luni, 29 iunie 2009

Neputinţe. Tzatza literară - avanpremieră

E, în general, necesar ca o carte să aibă un un anumit farmec rece, să mă seducă şi să păstreze, în acelaşi timp, o oarece distanţă, pentru a fi eu în stare să scriu despre ea. Din contră, mi-e de la greu la imposibil să glosez pe marginea cărţilor mele de suflet. Nu am scris un rând despre Bryce Echenique cu Grădina iubitei mele (deşi mi-am luat notiţe şi am consumat un pachet de post it-uri colorate cu ea) - una din frumuseţile de neîntrecut ale acestui an, una din lecturile-încântare ale vieţii mele. Nu am scris nimic despre Badenheim 1939 a lui Aharon Appelfeld, un fel de distopie grotescă, un claustrofobic teatru de cameră, care m-a întors cu faţa înăuntru... Dar nu funcţionează întotdeauna acest blocaj, din fericire. Poate că e "doar" inhibiţia vremelnică şi de bun simţ în faţa imperfectibilului.

Azi eram pregătit să aştern aici premisele unei polemici blogosferice, inspirat de primele pagini vânoase, scandaloase - şi atât de aplicabile peste obrazurile boite ale "maturilor sobri ai web-ului" - ale capodoperei Ferdydurke, scrisă în 1937 de W. Gombrowicz. Subiectul: ţăţismul literar. Ştiu eu cel puţin un om-fără-blog care ar fi zâmbit puţin, chiar satisfăcut. Dar veninul secretat de fierea mea (da, aşa mă amărăsc eu, confruntat cu făţărnicia, cu autoatribuita "nobleţe" online) este încă prea vâscos, aştept să se mai dilueze, ca să nu-mi facă rău. E plăcerea mea să mă iau la harţă cu convenţionalismul spilcuit al unor bloggeri cu ştaif şi cu vădite personalităţi obsesionale, care-şi iau aparenţele, păstrate cu sălbăticie... analizabilă, drept profunzimi (Individul obsesional crede că totul trebuie să fie controlat şi ireproşabil. Are o ţinută morală deosebită, este perfecţionist, respectă legea şi regulile sociale), şi pe care nu-i respect ioc, oricât de traşi ar fi ei la patru acele erudiţiei acumulate de pe wiki, sau exclusiv din literatura recomandată de somităţile idolatrizate. Despre tzatzele literare voi scrie eu, nu va curge mult timp, aşteptat să fiu numai.

Ţaţele literare* sunt tot nişte pipiţele, dar frigide, care nu au curajul, precum pipiţele de club, să se aburce pe toace, să-şi pushup sânii însinguraţi de atâta alfabetizare şi să socializeze cu naturaleţe, deşi şi-o doresc nespus; nu fac asta; ele nu cunosc digestia, nici excreţia, ele mănâncă şi deşertează carte în stare pură. Iar sexul (inclusiv cel fiction), când nu e (ca) al lor, le repugnă. În schimb, ştiu bine să se aburce în poala literaţilor, sunt mari vânătorese de autografe şi de favoruri orale de la şi mai mari scriitori de talie locală. Nelipsite cockteiliste, fervente simpozionoaice, cenacliste, cu năvoadele mereu la îndemână, doar-doar sare de undeva publicaţia care să le aprecieze talentatele picioare lungi, străveziu acoperite de inuri hippiote. Obişnuiesc să se iluzioneze în secret că feminismul militant le-ar putea ţine loc de agenţie matrimonială (citeşte: a consola) şi orgasm. Scriu corect, aseptic, preţios, ordonat şi tern, scriu ca şi cum ar împleti ciorapi, aplaudate din patul neconjugal, cu nerăbdare, de sus-pomenitul mare talent local.
_____
*şi nu, ţăţismul literar nu este apanajul femeilor, există o transsexualitate (sau traseism sexual, dacă poftiţi) în domeniul ăsta..., ceva de speriat! Mai greu, însă, cu pasajul despre sâni şi pushup. Bărbaţii-ţaţe literare pot sări peste el. Feminismul (şi alte progenituri marxiste), însă, rămâne valabil, e cool şi pentru o tabără, şi pentru cealaltă. Mai importante-s adjectivele atribuite modului cum înţeleg să-şi redacteze creaţiile şi să-şi selecteze subiectele pedanţii ăştia sterili.

duminică, 28 iunie 2009

Poemul de sâmbătă nr. 356

M. Sorescu - Apă vie, apă moartă

PENELOPA

Penelopa ţese acum
O pînză freatică,
Deasă, deasă, cu lacrimile ei,
Care o podidesc fără încetare.

Izvoare secrete, alunecînd în mare,
Îl ţineau la curent pe iscusitul Ulise
Cu acest plîns frenetic,
Mersul lucrării de dor de acasă.

Şi acum m-aş întoarce -
Îşi spunea încurcat iscusitul -,
Dacă nu mi-ar tăia calea fără de pulbere
Sirenele amăgitoare dar multe.

Ea nu ştie că sporul de lacrimi
Creşte cota apelor şi ele se simt mai în larg,
Cîntă mai frumos şi astfel se adîncesc contradicţiile
Între plînsul de pe uscat şi cîntecul de pe mare.

Nu ştie, ea, vai, Penelopa că ochii zvîntîndu-şi
Mult mai degrabă-aş ajunge-n Itaca,
Sărutînd pragul casei cu buze uscate de sete.

sâmbătă, 27 iunie 2009

Caii de mină

"Casa care te-a crescut ți-a vorbit poate,
noaptea, despre caii de mină:

Caii de mină se nasc și trăiesc în adâncuri;
Între pereții galeriei, acolo e casa,
acolo e masa lor.
Acolo se hrănesc cu hălci mari de întuneric,
de huilă.
Se hrănesc pe dibuite, la lumina lămpașului.
Și, ca niște ocnași, trag orbește la vagonete.
Tot cară și cară – răstimp de o viață de cal.
Cară lumina la suprafață.

Dar tocmai în lumină, la suprafață nu pot ei să trăiască,
nici măcar la pensie, când sunt scoși din mină.
Fiindcă ies în lume legați la ochi.
cu bezna lipită de frunte.

