miercuri, 24 iunie 2009

Categoria "mici bijuterii" - Frumoasa doamnă Seidenman

Turnătorie, vânătoare, exterminare!

Poate fi destul de frustrant, sunt pe deplin conştient, să citeşti recenzii pe marginea unor apariţii editoriale interesante (restituiri din literaturile vecine), dar demult epuizate de pe rafturile librăriilor şi din oferta online a editurilor, amarnic oprimate şi hăituite – deopotrivă, edituri şi librării - de dictatura noului. O traducere din această categorie, a rarităţilor colecţionabile, este şi cea a romanului polonezului Andrzej Szczypiorski -
Frumoasa doamnă Seidenman, în paginile căruia este tratată sensibil altfel spinoasa problemă a antisemitismului şi crudul său corolar - prigonirea evreilor (ciclul: turnătorie, vânătoare, exterminare), pandemice în Europa interbelică, atingând cote paroxistice în cea de după 1939. Ne este ilustrat aici, odată în plus - într-un limbaj şi-o viziune proaspete - modul cum soarta tragică a victimelor este implacabil împărtăşită, nu de puţine ori şi după un oarecare răstimp, şi de călăii acestora - nu fiindcă aşa ar dicta setea de dreptate a autorului, ci pentru că este scris undeva: într-o anume fatalitate, în ursita fiecăruia, într-o anume ciclicitate a celor petrecute pe pământ, într-o închipuită lege a compensaţiei, sau în numele lui Dumnezeu.

Rasa prigonitoare (polonă şi/sau germană), a ”stăpânilor”, numără membri care, prin omenia arătată, adăpostind şi salvând evrei pe timpul conflagraţiei, îi recuperează onoarea şi-i dau pe mai departe dreptul de a avea acces la Istorie: aşadar, şansa de a nu repeta istoriceşte destinul Sodomei. Din rândurile rasei semite se aleg, la rându-le, indivizi josnici, care toarnă şi chiar tranzacţionează, la propriu!, consângeni ca să-şi asigure meschina şi urgenta supravieţuire. Faptele, gravitatea lor, capătă, iată, şi nuanţe - ele nu-s numai albe sau numai negre. Prin urmare, nu-s, în întregime, nici în felul în care victimele le-au înfăţişat îndeobşte după dezastru, şi nicidecum aşa cum prigonitorii au încercat să le acrediteze, în apărarea lor, tot după... Nici o „tabără” nu este alcătuită exclusiv din inocenţi. 

DAR: nimic nu e de natură a deculpabiliza premeditarea, ingineria impecabilă a Holocaustului. Poate doar în străfundurile vreunui creier profund bolnav pot naşte asemenea justificări. Oribilele crime în masă, cu mobil rasial, nu pot fi justificate nici de crucificarea lui Iisus Christos de către „poporul lui Israel”, nici de succesul evreilor şi excelenţa lor de invidiat în domeniul meseriilor liberale, nici de vremurile tulburi, de război, nici prin falsa, aiuristica superioritate a rasei ariene... Moartea, minciuna, sarcasmul, umorul, cinismul, cruzimea, umanismul şi mila selectivă (dar şi dogma) creştină merg, nu o dată, pe acelaşi drum, într-o leşioasă concordie. Când se despart, e doar pentru a se reîntâlni ceva mai încolo, cu o vigoare nouă. Culpa îşi fâlfâie poalele o vreme, parcă - nestingherită, dar ezitând -, peste capetele tuturor, coborând într-un final, în mod firesc, asupra acelora care cultivau - aş spune chiar în mod tradiţional - forţa, teroarea, superioritatea setoasă de lebensraum a propriei seminţii.

Bijuterii uitate-n raft

În momente din acestea - când mi-e dat să ţin o asemenea bijuterie înaintea ochilor, aş vrea în mod neipocrit ca ea să încapă şi pe mâna unui reviewer cu un cuvânt greu în
blogosfera literară, care să-i poată convinge prin puterea acestui „cuvânt greu” pe cât mai mulţi dintre voi să dea buzna prin anticariate şi să o caute: avem de-a face, realmente, cu o frisonantă piesă de înaltă literatură central-europeană! Scrisă cu un sarcasm amar, cu atenţie documentaristă la micile detalii, menite a zugrăvi credibil epoca, fără a cădea, însă, în prolixitate sau preţiozitate gratuită. Colecţionaţi şi citiţi cu încredere, de asemenea, tot ce a apărut la Polirom în seria Proză - A Treia Europă. Sunt tipărituri numai una şi una! Din păcate, surprindem Editura Polirom prea preocupată în aceşti ani să „cartoneze” obscuri „clasici” autohtoni în viaţă, în loc să reediteze şi adevăratele unicate!

