M. Sorescu - Apă vie, apă moartă
PENELOPA
Penelopa ţese acum
O pînză freatică,
Deasă, deasă, cu lacrimile ei,
Care o podidesc fără încetare.
Izvoare secrete, alunecînd în mare,
Îl ţineau la curent pe iscusitul Ulise
Cu acest plîns frenetic,
Mersul lucrării de dor de acasă.
Şi acum m-aş întoarce -
Îşi spunea încurcat iscusitul -,
Dacă nu mi-ar tăia calea fără de pulbere
Sirenele amăgitoare dar multe.
Ea nu ştie că sporul de lacrimi
Creşte cota apelor şi ele se simt mai în larg,
Cîntă mai frumos şi astfel se adîncesc contradicţiile
Între plînsul de pe uscat şi cîntecul de pe mare.
Nu ştie, ea, vai, Penelopa că ochii zvîntîndu-şi
Mult mai degrabă-aş ajunge-n Itaca,
Sărutînd pragul casei cu buze uscate de sete.