Și așa trăiesc încă puțin, nespus de blânzi,
înfiorați de adieri și arome,
în șopronul părăginit din curtea minei.
Legați la ochi,
până coboară din nou în adâncuri.

Casa lor este, pentru totdeauna, întunericul."

(Linda Maria Baros, Casa din lame de ras)

Poate să nu ţi se facă inima nod?

Scrisori către Miriam I

Timp de un deceniu, tânărul ucenic Appelfeld a trimis sute de scrisori. Câteva ne-au căzut în mâini, prilej pentru a reda ample extrase. Ele vor fi cândva publicate, e limpede acest lucru.

Te citesc avid şi cu neruşinare, cam asta se petrece acum cu mine în ceea ce te priveşte. Te-am "răstălmăcit" un pic. Crede-mă că te-am văzut în zeci de fete, în sute de case, la geam, dincolo de perdele, în paturi străine, rătăcind prin apartamente copleşitoare, desculţă şi în cămeşoi, în halat de baie, despuiată, în toate felurile. Am învăţat să trăiesc cu tine fără tine. Să-mi raportez gesturile şi opţiunile la tine. Să depind de strâmbăturile tale din nas imaginare. De aprobările tale nevăzute. De săruturile tale sufocante, niciodată primite de-adevăratelea. De felul în care mi te agăţi de grumaz, întinzându-te pe vârfurile picioarelor

Aş ieşi la vânat pe străzile Vienei, să vânez fete pentru tine, pentru judecata ta, pentru a-ţi hrăni senzualitatea de animal cu sex mintal incert. Să le devorăm amândoi din priviri sau să le dăm afară pe uşă după primele lor cuvinte. Aşa cum te simt acum şi de când te cunosc nu te-am simţit niciodată, ar zice un Ion Creangă contemporan. Şi aş putea pune rămăşag că te-aş putea purta în mine pentru totdeauna, arzându-mă la fel cum mă arzi acum. Mocnit, dar surd dureros, duios şi aprig laolaltă.
Mai ieri, parcă, mă întrebam cum stai cu lectura Cuvântului către crocodili. Ce mă face să nu-l abandonez pe Antunes sunt construcţiile de mare literatură, pe care le poate produce la tot pasul, mâna lui de mare şi indiscutabil scriitor, şi finalurile de capitole. Omul ăsta chiar e capabil să revină asupra a ceea ce a scris într-un capitol întreg şi, din câteva cuvinte, să şi rezolve rostul paginilor precedente şi să te facă să-ţi doreşti să mergi mai departe. Mi-a sucit minţile la propriu!!! E un chin. Nu pot citi mai mult de 20 de pagini pe zi, în zilele faste. Altfel, mă limitez la 10/15! O combin cu Eva Luna, mai nou. Şi, mai vechi, cu Scris pe trup (mai slabă decât anunţau primele pagini şi prezentarea absolut cuceritoare de pe ultima copertă, loc de înjurat!)...E o carte scrisă după "reţeta" romanului de tip anglosax, cu plicticoase extrase din tratate de medicină sau de psihiatrie. Ce mă enervează la ăştia e că nu fac minimum de efort să literaturizeze aceste extrase din cărţi de ştiinţă. Dacă o fac intenţionat, pentru a da un aşa-zis plus de realism scriiturii, se prostesc singuri. Denisa aia ce păzeşte? Sau nu are vreme din cauză că îi e bolnavă mâţa?

Nu ştiu dacă Cuvânt către... e o carte bună sau slabă. Proastă nu e. Dar poate fi slabă...

În ce locuri de pe trup îţi iubeşti tu pielea cel mai mult?

vineri, 26 iunie 2009

Farmecul discret al...

Doamna îl aştepta, citind, în fotoliu. Sau: doamna citea, tolănită în fotoliu, aşteptându-l. Nimic din son allure n-o trăda, în fapt, că şi-ar dori să fie deranjată din pisiceala lecturii. Plutea, însă, ceva tăcut-îmbietor în lumina puţină din cameră: umbrele ce-i subţiau până la dezmăţ gleznele, plus o savoare abia perceptibilă, de mocnită dorinţă, urcând dinspre lăuntrul coapselor ei. Poftea.
Totul s-a consumat pe loc, cu demnitate, fără ca ea să se ridice din fotoliu, ca între marii aristocraţi ai îmbrăţişării. La urmă, l-a poftit, cu o bine temperată stăruinţă, în vestibulul sufletului, pentru sărutul final, înghiţindu-l pentru totdeauna. Bietul scrib...

miercuri, 24 iunie 2009

Notă

Voiam să vă spun că fetele vermeeriene se plimbă nestingherite prin secolul XXI.

Categoria "mici bijuterii" - Frumoasa doamnă Seidenman

Turnătorie, vânătoare, exterminare!

Poate fi destul de frustrant, sunt pe deplin conştient, să citeşti recenzii pe marginea unor apariţii editoriale interesante (restituiri din literaturile vecine), dar demult epuizate de pe rafturile librăriilor şi din oferta online a editurilor, amarnic oprimate şi hăituite – deopotrivă, edituri şi librării - de dictatura noului. O traducere din această categorie, a rarităţilor colecţionabile, este şi cea a romanului polonezului Andrzej Szczypiorski -
Frumoasa doamnă Seidenman, în paginile căruia este tratată sensibil altfel spinoasa problemă a antisemitismului şi crudul său corolar - prigonirea evreilor (ciclul: turnătorie, vânătoare, exterminare), pandemice în Europa interbelică, atingând cote paroxistice în cea de după 1939. Ne este ilustrat aici, odată în plus - într-un limbaj şi-o viziune proaspete - modul cum soarta tragică a victimelor este implacabil împărtăşită, nu de puţine ori şi după un oarecare răstimp, şi de călăii acestora - nu fiindcă aşa ar dicta setea de dreptate a autorului, ci pentru că este scris undeva: într-o anume fatalitate, în ursita fiecăruia, într-o anume ciclicitate a celor petrecute pe pământ, într-o închipuită lege a compensaţiei, sau în numele lui Dumnezeu.

