Exp.

Truismul e că şcolile din România, oricît de înalte, au mari lipsuri în ce priveşte aspectele practice. Marea fericire la şcoala de psihologi este că poţi experimenta pe tine, fie că vrei, fie că nu vrei, cea mai mare parte din conceptele, teoriile şi invenţiile prezentate. Săptămîna asta la mine: hărţuirea psihologică (şoc, frustrare, umilinţă, nervi) din partea unuia care e plătit ca să mă servească, nu ca să ţină lecţii de bună purtare.

Apoi grupul de oameni care se face că nu observă ce e evident. Sau curajosul care contagiază tot grupul. Sau nemulţumirile spune vehement în barbă care se ofilesc în faţa auditoriului.

Tăcerea tensionată care-mi umple urechile, în timp ce fac pariuri cu mine "cine va vorbi", ascunzîndu-mă cît mai bine ca să nu fiu eu aceea.
Şi mai multe. Vă spun, e o viaţă experimentală înfloritoare.

Odihna timpului

Ea a dispreţuit dintotdeauna sentimentele necondiţionate, promise a fi pe viaţă, pe care - copilandru fiind - i le mărturiseam odată cu fiecare film în care mi se descoperea. Mă umpleau de regrete uitătura ei fatal... „naivizată", uşurinţa cu care îşi dezvelea franţuzeşte coapsele, picioarele-ntregi, tot trupul, privindu-şi adânc partenerul în ochi. Marilyn nu mi-a stârnit nici pe departe - nici la aceeaşi vârstă-mi fragedă, nici mai târziu - afectele amestecate ce mă înecau aşteptând-o pe Brigitte să apară. Nu am înţeles niciodată de ce atâta tărăboi cu Monroe. Mă uit la ea în fotografii şi-n filme şi imaginea ei, jocul ei actoricesc, mişcările ei scremut languroase, la marginea isteriei, nu ating nimic în mine. Mai totul este artificial - citeşte patologic - la ea. Timp în care Bardot era senzualitatea genuină întru(chi)pată. Dincolo de partitură şi de indicaţiile scenice primite, prezenţa ei, lunecarea ei de colo-colo - desculţă, dezinvoltă - tensionau erotic orice peliculă, vrăjeau, hipnotizau fără cuvinte. Atractivitatea ei se baza mai mult pe naturaleţe, pe un izvor nativ, decât pe o nevoie de a seduce pentru a se verifica, a se reechilibra iluzoriu, dar şi pentru a parveni - vădită, greu contestabilă la Monroe. Erotismul Brigittei nu era unul „de împrumut", nici mecanism psihic de apărare folosit în scopuri „artistice" nu era; Bardot nu emana o seducţie de femeie iremediabil dereglată, pe motivul (să zicem) că ar fi fost abuzată în copilărie.

Articolul d-nei Lucia Terzea-Ofrim - Frumoasa şi bestiile m-a zăpăcit de plăcere. Ispita mea mută, fără remediu, faţă de BB durează de decenii deja. "Alegerea" între franţuzoaică şi MM am făcut-o în mod firesc; pur şi simplu, prima s-a dovedit a fi prototipul meu de frumuseţe nesofisticat-feminină, fără argumente raţionale şi filmice de prisos. Melanjul acela de dezinvoltură, drăgălăşenie un strop rece, distanţă şi pasiune, neruşinare şi sălbăticie. De la BB încoace, alura, coafura şi outfit-ul sixties, folosit de doamne şi domnişoare inspirate, în varii ocazii, îmi sunt dătătoare de frisoane. Dar, iată ce frumos (cel mai frumos articol despre BB citit de mine vreodată!) scrie d-na Terzea-Ofrim, intuind uluitor de corect „retorica inconştientului" unui bărbat:

"Mai mult decît nişte pofte sănătoase, Brigitte Bardot stîrnea în bărbaţi o aspiraţie imposibilă, dorinţa de întoarcere către un acel moment imperceptibil al vieţii, în care timpul pare să se odihnească după efortul creşterii şi nu e încă decis să pornească, la început discret, apoi vertiginos, eroziunea devastatoare. Brigitte Bardot a părăsit ecranul la timp, înainte de a-şi deschide petalele, dar după ce i-a făcut pe toţi bărbaţii însuraţi să viseze la propria lor tinereţe, pierdută, desigur."

Antisistem

Sistemul democratic românesc nu este capabil să aducă în fruntea ţării oameni responsabili şi competenţi a ne propune să aderăm la un proiect naţional - de două decenii s-a tot dovedit asta cu vârf şi îndesat. Nu ştiu cine mai are speranţele nespulberate. Handicapul exhibat de această democraţie impotentă are o singură mare sursă: cultura civică precară a maselor cu drept de vot, a celor 18 milioane şi un pic. Includ aici fără teamă toate categoriile socio-profesionale, a fi responsabil din punct de vedere civic nu este apanajul exclusiv al absolvenţilor de învăţământ superior, nici al acelora obişnuiţi cu petrecerea vacanţelor în străinătate. Mulţi nu învaţă nimic din desele ieşiri peste graniţă. Dintr-o massă de 18 milioane de nesocotiţi şi indiferenţi (eh, nu chiar toţi) ce clasă politică poate ieşi?! Aşa de profund diferită de ei? Nu prea cred.