Ofer mai jos şi un amplu citat (sunt de găsit în cuprins cu nemiluita alte pasaje de mult mai înaltă scriitură) care mă şi ajută pe mine să „scormonesc”, în arhiva memoriei mele, vechi şi neplătite „poliţe” nemântuiţilor arieni, dar care dă seamă şi despre priceperea autorului într-ale „psihologiei neamurilor”; are cuvântul chiar un (întâmplător sau nu: pozitiv) personaj de origine germană, Müller:

Erau gânduri dureroase, deoarece simţea legătura sa cu germanii, germanismul său, ca niciodată până atunci. Povara asta îl strivea. Ne lipseşte cel mai mic grăunte de nebunie - gândea el -, suntem atât de lucizi. Poate de aceea am venit aici, printre polonezi, pentru că întotdeauna a existat în mine o doză de nebunie, un impuls al imaginaţiei pe care germanul autentic nu-l cunoaşte. Atins de nebunie, încetezi a mai fi german şi renunţi la sângele şi pământul tău. Să fii cel mai bun în orice domeniu, să fii neîntrecut - iată ambiţia germană. Să compui cel mai frumos, să lucrezi cel mai bine, să filosofezi cel mai inteligent, să posezi cel mai mult, să ucizi cel mai eficient!

Ei da - gândi el cu amărăciune şi durere -, dar tocmai asta este cea mai autentică nebunie. Nu e nici o nebunie năstruşnicia gândurilor şi faptelor, viaţa ca un dans sau ca un cântec. Nebunia germană persistă în ambiţia lucidă, în strădaniile neobosite de a fi primii în toate. Această femeie are dreptate. Nu există nimic mai cumplit. Nici o ipocrizie moscovită nu se poate compara cu această pasiune rectilinie, riguroasă de a fi în frunte, care şi-a lăsat amprenta asupra gândirii germane (...)

Dacă istoria le va impune cândva germanilor obligaţia ipocriziei, ei vor deveni nişte ipocriţi perfecţi.”

Cine-i doamna Seidenman?

Vă rămâne de aflat pe cont propriu ce-i cu doamna Seidenman (pe care vă las plăcerea să o cunoaşteţi mai îndeaproape din pagini) – totuşi,
fil rouge al romanului! Pot spune că, deşi redată libertăţii din anticamera Auschwitz-ului (mai exact, din sediul Gestapo-ului varşovian), printr-o înscenare minuţios improvizată de către un nobil suflet german, rămâne pentru tot restul vieţii o victimă - pusă pe fugă în aceeaşi măsură de oameni cât şi de propria judecată. Motivul? Pentru că, asemeni altor fulgurante - însă cu mare forţă conturate! - personagii din carte, a fost obligată să recurgă la disimularea identităţii, la lepădarea de evreitate (renunţare soldată cu profunde, traumatice modificări la nivelul conştiinţei), trăgând folos şi de pe urma trăsăturilor sale mai degrabă nordice. Dar şi pentru că, mulţi ani după aceea - când îşi recâştigase o brumă de împăcare şi convingerea că, în afară de Moarte, căreia toate seminţiile i se supun deopotrivă, nu va mai suferi nici o altă umilinţă -, prin 1968, va fi scoasă în stradă din biroul său şi obligată să ia calea exilului, nu cu prilejul nu ştiu cărei insurecţii de factură nazistă (în '68, studenţii leşi - naţionalişti şi, pe bună dreptate, sovietofobi - încercau libertatea cu degetul, fără a denunţa, totuşi, bătrânescul antisemitism), ci de către polonezii săi neaoşi, catolici şi deosebit de... slavi.

2 comentarii:

Hiacint spunea...

Abia aştept să o citesc, cu aşa prezentare convingătoare şi caldă!

Cristian SÎRB spunea...

Te conjur. :)