Rasa prigonitoare (polonă şi/sau germană), a ”stăpânilor”, numără membri care, prin omenia arătată, adăpostind şi salvând evrei pe timpul conflagraţiei, îi recuperează onoarea şi-i dau pe mai departe dreptul de a avea acces la Istorie: aşadar, şansa de a nu repeta istoriceşte destinul Sodomei. Din rândurile rasei semite se aleg, la rându-le, indivizi josnici, care toarnă şi chiar tranzacţionează, la propriu!, consângeni ca să-şi asigure meschina şi urgenta supravieţuire. Faptele, gravitatea lor, capătă, iată, şi nuanţe - ele nu-s numai albe sau numai negre. Prin urmare, nu-s, în întregime, nici în felul în care victimele le-au înfăţişat îndeobşte după dezastru, şi nicidecum aşa cum prigonitorii au încercat să le acrediteze, în apărarea lor, tot după... Nici o „tabără” nu este alcătuită exclusiv din inocenţi. 

DAR: nimic nu e de natură a deculpabiliza premeditarea, ingineria impecabilă a Holocaustului. Poate doar în străfundurile vreunui creier profund bolnav pot naşte asemenea justificări. Oribilele crime în masă, cu mobil rasial, nu pot fi justificate nici de crucificarea lui Iisus Christos de către „poporul lui Israel”, nici de succesul evreilor şi excelenţa lor de invidiat în domeniul meseriilor liberale, nici de vremurile tulburi, de război, nici prin falsa, aiuristica superioritate a rasei ariene... Moartea, minciuna, sarcasmul, umorul, cinismul, cruzimea, umanismul şi mila selectivă (dar şi dogma) creştină merg, nu o dată, pe acelaşi drum, într-o leşioasă concordie. Când se despart, e doar pentru a se reîntâlni ceva mai încolo, cu o vigoare nouă. Culpa îşi fâlfâie poalele o vreme, parcă - nestingherită, dar ezitând -, peste capetele tuturor, coborând într-un final, în mod firesc, asupra acelora care cultivau - aş spune chiar în mod tradiţional - forţa, teroarea, superioritatea setoasă de lebensraum a propriei seminţii.

Bijuterii uitate-n raft

În momente din acestea - când mi-e dat să ţin o asemenea bijuterie înaintea ochilor, aş vrea în mod neipocrit ca ea să încapă şi pe mâna unui reviewer cu un cuvânt greu în
blogosfera literară, care să-i poată convinge prin puterea acestui „cuvânt greu” pe cât mai mulţi dintre voi să dea buzna prin anticariate şi să o caute: avem de-a face, realmente, cu o frisonantă piesă de înaltă literatură central-europeană! Scrisă cu un sarcasm amar, cu atenţie documentaristă la micile detalii, menite a zugrăvi credibil epoca, fără a cădea, însă, în prolixitate sau preţiozitate gratuită. Colecţionaţi şi citiţi cu încredere, de asemenea, tot ce a apărut la Polirom în seria Proză - A Treia Europă. Sunt tipărituri numai una şi una! Din păcate, surprindem Editura Polirom prea preocupată în aceşti ani să „cartoneze” obscuri „clasici” autohtoni în viaţă, în loc să reediteze şi adevăratele unicate!

Ofer mai jos şi un amplu citat (sunt de găsit în cuprins cu nemiluita alte pasaje de mult mai înaltă scriitură) care mă şi ajută pe mine să „scormonesc”, în arhiva memoriei mele, vechi şi neplătite „poliţe” nemântuiţilor arieni, dar care dă seamă şi despre priceperea autorului într-ale „psihologiei neamurilor”; are cuvântul chiar un (întâmplător sau nu: pozitiv) personaj de origine germană, Müller:

Erau gânduri dureroase, deoarece simţea legătura sa cu germanii, germanismul său, ca niciodată până atunci. Povara asta îl strivea. Ne lipseşte cel mai mic grăunte de nebunie - gândea el -, suntem atât de lucizi. Poate de aceea am venit aici, printre polonezi, pentru că întotdeauna a existat în mine o doză de nebunie, un impuls al imaginaţiei pe care germanul autentic nu-l cunoaşte. Atins de nebunie, încetezi a mai fi german şi renunţi la sângele şi pământul tău. Să fii cel mai bun în orice domeniu, să fii neîntrecut - iată ambiţia germană. Să compui cel mai frumos, să lucrezi cel mai bine, să filosofezi cel mai inteligent, să posezi cel mai mult, să ucizi cel mai eficient!

Ei da - gândi el cu amărăciune şi durere -, dar tocmai asta este cea mai autentică nebunie. Nu e nici o nebunie năstruşnicia gândurilor şi faptelor, viaţa ca un dans sau ca un cântec. Nebunia germană persistă în ambiţia lucidă, în strădaniile neobosite de a fi primii în toate. Această femeie are dreptate. Nu există nimic mai cumplit. Nici o ipocrizie moscovită nu se poate compara cu această pasiune rectilinie, riguroasă de a fi în frunte, care şi-a lăsat amprenta asupra gândirii germane (...)

Dacă istoria le va impune cândva germanilor obligaţia ipocriziei, ei vor deveni nişte ipocriţi perfecţi.”

Cine-i doamna Seidenman?