Şi ăla de la Cotroceni ştie doar să zbiere răguşit în portavoce, deîndată ce dă de o mulţime adunată, nu are nici un dram din ţinuta unui şef de stat, ci maimuţăreşte impecabil ţinuta unui extrem de competent şef de galerie de stadion. Nu e receptiv la critici raţionale, nici la huiduieli ciobăneşti. Dacă ăla e aşa, ce altceva să aştepţi atunci de la liota de funcţionari şi căcănari publici pe care-i ţinem din grasele noastre impozite, ca să le fim bătaie de joc când avem nevoie de serviciile lor de slujbaşi! Am mai scris-o aici: sunteţi şerbii mei, cretinilor! Eu vă plătesc, fără mine sunteţi morţi de foame, rupţi în fund, cu tot cu mita pe care o încasaţi pe sub tejghele. E stringent de pe-acuma, repet: trebuie desfiinţat "statul", în forma haiducească în care se perpetuează el în prezent. Şi privatizată administraţia locală. Regionalizată România. Nu mai vreau să văd sau să aud neam de funcţionar public.

Philip ROTH - Nobelul pentru cinism

De ce nu ia Philip Roth Nobelul pentru literatură? Pentru că nu s-a lipit nicicând, strategic, de o cauză politică „generoasă”, „măreaţă” şi „nobilă”. Au avut parte din belşug de necruţătorul său cinism literar şi, deopotrivă, „cei mulţi şi amărâţi”, şi cei puţini şi avuţi, şi cei din proprie voinţă ghetoizaţi. Cu luciditatea-i sălbatică, Roth a intuit bine (eu împărtăşindu-i credinţa) că mizeria de caracter are prostul obicei de a cunoaşte, din zorii Istoriei, o dimensiune universală. Nu ocoleşte nici o categorie socială, este democratic răspândită – fie că e vorba de bogaţi şi infatuaţi sau de „umiliţi şi obidiţi”. Doar gradul de ipocrizie diferă, în funcţie, printre altele, de gradul de urbanizare şi de spuza de educaţie.

P. Roth nu ia Nobelul pentru literatură pentru încă un motiv: este „un evreu care nu s-a temut niciodată să spună adevărul despre evrei. Un evreu independent, care a avut de suferit pentru independenţa lui”. Roth a avut mereu un raport critic cu Puterea politică, indiferent de orientarea acesteia. Cred că astfel îi şi şade bine oricărui intelectual: „angajat” doar în măsura în care veghează în mod critic asupra acţiunilor Puterii. În fine, sulfurosul scriitor american, e posibil să nu fi primit „prestigiosul” premiu suedez pentru că nu s-a gudurat nicicând pe lângă vreo „somitate politică” din lumea a III-a pentru a-şi netezi calea către Stockholm, nu s-a tras în poză cu acei lideri mondiali care execută echilibristică pe muchia terorismului, sub masca „feţei umane” a marxismului.

Text integral: Operaţiunea Shylock

Pisici pe creier

În busul rupt dintr-un gerontofilm, mai urcă următorii: eu, două târfe nespus de tinere şi deja ofilite şi un plod gălăgios, agăţat de sânul epuizat al celei mai inexpresive dintre ele. În faţa mea, o pisicoasă roşcovană (pomeţi pernoşi, ochi albaştri, încondeiaţi, faţă de gutuie) miaună cu "puiul" la mobil, admirându-şi ghearele fără cusur, în aşa fel încât (mă amăgesc) să i le văd şi eu, peste umăr. Aura Urziceanu îşi ciripeşte, abuzând tandru de acute, Dorul de viaţă - excepţională piesă!

Un clou pentru blogodoamnele şi blogodomnişoarele pe care nu le-am convins până acum că merită să-şi rupă din timpul liber ca să citească Viaţa amoroasă de Zeruya Shalev: în paginile cărţii sunt făcute destul de frecvente referiri la pisici. Mâţa prietenei bune a lui Yaarah (puteam formula şi după cum urmează: mâţa, prietena cea mai bună a prietenei celei mai bune a lui Yaarah) chiar se sacrifică benevol pe altarul traficului rutier israelian, întâlnindu-şi destinul sub roţile unui automobil. Am bănuiala că acest nefericit accident pisicesc a fost unul din motivele covârşitoare în virtutea căruia d-na Denisa Comănescu a selectat cartea pentru Raftul domniei sale. Şi bine a procedat.

