Diamant - Philip Roth, INDIGNATION*

Philip Roth pare a-şi fi netezit, la propriu - aşa cum îl cunoaştem dintre alte coperte ale sale: meticulos şi precis - calea către (era să zic nemurire) perfecţiune. Ultima sa lucrare, care - cum drept nota New York Times din 18 aprilie 2009, The Artful Codger - ni-l trădează într-o formă scriitoricească de zile mari, apăsătoare, intimidantă pentru orice confrate încă activ, Indignation, aşadar, are forma şi consistenţa unui diamant. Nici mai mult, nici mai puţin. Cum altfel ar putea sta lucrurile din moment ce Roth scrie, aproximativ, aceeaşi carte, Cartea, de când îl ştim!? Doar mijloacele diferă. Păstrând acest ritm al veşnicei şi stăruitoarei întoarceri la origini (ca şi când, tot revenind, şi-ar putea ”rezolva” originile), bijuteria aşteptată îi va încununa în curând seria Opere complete (Library of America), pe care poporul american recunoscător i-o pune sub tipar în aceşti ani.

Respectabila familie evreiască, discretă proprietară a unei prăvălii de cartier, e mereu acolo, la îndemână, are un loc clar delimitat în imaginarul autorului: aşteaptă cuminte doar să i se solicite ”serviciile” pentru un nou roman. Tată corect, puţin cam suspect, cam dezechilibrat în corectitudinea lui; mamă virtuoasă, iubitoare, dar total insensibilă la nevoile reale ale odraslei. Tumultul nimicitor al unor iubiri sortite eşecului. Între noi fie vorba: sunt un cititor fericit, asta (revizitarea sau reşlefuirea temei obsesive) nu mă plictiseşte! Aşa cum G. G. Márquez nu m-ar plictisi dacă şi-ar relua la nesfârşit, în varii forme, Toamna patriarhului sau Dragostea în vremea holerei, ca să enumăr aici doar două dintre titlurile acestui columbian care m-a vrăjit ireversibil (modificându-mi radical modul de a întâmpina proza şi de a o citi), sau, în film, Woody Allen - Deconstructing Harry. Odată ce un autor a izbutit să mă uluiască, nu-i cer, ca un consumist dezaxat, să mă uluiască şi data viitoare, dar venind musai cu o ”ofertă nouă”. Nu e vorba (barem în literatura de raftul întâi) de o întrecere ca între marii producători de software, nici producţie de bunuri de larg consum, deşi cărţile fac şi ele obiectul vânzării. Sunt, prin urmare, un cititor fidel, asta netransformându-mă în mod automat într-unul excesiv de indulgent. Îmi pot critica favoriţii, rămânându-le, în acelaşi timp, loial.

Indignation nu m-a trântit de pământ de încântare. Este scrisă fără metehne, este desăvârşită din acest, ”arhitextural”, punct de vedere. Este atât de bine alcătuită, fără nimic de prisos, fără vreun aspect literarmente contestabil; este atât de corect proporţionată, minimalistă şi credibilă (Mr. Roth’s last three novels — “Everyman,” “Exit Ghost” and “Indignation” — were all shorter, tauter, more single-minded than their predecessors. Not coincidentally, each of them was in one way or another concerned with death and mortality - NYT), încât nu-mi dau seama nici acum ce anume îi lipseşte. Pentru că, după mine, îi lipseşte ceva.

Am senzaţia că Roth, de astă dată, îşi tranşează spaima de moarte printr-un şi mai înfrigurat, nu tocmai fericit, abandon în îmbrăţişarea descărnată a perfecţionismului, după Everyman. Indignare e o copleşitoare lecţie de scris, pur material didactic pentru cursurile de creative writing, dar şi un material - în mod nedisimulat- autobiografic. Mai lustruită de atât, probabil că această carte ar fi devenit de neţinut în mână: tăioasă, preţioasă, magică. Incomprehensibilă. Îl bănuiesc, totodată, pe Roth de un gest de-o şi mai mare grozăvie: acela că şi-ar fi dictat recenta producţie, în urma vreunui fantastic pact necurat, de dincolo de moarte (din pagini, veţi constata unde conduce această aluzie, nu voi face alte dezvăluiri). De zici că l-ar obseda ideea înfrângerii morţii prin simularea ei - ceva nou în asta?, prin jocul de-a viaţadeapoi şi sublimarea neliniştii în creativitate.

Tocul nu-i e înmuiat în sânge (nu ar fi fost kosher, nu-i aşa?), în viu, ci în preştiinţa lucidă, deşartă, pustiitoare, ne-vie, a vârstnicului confruntat de peste şapte decenii (nu o să mă convingă nimeni că ateul militant Messner nu e Roth însuşi) cu problema morţii, a rostului Credinţei şi, deci, a posibilităţii transcendenţei. Iese de aici un blat textual nisipos, care, deşi se ţine impecabil laolaltă, nu poate să nu-şi trădeze dezintegrarea în curs. Ochii minţii scrâşnesc în contact cu scriitura asta astringentă, ultraraţionalizată.

Ce a reuşit Roth cu această Indignare nu a fost puţin lucru: să-şi confirme definitiv poziţia înaltă, de neuzurpat, în preferinţele mele beletristice. Dar, vai!, nu am istorisit, de fapt, mai nimic despre intriga romanului! Nu am spus nimic ”din casă”. Ca să ”repar” cumva inadmisibila ”omisiune”, voi fi scurt şi lipsit de echivoc: însemnarea de faţă este de tratat ca un îndemn cald la o lectură, care - sunt întrunite toate condiţiile - va fi una... răcoritoare.

Indignare este povestea unui oarecare Marcus Messner, fiu de măcelar kosher, un alt străin camusian (să mă ierţi, Phil, dar Albert fu mai întâi..., nu degeaba numele lui a devenit epitet), pornit ”să cucerească lumea prin inteligenţă”, după înţeleptul sfat al gânditorului Bertrand Russel. Pentru că refuză să participe la ora de religie (obligatorie!) a campusului studenţesc (SUA anilor '50, MacArthur, McCarthy and shit), situat undeva în încremenit-conservatorul Midwest - acum simplific pentru o mai bună evocare a absurdului situaţiei, Marcus este trimis pe frontul coreean şi... Şi aşa împlineşte profeţia prăpăstioasă a lui Messner-tatăl, cel care, în anii de crepuscul ai vieţii sale, devenise brusc îngrozitor de anxios-protector (din omul paşnic şi echilibrat care fusese), hotărând de unul singur şi fără drept de apel că blândul şi previzibilul Markie nu are voie să crească, nici să-şi utilizeze, crescând, măcar ”cele mai neînsemnate prerogative ale maturităţii” sale încă fragede. Cartea este un fel de parabolă amară despre asta şi ”despre modul teribil şi incomprehensibil în care deciziile cele mai banale, cele mai accidentale şi chiar comice pot duce la rezultate din cele mai disproporţionate.”
__________
* Indignare, Philip Roth, Ed. Polirom, 2009