Vă rămâne de aflat pe cont propriu ce-i cu doamna Seidenman (pe care vă las plăcerea să o cunoaşteţi mai îndeaproape din pagini) – totuşi,
fil rouge al romanului! Pot spune că, deşi redată libertăţii din anticamera Auschwitz-ului (mai exact, din sediul Gestapo-ului varşovian), printr-o înscenare minuţios improvizată de către un nobil suflet german, rămâne pentru tot restul vieţii o victimă - pusă pe fugă în aceeaşi măsură de oameni cât şi de propria judecată. Motivul? Pentru că, asemeni altor fulgurante - însă cu mare forţă conturate! - personagii din carte, a fost obligată să recurgă la disimularea identităţii, la lepădarea de evreitate (renunţare soldată cu profunde, traumatice modificări la nivelul conştiinţei), trăgând folos şi de pe urma trăsăturilor sale mai degrabă nordice. Dar şi pentru că, mulţi ani după aceea - când îşi recâştigase o brumă de împăcare şi convingerea că, în afară de Moarte, căreia toate seminţiile i se supun deopotrivă, nu va mai suferi nici o altă umilinţă -, prin 1968, va fi scoasă în stradă din biroul său şi obligată să ia calea exilului, nu cu prilejul nu ştiu cărei insurecţii de factură nazistă (în '68, studenţii leşi - naţionalişti şi, pe bună dreptate, sovietofobi - încercau libertatea cu degetul, fără a denunţa, totuşi, bătrânescul antisemitism), ci de către polonezii săi neaoşi, catolici şi deosebit de... slavi.

Diablog: "ştii ce facem noi în cea mai mare parte a timpului împreună"

...rămîne problema cum ne cărăm toate cărţile

marți, 23 iunie 2009

Celelalte poveşti de dragoste*

Tot amîn să scriu despre carte şi cred că în seara asta mi-am dat seama de ce. Cred că am luat poveştile de acolo personal (a, era să scriu prea personal, cum am mai spus-citit-auzit, de parcă o doză de personal se acceptă, dar prea e deja peste limita decenţei). M-am trezit, gîndindu-mă la poveştile cu oameni obişnuiţi, că există neapărat o aroganţă a amorului: ceilalţi nu se îndrăgostesc, ştiu îndrăgostiţii, doar noi suntem aşa, celorlalţi nu li se întîmplă niciodată asta pentru că nu are cum. Sau cînd ai 12 ani şi crezi că pupatul se opreşte la 30 de ani. E ceva mereu cu ceilalţi.

Doar că vine momentul în care te trezeşti (ca în The Others) că tu eşti ceilalţi. Brr.

____

Dacă nu aţi citit cartea, v-o recomand atît pentru ironiciunile şi personajele ei, cît mai ales pentru fiorii de felul "brr" care apar cînd eşti mai înduioşat şi mai vulnerabil.

* Celelalte poveşti de dragoste, Lucian Dan Teodorovici, Polirom, 2009, Ego.Proză

duminică, 21 iunie 2009

Rămăşiţe

Nu am uitat că mă ”trag” dintr-o ţară în care lectura (cărţilor) în public (=stradă) nu e un gest personal, firesc, nevoit sau nevoiaş, din lipsă de timp, nu este expresia semi-autismului caracteristic cititorului înrăit, a dependentului (le lecteur compulsif, cum îl numea mai alaltăieri Assouline în Le Monde 2) de textul scris (verificaţi dacă obişnuiţi să citiţi indicaţiile din lift, textuleţul de pe biletele de metro, etc). Cei care o practică sunt uşor de bănuit de ostentaţie şi snobism, chiar dacă sunt bine intenţionaţi sau deloc intenţionaţi. Eu însumi am mari reţineri. Prefer să-mi înghesui puţin programul de veghe post-birou, de acasă, şi să o fac în linişte decât să citesc fără efect 10 minute în bus, în plus, printre strângeri de mână, saluturi, bătăi pe spate şi fă-temaiîncolo-uri.

Aşa stând lucrurile, odată aflat în piscul turnului Eiffel, ce credeţi că fac? Scot cartea. Călătoria oamenilor Cărţii - Polirom. Mai am vreo 20 de pagini, moştenite din România. Sigur, le bătea vântul, era să mi-o şi smulgă din mâini, cred că tot am reuşit să parcurg 5 rânduri, nu mă provocaţi să vă vorbesc despre ele, doar nu am reţinut ceva din ce am citit... Ce ştiu cu siguranţă, însă, e că, din sutele de sud-americani trimişi de părinţii de mijloc să se cultive şi să se înmulţească precum popândăii în Europa (care se limitează, desigur, la Paris pentru ei), tot se vor fi găsind câteva zeci care, mulţumită manifestului meu viu, au devenit mai bele-trişti, mai proza-ici şi mai roman-tici. Ferice de cei care cred că, dacă mergi în piaţa cutare şi te înfigi acolo în postură de prefăcută lectură, propagandistică, cineva te va imita. Dacă cineva se va trezi să-i imite, va proceda exact ca ei, maimuţăreşte, adică: se va preface în scop parodic. Sau va mima snobistic, ca să-şi întărească ”eul social” (există aşa ceva?).

Nu altfel decât în flagrant delict de snobism l-am surprins pe fragedul şi ondulatul coleg de avion, la coada de la vamă, ţinând deschis în mână ceva din Raftul... Doiniţei, pisica era la vedere, pe copertă. Am stat cu răbdare şi l-am fixat. Cât a durat coada, jur că nu a întors pagina. M-am înălţat pe vârfuri: erau pagini de dialoguri scurte, deci... Dar ce făcea? Cobora savant ochii pe filă, zăbovea acolo, afectat, preţ de câteva clipe, îi ridica iarăşi, mai zâmbea vecinei. Asta era lectura lui publică de parizian de împrumut ce e el. Păcat de carte. Ce am eu cu omul?!

Gabriela Adameşteanu are parte de o cronică excepţională în Le Monde des Livres la recent lansata Vienne le jour (Drumul egal al fiecărei zile), Gallimard. ”Un frumos portret de femeie ajunsă în pragul vârstei adulte, asupra căreia planează umbra maşinăriei totalitare.” ”Gabriela Adameşteanu excelează în a descrie intruziunea politicului în viaţa intimă.”

Cronică defavorabilă (proastă) are Radu Afrim cu piesa lui ”La Maladie de la famille M” (de Fausto Paravidino), jucată la Odéon-Théâtre de l'Europe: ”La Maladie de la famille M., mise en scène par le Roumain Radu Afrim, entre dans cette catégorie malheureuse. On se demande pourquoi l'Odéon-Théâtre de l'Europe l'a inscrite à son programme. Elle passe au-dessus de la tête des spectateurs, comme un oiseau migrateur privé de boussole.” Ah, aceşti ai noştri tineri teribili, cum li se taie lor aripile când ajung înaintea unui public inteligent! Pretenţios. Avizat. Une banlieue italienne qui nous échappe - Culture - Le Monde.fr.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Montmartre - prisosinţa cuvintelor

Frumuseţe/Frumuseţi

Nu am adorat nicicând muzeele. De când arta şi-a pierdut semnificativul său rol decorativ (tabloul, peretele, casa) şi documentar, iar tablourile au început a fi executate cam la kilogram, cu gândul la vanitoasa înlănţuire: expoziţii, galerii, scandal (mai cu seamă asta, în arta modernă, de parcă arta ar împrumuta tot mai mult din manifest, din protest, din spasm, în numele unui „adevăr” - citeşte: dezgolirea fundului - în care nimeni nu mai crede; arta convertită la un soi de jurnalism, arta-editorial) etc, găsesc foarte obositor şi contraproductiv pentru orice urmă de posibil catharsis să străbat un asemenea lăcaş în goana calului. Nefiind localnic, pentru a-mi permite să revin, studios, strict la o secţiune sau alta, plus că nu-s „din mediul” care-şi permite 9 sau 13 euro pentru intrări, zilnic. Mi-ar plăcea, însă, enorm să le pot contempla, răbdător, încă în posesiunea vechilor lor proprietari şi a urmaşilor lor, în castelul cutărei ducese de, în cabinetul de lucru al lui Louis XVI, în salonul lui nuştiucine. Ştiu că nu mi-ar ajunge o viaţă, dar nici muzeificarea nu mă excită la culme, dimpotrivă, îmi mortifică orice elan de zisă „cunoaştere”.
Grija mea deosebită fu, în puţinul timp petrecut la Paris, să mă scald în mulţime, cât mai nebăgat în seamă, pe străzi. Atât pe cele de lux, cât şi, mai ales, în cele ce mărturisesc încă (acolo unde refaţadarea odioasă şi urbanizarea deşănţată, ordonate de Haussmann în sec. XIX, nu au şters ireversibil farmecul de odinioară, de Vechi Regim) despre vârsta renascentistă şi despre cea barocă ale acestei metropole - înecate, în rest, în perfecţionism dubios şi-n unitarismul arogant de acum un secol şi ceva. Ce mă bucură nespus e că am aflat aceste străzi fără ghid, fără apel la internet. Le-am găsit după un anume (straniu) simţ pe care îl am pentru străvechiul lăsat la locul lui. Pur şi simplu, m-am „trezit” în albia lor. Sunt genul de om pentru care, de pildă, regăsirea basilicii St. Louis - înnegrită, nerestaurată cum e, fără nici cea mai neînsemnată atingere a vreunui prea impetuos arhitect de secol nouăşpe, a fost un real motiv de extaz!
Pe placa cu info istorice, aferentă oricărui sit, poţi citi că a fost în mod nefericit renovat în 1800 şi ceva, redestinat la 1793 sau adăugit, refațadat, tot atunci. Asta mie îmi induce un greu suportabil sentiment de inautenticitate, de făcătură. Dorinţa aceasta de a ”întregi” prin contribuţia proprie un monument gata făcut, finit, e prea gonflabilă pentru a o putea eu înghiţi. Graba cu care au transformat, revoluţionar, Louvre într-un muzeu al popoarelor, de exemplu, cum au ras de pe pereţi decoraţiunile originale, pentru a trasa spaţiile acelea numite „moderne”, fără nici un istoric, destinate numai şi numai expoziţiilor. Piramidele, subsolurile cu boutique-uri, magazine cu jucării, mie îmi inspiră dezgust. Cum aş fi vrut eu Louvre-ul, în acest caz? Simplu, încă animat de Curte, de regii Franţei, în succesiunea lor naturală... De fapt, ca orice „marxist” (nu?), îmi doresc asta...
Parisul poate părea, în fugă văzut: înfiorător de impecabil, rece, neprimitor. Îţi oferă admiraţiunii ziduri, decoraţiuni impozante, ţi se dăruieşte doar la nivel de faţade şi atât. Dar, dacă îţi cadoriseşti măcar o amărâtă de zi pentru a-l lua la pas, pe cheiuri, pentru a aminti o zonă la întâmplare... Am văzut oameni, tineri şi vârstnici, dansând frenetic pe jazz de big band, suna irezistibil, suna interbelic. Am văzut toată scena în alb-negru! A fost momentul când inima (prea strivită de arhitectură - originală sau contrafăcută) mi s-a dezgheţat.
Topit cu totul l-am simţit pe dl. suflet (are sex?) atunci când am intrat şi m-am lăsat rătăcit - pradă unui soi de plăcută întristare că nu pot pipăi, răsfoi, cumpăra tototot - în primul anticariat de cărţi întâlnit în cale pe St. Michel.

Printre macii în floare

"mi-e frică că va veni noaptea pe străzile
cu miros de şofran şi va alunga pentru
o vreme mireasma năprasnică a sîngelui.
cuibărit printre pietrele străvezii
mă acopăr cu vorbe amare vorbe negre
vorbe de împrumut sub care macină moartea.
cu fiecare zi descopăr inima ta pustie
ca un orfelinat la ora înserării.
mi-e frică de copiii care ies prin geamurile negre
ca un stol de păsări de pradă
gata să atace
să spintece cu glasurile lor întunericul roşcat
acoperind ca o plasă de păianjen oraşul.
dincolo printre macii în floare o stea norocoasă
pîlpîie încet ca o inimă de copil gata
să se strecoare în afară."

Radu Florescu

Seamănă cu noaptea trecută: normal, la lumina acestei zile călduroase, pare exagerată.

joi, 18 iunie 2009

Steluţe de anason

Cred că sunt aşa într-un fel de balon de săpun care se încăpăţînează să mă facă să cred că lumea e cel mai bun loc posibil pentru trăit. Sau sub o pălărie sau sub o umbrelă. Ieri am aşteptat la un rînd de treizeci de persoane, fără clipire, doar curioasă de reacţiile celorlalţi suferinzi. Azi am trecut prin piaţa mult contestată de hiperigienici cu riglă -eu cred că lumea ar fi mult mai searbădă fără pieţele şi tîrgurile colorate, parada legumelor şi a sacoşelor care măcar dau impresia unei vieţi aşezate, cu speranţa că mîine va fi. Dar nu ştiu dacă asta e tot timpul liniştitor.

marți, 16 iunie 2009

Parisul de marţi

Visul meu imediat este că obţin un autograf de la Denisa Comănescu, scris cu tocul (nu de la pantof) pe spatele alb şi pufos al pisicii mele nou-născute.

