Nu am adorat nicicând muzeele. De când arta şi-a pierdut semnificativul său rol decorativ (tabloul, peretele, casa) şi documentar, iar tablourile au început a fi executate cam la kilogram, cu gândul la vanitoasa înlănţuire: expoziţii, galerii, scandal (mai cu seamă asta, în arta modernă, de parcă arta ar împrumuta tot mai mult din manifest, din protest, din spasm, în numele unui „adevăr” - citeşte: dezgolirea fundului - în care nimeni nu mai crede; arta convertită la un soi de jurnalism, arta-editorial) etc, găsesc foarte obositor şi contraproductiv pentru orice urmă de posibil catharsis să străbat un asemenea lăcaş în goana calului. Nefiind localnic, pentru a-mi permite să revin, studios, strict la o secţiune sau alta, plus că nu-s „din mediul” care-şi permite 9 sau 13 euro pentru intrări, zilnic. Mi-ar plăcea, însă, enorm să le pot contempla, răbdător, încă în posesiunea vechilor lor proprietari şi a urmaşilor lor, în castelul cutărei ducese de, în cabinetul de lucru al lui Louis XVI, în salonul lui nuştiucine. Ştiu că nu mi-ar ajunge o viaţă, dar nici muzeificarea nu mă excită la culme, dimpotrivă, îmi mortifică orice elan de zisă „cunoaştere”.
Grija mea deosebită fu, în puţinul timp petrecut la Paris, să mă scald în mulţime, cât mai nebăgat în seamă, pe străzi. Atât pe cele de lux, cât şi, mai ales, în cele ce mărturisesc încă (acolo unde refaţadarea odioasă şi urbanizarea deşănţată, ordonate de Haussmann în sec. XIX, nu au şters ireversibil farmecul de odinioară, de Vechi Regim) despre vârsta renascentistă şi despre cea barocă ale acestei metropole - înecate, în rest, în perfecţionism dubios şi-n unitarismul arogant de acum un secol şi ceva. Ce mă bucură nespus e că am aflat aceste străzi fără ghid, fără apel la internet. Le-am găsit după un anume (straniu) simţ pe care îl am pentru străvechiul lăsat la locul lui. Pur şi simplu, m-am „trezit” în albia lor. Sunt genul de om pentru care, de pildă, regăsirea basilicii St. Louis - înnegrită, nerestaurată cum e, fără nici cea mai neînsemnată atingere a vreunui prea impetuos arhitect de secol nouăşpe, a fost un real motiv de extaz!
Pe placa cu info istorice, aferentă oricărui sit, poţi citi că a fost în mod nefericit renovat în 1800 şi ceva, redestinat la 1793 sau adăugit, refațadat, tot atunci. Asta mie îmi induce un greu suportabil sentiment de inautenticitate, de făcătură. Dorinţa aceasta de a ”întregi” prin contribuţia proprie un monument gata făcut, finit, e prea gonflabilă pentru a o putea eu înghiţi. Graba cu care au transformat, revoluţionar, Louvre într-un muzeu al popoarelor, de exemplu, cum au ras de pe pereţi decoraţiunile originale, pentru a trasa spaţiile acelea numite „moderne”, fără nici un istoric, destinate numai şi numai expoziţiilor. Piramidele, subsolurile cu boutique-uri, magazine cu jucării, mie îmi inspiră dezgust. Cum aş fi vrut eu Louvre-ul, în acest caz? Simplu, încă animat de Curte, de regii Franţei, în succesiunea lor naturală... De fapt, ca orice „marxist” (nu?), îmi doresc asta...
