters of “Monsieur Pain” do not, that Paris in 1938 is a city of sleepwalkers, that a darkness soon comes its way. It is Bolaño’s great gift to make us feel the dimensions of this darkness even when we cannot see exactly what it hides.

Aici

Aici e un loc în care nici un vis nu se sfîrşeşte într-o baltă reală.
Unde poţi face planuri care să nu se îndeplinească niciodată şi totuşi să fie veşnic frumoase.
Unde nimeni nu e bătrîn, urît sau mincinos. Nimeni nu înşală, nimeni nu dezamăgeşte speranţele.
E locul unde nu există pauză, nu există somn, timpul nu încetineşte. Toate noutăţile sunt deja citite, dar există spaţiu pentru imaginaţie, pentru zeci de posibile istorii.
Locul în care şi cititorii de minţi se rătăcesc.

Puterea cuvintelor bine aşezate

Dacă la alţi autori favoriţi am îndrăgit ştiinţa lor de a lăsa lucrurile în suspensie, de a jongla cu elipsele, cu subînţelesurile, la Roth ador ambiţia lui impetuoasă de a spune tot. Angoasa totalizării. Tot şi de-a dreptul. Fără ocolişuri, fără a cădea în ridicol, mulţumită şi cunoscutei doze de autozeflemisire; fără pudori stupide – despre mizeria condiţiei de om.

Spre deosebire de romanele scrise de romancierul nord-american în anii 2000 – excelând prin frazarea de diamant, şlefuirea obsesivă, alegerea migăloasă a celor mai percutante expresii colocviale, formatul compact -, Pastorala americană, terminată în 1997, ne înfăţişează un Roth (sau Zuckerman, căci el narează…) baroc, reuşind, totuşi, un slalom de punctaj maxim printre preţiozităţi, lungimi inutile şi prolixitate; un Roth industrial (în sensul propriu al cuvântului), stăpân pe o neîntrecută metalurgică a textului, îmbătat de puterea cuvintelor bine aşezate de a genera imagini stridente, inconfortabile şi de a vehicula idei controversate, lipsite de bunul simţ anesteziant regăsit de noi la alţi scriitori (nu mai puţin valoroşi).

Un Roth al dialogurilor frenetice. Am impresia că aceste dialoguri, de un realism mai rar întâlnit în literatură (dar deloc străin de literatură), sunt punctul lui forte, alături de sarcasm, cinism, ironie, alături de talentul de a parodia, de a maimuţări luarea în serios şi snobismul high-flown arty, refugiul fanatic în doctrine politice. Un Roth înviorător, necontaminat de militantism, care îmbucură prin detaşarea lui batjocoritoare faţă de politicul dus la nivel de religie, dar şi faţă de rigiditatea perfecţionistă a campionilor fericirii din clasa de mijloc.

Dar există biciclişti non-ecologişti?

M-am gîndit cum unele lucruri capătă mai multă valoare atunci cînd sunt spuse cu voce tare şi eventual auzite şi de alţii, cît mai mulţi. Nevorbite, ele rămîn în anonimitate (deşi există), în marea de stereotipuri prin care înotăm cu toţii, şi uneori, înotăm cu dreptate.

Însă există şi biciclişti fără ecoetichetă. Mă refer la toţi cei educaţi în lipsuri şi pedepse, care se gîndesc de două ori la factură înainte de a-şi umple jumătate de cadă cu apă pentru plăcerea unei băi, cei care stau pe întuneric tot cu gîndul economisirii pe care au deprins-o cine ştie cînd în tinereţea petrecută în internat-cămin-mult ironizata garsonieră.

Deşi e matur să apelăm la responsabilitate şi empatie cînd vrem să trezim pe cineva la un comportament pro-mediu, ironia este că alte temeri şi alte motive, mai adînci şi mai triste, i-ar impulsiona pe oameni să facă acele lucruri bune pentru viaţa lor şi a urmaşilor. Şi mai ironic este că, făcînd acestea fără gîndul salvator că e ceva bun pentru ei şi natură, ajung să se priveze de plăceri mărunte, dar consistente, să trăiască ani la rînd strînşi de teama facturii şi de grija banilor, dar poate şi încîntaţi de ei că iată, au mai economisit ceva. Ceva cum ar fi ani din viaţa lor.

Taxa pe avere

Poate suna anacronic sau a atitudine de conservator încrâncenat (ceea ce, deocamdată, nu-s), dar eu mă opun vehement şi cu neînfrânată scârbă impunerii unei taxe suplimentare pe bogăţie. Nu guvernul nostru intenţionează asta, ci Administraţia Obama, în SUA!

Departe de mine şi cea mai palidă apartenenţă la clasa bogată, căci abia mă menţin în cea de "low-middle" (nu ştiu exact cum se măsoară aceasta, sociologic şi economic, eu "măsurând-o" raportat în primul rând la salariul mediu net), iar clasa de mijloc din România ar fi situată în pragul sărăciei, conform standardelor din Germania, de exemplu. Nu-s îmbuibat, dar am luciditatea necesară a-mi da seama că numai existenţa păturii prospere a societăţii face posibilă "redistribuirea solidară" a surplusului către cei în nevoie sau direcţionarea banilor către proiecte naţionale. Am mari reţineri faţă de metoda de procurare a banilor la buget prin supraimpozitare haiducească. SUA era strălucita excepţie. Până acum...

Taxa suplimentară de 36% pentru cei cu averi mai mari de 200 000 USD, este, în percepţia mea, un fel de pedeapsă în toată regula pentru cei bogaţi, pentru "nesimţirea" lor de a fi acumulat averi şi lipsa lor de apetit în a le împărţi cu pleava. Mi-e greu să văd asta ca pe un gest de "solidaritate socială" sau un alt principiu de rahat de inspiraţie socialistoidă! Prigonirea ţapispăşitoare a bogătaşilor în vreme de recesiune e un demers fariseic, cu pretenţii civilizate (cică am depăşit faza capitalismului sălbatic, trebuie să ne aplecăm şi înspre grijile celor slabi, blabla...). În regulă, nu spune nimeni să-i vârâm pe foc pe cei nevolnici, dar statul să identifice alte resurse pentru întreţinerea lor (sau pentru a scăpa de această obligaţie: climat investiţional propice = noi locuri de muncă); nu arătând obrazul înavuţiţilor, nu aruncând asupra lor tone de culpabilitate - prezentând inegalităţile sociale ca şi când ar fi în răspunderea lor exclusivă şi în întregime remediabile, opţionale şi nu intrinseci naturii umane; nu castrând iniţiativa privată şi pofta de performanţă ale unora mai înzestraţi decât majoritatea.

Să ne gândim că, pentru unii, a acumula averi uriaşe e echivalentul năzuinţei - ceva mai "mediocră" - a unui om obişnuit de a locui, după x ani de muncă robotizantă, într-o casă proprietate personală. Nu trebuie făcuţi să se simtă penalizaţi pentru asta. Îţi convine ţie, stat, ca patronatul să-ţi ia de pe umeri povara înfiinţării şi susţinerii locurilor de muncă, dar dacă patronatul ar face asta benevol, şi fără profituri personale prea mari, mai că ai exulta de fericire, nu? E de neîngăduit să se încerce, practic, tăvălugirea aspiraţiilor, aducerea lor la un numitor comun, toate pentru a fertiliza bugetul de stat şi a "reduce incorectitudinile sistemului"! Cum ar veni, e mai corect ca "sistemul" să fie... incorect faţă de cei puţini, dar care produc mai mult, decât să fie incorect cu cei "mulţi", obişnuiţi să "sugă"...

Împovărarea prin impozite a muncii profitabile şi a performanţei (mai ales pentru a susţine lipsa muncii şi a performanţei din alte sectoare) mi se pare cea mai mare mărşăvie legiferată a Statului, all over the world (laolaltă cu obligativitatea de a plăti asigurări sociale într-un fond-gaură neagră administrat de Stat, şi nu la o companie privată de asigurări, garantată guvernamental). Cunosc refrenul: se întâmplă asta "de când lumea", ceea ce nu reduce însă dimensiunea mârşăviei... Pur şi simplu, descopăr o dată în plus cât sunt de incompatibil cu social-democraţia!