Louvre - m-am simţit ca şi când aş fi pătruns prin efracţie (penalizată, totuşi, cu 9 euro!) în palatul unui fost hoţ (în speţă, statul republican francez), acum un onorabil parvenit, nouveau riche - fireşte, palat modificat după prostul gust al noului proprietar. Ajuns în sala minunăţiilor babyloniene, mi s-a făcut realmente rău! Toate comorile acelea desprinse de pe amplasamentele lor originale...; fala Franţei moderne se bazează pe copy-paste? Pe împrumuturi nerambursabile, făcute uitate. Vezi Sarko-stilou-Băsescu.

Un petic de cer albastru de Voroneţ mi-a mărturisit că norii de deasupra Parisului sunt aroganţi şi ei, văzuţi din fotografii. Nimic mai adevărat (or fi aşa de la capetele înfumurate, ochelarizate şi fulardate ale parizerilor)! Par a fi fost traşi pe boltă, la rându-le, de comisia de urbanism a primăriei, aranjaţi haussmaniac pe ceriu, tot pentru fala actuală, nepieritoare a Franţei metropolitane.

Păcat că nu se desfăşoară niscai târg internaţional de cărţi de joc, festival de scurt centimetraj sau păcat că... Cannes e ceva mai la vale şi-n luna lui mai, poate m-aş fi întâlnit şi eu la Doi Magoţi cu cutare boier pământean, bursier, trimis special, etc. Măcar pe nevasta lui Vincent să o fi văzut, cum o cheamă? Monica şi mai cumva... M-aş fi strecurat şi eu, gratis, la muzeul Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez cu legitimaţia de jurnalist de provincie?

Credeam, cam de 10 ani (de când aştept clipa), că pe Saint-Germain-des-Prés îmi va suna în urechi la tot pasul new jazz-ul lui Ludovic Navarre. Ba să fie aşa. Motorete, biciclete, cretinii aceia cu feţe prespălate stând la mese în aşa fel încât să vadă şi să fie văzuţi de trecători. Bârfa întruchipată. Mă întreb dacă în genţile alea imense ei ţin pregătite, în caz de revoluţiune, pietrele cubice de caldarâm.

luni, 15 iunie 2009

Vacanţa în Franţa melcilor

În casa unor melci, melc şi melciţă, gândurile de drum lung trebuie că se nasc în spirală - un fel de forma mentis dată de vârtecuşul domol înscris pe cochilie. Drumul unui melc este aşternut, mai mult decât al oricărei alte vietăţi, sub semnul de neîncălcat al unei linii curbe care, nu se ştie clar, se apropie sau se depărtează de Centru. De aici, senzaţia de ezitare, de stagnare. E ca treaba cu paharul plin sau gol pe jumătate - fiecare suflet aşa cum îl vede. Nimeni nu ştie, însă, într-adevăr, cât de mult aleargă melcii la viaţa lor. Lipiţi, mucoşi, cu ferestrele cochiliei larg deschise.

duminică, 14 iunie 2009

Un călător de închiriat

"Fie vorba între noi, detesta călătoriile, prefera să stea, cît e ziulica de lungă, în camera lui. Nu, asta nu-i adevărat. Sufletul său era cel al unui călător, asta în măsura în care avea mai multe suflete, or, în momentele sale învăluite de ambiţie simţea că-n mod opţional are multe. Poate că unul singur e mai mult decît multe, la asta n-a reflectat. Altfel spus, n-a reflectat asupra morţii."

În mod opţional???
(dintr-o carte despre care nu pot să spun decît că are o copertă de thriller)
Dar mi-a plăcut fiindcă şi eu simt la fel: ce bine aş mai călători, dar stînd toată ziulica în casa mea, ca un melc.

joi, 11 iunie 2009

Acelaşi

Acelaşi vis: oraş străin, dau buzna pe la chioşcurile de ziare. Absorb toate titlurile deodată. Caut ziarele mele favorite, dar, ai zice, mai că le-aş colecţiona pe toate. De data asta, cred că amintirile din care s-a edificat visul au coborât la vremea când cumpăram avid revista Urzica. Din care am şi deprins cum vine treaba cu umorul. Învăţând pe de rost poantele. Aşa procedam şi cu cele rostite de marii actori comici. Numai că, în acest din urmă caz, imitam şi rostirea (sau aşa îmi închipuiam), făceam puţin teatru. Şi totul ca să fiu "bine primit".

Nu (mă) uit. Vreau să fiu (să-mi par) tare şi tocmai aşa o să fiu. Nu caut, nu scotocesc. Nu cer. Nu scriu poezii soresciene, aşa cum îmi vine. Dacă nu mă uit, dispare. Dacă dispare, mă liniştesc câtuşi de puţin. Apoi, mă voi întreba: cine? Despre ce vorbeşti? Şi voi şti că-s înapoi, la mine.

O să dau eu semnalul astăzi. Ca la un semn, toată lumea se va încolona întru fericire. Eu, tu, ea, noi. Aici şi acolo vor deveni foarte personale şi vor însemna, de acum, el şi ea. Amândoi speră ca, într-o zi, pluralul să însemne aici, să însemne acolo. Un singur aici, un singur acolo. Ceaiul se bea ţinut cu mâna stângă. De dreapta ne servim pentru a gesticula cu sens în limbajul muţilor.

miercuri, 10 iunie 2009

Călătoria oamenilor Cărţii - Olga TOKARCZUK

O altă minune scrisă, rătăcită printre obositor publicitaţii Pamuk, Rushdie, etc , a vecinei Olga Tokarczuk - apărută la Polirom, 2001:

"Fiecare carte este o ipostaziere a Cărţii şi se constituie într-o reflectare a ei. Este simbolul încercărilor omeneşti de dobândire a Adevărului Absolut şi toate cărţile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr. Prin urmare, oamenii au fost înzestraţi cu presentimentul că fiecare lucru care li se pare demn de descris are o dimensiune cosmică sau divină. Iată de ce, răbdători precum furnicile, ei strâng cuvinte pentru a numi acel lucru."