Parisul poate părea, în fugă văzut: înfiorător de impecabil, rece, neprimitor. Îţi oferă admiraţiunii ziduri, decoraţiuni impozante, ţi se dăruieşte doar la nivel de faţade şi atât. Dar, dacă îţi cadoriseşti măcar o amărâtă de zi pentru a-l lua la pas, pe cheiuri, pentru a aminti o zonă la întâmplare... Am văzut oameni, tineri şi vârstnici, dansând frenetic pe jazz de big band, suna irezistibil, suna interbelic. Am văzut toată scena în alb-negru! A fost momentul când inima (prea strivită de arhitectură - originală sau contrafăcută) mi s-a dezgheţat.
Topit cu totul l-am simţit pe dl. suflet (are sex?) atunci când am intrat şi m-am lăsat rătăcit - pradă unui soi de plăcută întristare că nu pot pipăi, răsfoi, cumpăra tototot - în primul anticariat de cărţi întâlnit în cale pe St. Michel.
Grija mea deosebită fu, în puţinul timp petrecut la Paris, să mă scald în mulţime, cât mai nebăgat în seamă, pe străzi. Atât pe cele de lux, cât şi, mai ales, în cele ce mărturisesc încă (acolo unde refaţadarea odioasă şi urbanizarea deşănţată, ordonate de Haussmann în sec. XIX, nu au şters ireversibil farmecul de odinioară, de Vechi Regim) despre vârsta renascentistă şi despre cea barocă ale acestei metropole - înecate, în rest, în perfecţionism dubios şi-n unitarismul arogant de acum un secol şi ceva. Ce mă bucură nespus e că am aflat aceste străzi fără ghid, fără apel la internet. Le-am găsit după un anume (straniu) simţ pe care îl am pentru străvechiul lăsat la locul lui. Pur şi simplu, m-am „trezit” în albia lor. Sunt genul de om pentru care, de pildă, regăsirea basilicii St. Louis - înnegrită, nerestaurată cum e, fără nici cea mai neînsemnată atingere a vreunui prea impetuos arhitect de secol nouăşpe, a fost un real motiv de extaz!
Pe placa cu info istorice, aferentă oricărui sit, poţi citi că a fost în mod nefericit renovat în 1800 şi ceva, redestinat la 1793 sau adăugit, refațadat, tot atunci. Asta mie îmi induce un greu suportabil sentiment de inautenticitate, de făcătură. Dorinţa aceasta de a ”întregi” prin contribuţia proprie un monument gata făcut, finit, e prea gonflabilă pentru a o putea eu înghiţi. Graba cu care au transformat, revoluţionar, Louvre într-un muzeu al popoarelor, de exemplu, cum au ras de pe pereţi decoraţiunile originale, pentru a trasa spaţiile acelea numite „moderne”, fără nici un istoric, destinate numai şi numai expoziţiilor. Piramidele, subsolurile cu boutique-uri, magazine cu jucării, mie îmi inspiră dezgust. Cum aş fi vrut eu Louvre-ul, în acest caz? Simplu, încă animat de Curte, de regii Franţei, în succesiunea lor naturală... De fapt, ca orice „marxist” (nu?), îmi doresc asta...
Parisul poate părea, în fugă văzut: înfiorător de impecabil, rece, neprimitor. Îţi oferă admiraţiunii ziduri, decoraţiuni impozante, ţi se dăruieşte doar la nivel de faţade şi atât. Dar, dacă îţi cadoriseşti măcar o amărâtă de zi pentru a-l lua la pas, pe cheiuri, pentru a aminti o zonă la întâmplare... Am văzut oameni, tineri şi vârstnici, dansând frenetic pe jazz de big band, suna irezistibil, suna interbelic. Am văzut toată scena în alb-negru! A fost momentul când inima (prea strivită de arhitectură - originală sau contrafăcută) mi s-a dezgheţat.
Topit cu totul l-am simţit pe dl. suflet (are sex?) atunci când am intrat şi m-am lăsat rătăcit - pradă unui soi de plăcută întristare că nu pot pipăi, răsfoi, cumpăra tototot - în primul anticariat de cărţi întâlnit în cale pe St. Michel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu