luni, 8 iunie 2009

A-ca-să: acasă

Strugurii mei indigo se strică, putrezesc atârnaţi deasupra solului, viespi suple şi albine rotofeie trag beţii crunte gustându-le boabele. Lumină împuţinată, venită parcă de după un colţ al pământului, lumină scumpă vederii. Lumină de import.

O îmbăiez pe copilă în vin rouge. Îl sorb însetat de pe pielea ei, o îmbăt, dându-i să mă guste, cu vinul şiroind în neştire de-a lungul trupului meu. Din ea începe să izvorască poţiunea magică a dorinţei şi apoi totul dispare.

Am avut, astăzi, de dimineaţă, onoranta ocazie să bat un cui într-o ţâţână. Nu ţin minte ca taică-meu să-mi mai fi acordat vreodată atâta credit...

Un act de „curaj introspectiv", aseară: mi-am pus sub semnul îndoielii (destul de bine) cunoscuta înclinaţie (uneori, cert maladivă) către glumă - pe scurt, mi-am rejudecat umorul. Cinstit, dacă şed şi cuget bine, răsfoind „momentele comice" pe care le-am pus până acum în scenă, se poate remarca suficient de clar că voi râdeţi cu mine mai cu seamă atunci când mi se năzare să atac. Snoavele mele cele mai reuşite sunt corozive, îşi pulverizează obiectul, nu-i dau nici o şansă, lasă nimicul în urma lor. Şi nu notez aceste rânduri cu satisfacţie, nu sunt încântat de descoperirea mea. Râd ca să nu omor? Râd ca să nu plâng. Tot aşa şi cu scrisul.

Emit sentinţe sarcastice de o violenţă extremă, ei râd, dar poate că ar trebui să se teamă, să se sperie. Şochez pentru a nu fi şocat sau surprins. Am pomenit despre violenţă ca ingredient prim al sarcasmului, dar trebuie să adaug şi vulgaritatea. Un pic cam neplăcut pentru copilul cuminte care eram. Dar ce nu face omul vătămat pentru a riposta... preventiv sau măcar pentru a-şi înfăşura, prudent, micimea într-un zgomot protector...

Cel mai bine, în viaţa mea, m-am simţit în vremea avangardei, când aceasta încă îşi mai deşerta improvizaţiile, tribulaţiile, peroraţiile pe corso la vale, magazinistele, vânzătoresele, anticarii şi locatarii ieşeau cu măturile în calea lor, să nu le intre naibii avangarda în casă, şi eu, înfipt în clipă, stăteam mut de mulţumire la masă cu o fetiţă fără andrébreton, care ar fi fost aproape blondă dacă nu ar fi ales acajou-ul din familia meliacee pentru părul ei, poetesă nevoie mare, pe care o înşelam fără să mă ascund cu cărţile recomandate de ea însăşi, cu condiţia să i le povestesc cu mare lux, apoi.

Bună ziua, numele meu fie Cristian Sîrb, mă aflu în mijlocul dumneavoastră pentru că iubesc deznădăjduit-pygmalionic o Carte. Până aici, nimic din ceea ce nu li s-a întâmplat şi altora, doar că, de câteva fantastice nopţi, Cartea a început să se dezbrace înaintea mea, să mă apuce tipograficeşte între coperte şi, deîndată ce am pătruns-o, să mă cheme zeul ei. Rugămintea cu care m-am înfiinţat aici e următoarea: ajutaţi-mă să nu mă vindec!





2 comentarii:

Hiacint spunea...

Poate o sa-ti para surprinzator, dar vremea avangardei e foarte buna si pentru mine :)

Cristian SÎRB spunea...

Avangarda care te lasă să fii aşa cum te-a găsit. O avangardă discretă. Zbuciumul şi plăcerea sunt lăuntrice.