"Până la urmă, înţelese că a picta bine înseamnă a multiplica falsul şi iluzia, a reconstrui miraje care să ademenească realitatea. Mai înţelese că pictura era un proces de renunţare la propria raţiune şi înţelegere, de încredere în capricioasa şi întortocheata intuiţie. Că toate operele de artă, chiar dacă ne confirmă cât de apropiaţi suntem de Dumnezeu, sunt în realitate rezultatul unor întâmplătoare încercări de exprimare a inexprimabilului, dovedindu-se până la urmă doar o copilărească imitare a creaţiei divine."

luni, 8 iunie 2009

Diamant - Philip Roth, INDIGNATION*

Philip Roth pare a-şi fi netezit, la propriu - aşa cum îl cunoaştem dintre alte coperte ale sale: meticulos şi precis - calea către (era să zic nemurire) perfecţiune. Ultima sa lucrare, care - cum drept nota New York Times din 18 aprilie 2009, The Artful Codger - ni-l trădează într-o formă scriitoricească de zile mari, apăsătoare, intimidantă pentru orice confrate încă activ, Indignation, aşadar, are forma şi consistenţa unui diamant. Nici mai mult, nici mai puţin. Cum altfel ar putea sta lucrurile din moment ce Roth scrie, aproximativ, aceeaşi carte, Cartea, de când îl ştim!? Doar mijloacele diferă. Păstrând acest ritm al veşnicei şi stăruitoarei întoarceri la origini (ca şi când, tot revenind, şi-ar putea ”rezolva” originile), bijuteria aşteptată îi va încununa în curând seria Opere complete (Library of America), pe care poporul american recunoscător i-o pune sub tipar în aceşti ani.

Respectabila familie evreiască, discretă proprietară a unei prăvălii de cartier, e mereu acolo, la îndemână, are un loc clar delimitat în imaginarul autorului: aşteaptă cuminte doar să i se solicite ”serviciile” pentru un nou roman. Tată corect, puţin cam suspect, cam dezechilibrat în corectitudinea lui; mamă virtuoasă, iubitoare, dar total insensibilă la nevoile reale ale odraslei. Tumultul nimicitor al unor iubiri sortite eşecului. Între noi fie vorba: sunt un cititor fericit, asta (revizitarea sau reşlefuirea temei obsesive) nu mă plictiseşte! Aşa cum G. G. Márquez nu m-ar plictisi dacă şi-ar relua la nesfârşit, în varii forme, Toamna patriarhului sau Dragostea în vremea holerei, ca să enumăr aici doar două dintre titlurile acestui columbian care m-a vrăjit ireversibil (modificându-mi radical modul de a întâmpina proza şi de a o citi), sau, în film, Woody Allen - Deconstructing Harry. Odată ce un autor a izbutit să mă uluiască, nu-i cer, ca un consumist dezaxat, să mă uluiască şi data viitoare, dar venind musai cu o ”ofertă nouă”. Nu e vorba (barem în literatura de raftul întâi) de o întrecere ca între marii producători de software, nici producţie de bunuri de larg consum, deşi cărţile fac şi ele obiectul vânzării. Sunt, prin urmare, un cititor fidel, asta netransformându-mă în mod automat într-unul excesiv de indulgent. Îmi pot critica favoriţii, rămânându-le, în acelaşi timp, loial.

Indignation nu m-a trântit de pământ de încântare. Este scrisă fără metehne, este desăvârşită din acest, ”arhitextural”, punct de vedere. Este atât de bine alcătuită, fără nimic de prisos, fără vreun aspect literarmente contestabil; este atât de corect proporţionată, minimalistă şi credibilă (Mr. Roth’s last three novels — “Everyman,” “Exit Ghost” and “Indignation” — were all shorter, tauter, more single-minded than their predecessors. Not coincidentally, each of them was in one way or another concerned with death and mortality - NYT), încât nu-mi dau seama nici acum ce anume îi lipseşte. Pentru că, după mine, îi lipseşte ceva.

Am senzaţia că Roth, de astă dată, îşi tranşează spaima de moarte printr-un şi mai înfrigurat, nu tocmai fericit, abandon în îmbrăţişarea descărnată a perfecţionismului, după Everyman. Indignare e o copleşitoare lecţie de scris, pur material didactic pentru cursurile de creative writing, dar şi un material - în mod nedisimulat- autobiografic. Mai lustruită de atât, probabil că această carte ar fi devenit de neţinut în mână: tăioasă, preţioasă, magică. Incomprehensibilă. Îl bănuiesc, totodată, pe Roth de un gest de-o şi mai mare grozăvie: acela că şi-ar fi dictat recenta producţie, în urma vreunui fantastic pact necurat, de dincolo de moarte (din pagini, veţi constata unde conduce această aluzie, nu voi face alte dezvăluiri). De zici că l-ar obseda ideea înfrângerii morţii prin simularea ei - ceva nou în asta?, prin jocul de-a viaţadeapoi şi sublimarea neliniştii în creativitate.

Tocul nu-i e înmuiat în sânge (nu ar fi fost kosher, nu-i aşa?), în viu, ci în preştiinţa lucidă, deşartă, pustiitoare, ne-vie, a vârstnicului confruntat de peste şapte decenii (nu o să mă convingă nimeni că ateul militant Messner nu e Roth însuşi) cu problema morţii, a rostului Credinţei şi, deci, a posibilităţii transcendenţei. Iese de aici un blat textual nisipos, care, deşi se ţine impecabil laolaltă, nu poate să nu-şi trădeze dezintegrarea în curs. Ochii minţii scrâşnesc în contact cu scriitura asta astringentă, ultraraţionalizată.

Ce a reuşit Roth cu această Indignare nu a fost puţin lucru: să-şi confirme definitiv poziţia înaltă, de neuzurpat, în preferinţele mele beletristice. Dar, vai!, nu am istorisit, de fapt, mai nimic despre intriga romanului! Nu am spus nimic ”din casă”. Ca să ”repar” cumva inadmisibila ”omisiune”, voi fi scurt şi lipsit de echivoc: însemnarea de faţă este de tratat ca un îndemn cald la o lectură, care - sunt întrunite toate condiţiile - va fi una... răcoritoare.

Indignare este povestea unui oarecare Marcus Messner, fiu de măcelar kosher, un alt străin camusian (să mă ierţi, Phil, dar Albert fu mai întâi..., nu degeaba numele lui a devenit epitet), pornit ”să cucerească lumea prin inteligenţă”, după înţeleptul sfat al gânditorului Bertrand Russel. Pentru că refuză să participe la ora de religie (obligatorie!) a campusului studenţesc (SUA anilor '50, MacArthur, McCarthy and shit), situat undeva în încremenit-conservatorul Midwest - acum simplific pentru o mai bună evocare a absurdului situaţiei, Marcus este trimis pe frontul coreean şi... Şi aşa împlineşte profeţia prăpăstioasă a lui Messner-tatăl, cel care, în anii de crepuscul ai vieţii sale, devenise brusc îngrozitor de anxios-protector (din omul paşnic şi echilibrat care fusese), hotărând de unul singur şi fără drept de apel că blândul şi previzibilul Markie nu are voie să crească, nici să-şi utilizeze, crescând, măcar ”cele mai neînsemnate prerogative ale maturităţii” sale încă fragede. Cartea este un fel de parabolă amară despre asta şi ”despre modul teribil şi incomprehensibil în care deciziile cele mai banale, cele mai accidentale şi chiar comice pot duce la rezultate din cele mai disproporţionate.”
__________
* Indignare, Philip Roth, Ed. Polirom, 2009

A-ca-să: acasă

Strugurii mei indigo se strică, putrezesc atârnaţi deasupra solului, viespi suple şi albine rotofeie trag beţii crunte gustându-le boabele. Lumină împuţinată, venită parcă de după un colţ al pământului, lumină scumpă vederii. Lumină de import.

O îmbăiez pe copilă în vin rouge. Îl sorb însetat de pe pielea ei, o îmbăt, dându-i să mă guste, cu vinul şiroind în neştire de-a lungul trupului meu. Din ea începe să izvorască poţiunea magică a dorinţei şi apoi totul dispare.

Am avut, astăzi, de dimineaţă, onoranta ocazie să bat un cui într-o ţâţână. Nu ţin minte ca taică-meu să-mi mai fi acordat vreodată atâta credit...

Un act de „curaj introspectiv", aseară: mi-am pus sub semnul îndoielii (destul de bine) cunoscuta înclinaţie (uneori, cert maladivă) către glumă - pe scurt, mi-am rejudecat umorul. Cinstit, dacă şed şi cuget bine, răsfoind „momentele comice" pe care le-am pus până acum în scenă, se poate remarca suficient de clar că voi râdeţi cu mine mai cu seamă atunci când mi se năzare să atac. Snoavele mele cele mai reuşite sunt corozive, îşi pulverizează obiectul, nu-i dau nici o şansă, lasă nimicul în urma lor. Şi nu notez aceste rânduri cu satisfacţie, nu sunt încântat de descoperirea mea. Râd ca să nu omor? Râd ca să nu plâng. Tot aşa şi cu scrisul.

Emit sentinţe sarcastice de o violenţă extremă, ei râd, dar poate că ar trebui să se teamă, să se sperie. Şochez pentru a nu fi şocat sau surprins. Am pomenit despre violenţă ca ingredient prim al sarcasmului, dar trebuie să adaug şi vulgaritatea. Un pic cam neplăcut pentru copilul cuminte care eram. Dar ce nu face omul vătămat pentru a riposta... preventiv sau măcar pentru a-şi înfăşura, prudent, micimea într-un zgomot protector...

Cel mai bine, în viaţa mea, m-am simţit în vremea avangardei, când aceasta încă îşi mai deşerta improvizaţiile, tribulaţiile, peroraţiile pe corso la vale, magazinistele, vânzătoresele, anticarii şi locatarii ieşeau cu măturile în calea lor, să nu le intre naibii avangarda în casă, şi eu, înfipt în clipă, stăteam mut de mulţumire la masă cu o fetiţă fără andrébreton, care ar fi fost aproape blondă dacă nu ar fi ales acajou-ul din familia meliacee pentru părul ei, poetesă nevoie mare, pe care o înşelam fără să mă ascund cu cărţile recomandate de ea însăşi, cu condiţia să i le povestesc cu mare lux, apoi.

Bună ziua, numele meu fie Cristian Sîrb, mă aflu în mijlocul dumneavoastră pentru că iubesc deznădăjduit-pygmalionic o Carte. Până aici, nimic din ceea ce nu li s-a întâmplat şi altora, doar că, de câteva fantastice nopţi, Cartea a început să se dezbrace înaintea mea, să mă apuce tipograficeşte între coperte şi, deîndată ce am pătruns-o, să mă cheme zeul ei. Rugămintea cu care m-am înfiinţat aici e următoarea: ajutaţi-mă să nu mă vindec!





miercuri, 3 iunie 2009

Poemul de la ora 22,30

SFÎRŞIT DE AUGUST

Dacă nu putem afla încotro
dacă nu înţelegem de ce
dacă nimic nu ni se mai supune
şi călătoria noastră seamănă
cu o rază frîntă pe genunchi
de zei potrivnici

atunci

hai să aprindem aici un foc
să ne-ntindem sub cearşafuri
de iarbă uscată
şi privind printre flăcări
să ne-nchipuim că în spatele lor
se petrec toate acele întîmplări
pe care nu le-am putut imagina
pîn-acum.

Dorin TUDORAN - Tînărul Ulise, Antologie, Ed. Polirom, 2000