Dintotdeauna, am visat următoarele: să mă am bine de tot cu Barmanul, ca să mă servească fără să mă întrebe ce doresc, învăţându-mi tabieturile, şi să am prieteni la Librărie. Primul deziderat mi s-a împlinit, într-un context amar, cu ani în urmă, când umblam teleleu prin îngustimea oraşului nostru, cu salariul minim dispărându-mi vertiginos din buzunare, cerşind sociabilitatea aceloraşi chipuri ce mă respectau tot mai puţin, pe măsură ce ieşirile mele se înteţeau. Şi-al doilea vis a căpătat concreteţe - între zidurile librăriei Joc secund din Timişoara. Mă rog, între timp, 'englezoiaca' de la tejghea s-a insulat, având mai întâi grijă să pregătească moral, totuşi, o suplinitoare de-o solicitudine debordantă. Aşa se face că, ieri, am căpătat Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian direct din şpaiţul lui Liiceanu, aburindă şi corect înfoliată.

De când citii exaltata recenzie a lui M. Chivu, de-acum două Dileme vechi, n-am mai avut linişte până nu mi-am pus volumul cu pricina pe birou. De multă vreme n-am simţit aşa jind (suspect, din mai multe puncte de vedere) pentru o nouă apariţie. Achiziţionând-o, nu fac decât să mă bazez pe sensibilitatea şi mirosul fin ale d-lui Chivu (care nu a apucat încă să se numere printre cronicarii pe care-i cred de obicei pe cuvânt, cum mi-era DCM); ce pot eu mărturisi la cald: preţul este de-a dreptul prohibitiv!

Acasă, după ore de dureroasă abstinenţă (trebuia să-mi isprăvesc lectura pentru recenzia de pe bookblog.ro), am neprihănit cartea, înlăturându-i grăbit folia, am respirat-o cu parfumul ei de cerneală cu tot. Tiparul este executat într-un fel de-a dreptul indolent! În prima jumătate a tipăriturii, primele 200 şi ceva de pagini, literele-s neruşinat de palide - aşa cum ies de la imprimanta de birou când e pe terminate tonerul şi nu-s bani la bugetul lunii pentru unul nou... Practic, din punct de vedere tehnic, un exemplar destinat returului! Mai şi costă peste 50 de lei! De parcă dl. coleg (de partid!) Vosganian nu ar avea cu ce să-şi finanţeze următorul proiect. Revin cu cronica, c'est promis.

Forgiving the sinner - întâlnire cu Zeruya SHALEV

Se ştie că există o dublă măsură în receptarea socială a adulterului, în funcţie de genul făptaşului: în timp ce bărbatul ”calcă-n străchini”, lucru privit cu un soi de amuzament complice, femeia, atunci când înşală, preacurveşte, etichetată fiind definitiv, fireşte, ca stricată. La cei 30 de ani ai săi, Yaarah, soţia lui Yoni, se lipeşte cu bună ştiinţă şi cu un fel de disperare de acest apelativ ostracizant, părăsind apele calme şi sălcii ale căsniciei sale desăvârşite şi aruncându-se de-a dreptul în vraja cu termen scurt a ultimelor spasme, încă onorabile, ale unui penis de 60 de ani.

Oricât ar încerca să-şi îndulcească derapajul, înconjurându-l cu o aureolă romantică, drama infidelei lui Shalev are o amploare mult mai îngustă decât cea a flaubertienei Madame Bovary. Spre deosebire de Emma, Yaarah nu este victima captivă, nemilos tratată, a obtuzităţii religiei şi moralei societăţii israeliene, nici a deşartei pofte pentru lux şi risipă. Nu, pe israeliancă nu o ţine nimeni prizonieră sau credincioasă cu de-a sila, nici măcar soţul ei, darmite amantul cel scăpătat. Dimpotrivă, ea vieţuieşte şi are o carieră promiţătoare în sânul unei societăţi liberale, fiind cel mult o ostatică benevolă a propriei foamete de sex (obsesie care, la rându-i, are ca posibil izvor inconştient nevoia de-a dinamita amintirea relaţiei terne, mincinoase dintre părinţii săi).

___________________

Textul complet poate fi citit pe bookblog.ro: Viaţa amoroasă

Fotoanaliză à la Mihăieş

Într-un număr al EVZ din anii trecuţi, scandalagiul cultural român Mircea Mihăieş se căznea, fără a-i fi cerut cineva, să se pronunţe "analitic" asupra numirii unui nou ministru, nu mai reţin ce minister. Proful nu-l cunoştea pe ins, însă avea la îndemână fotografia lui. Suficient, nu?, pentru a-i lua la puricat "capacităţile". Urmarea, pentru cei care-l ştiu pe acest shit dispenser al literelor, este previzibilă: d. Mihăieş s-a apucat să presupună ceşicum devine treaba cu politicianul proaspăt uns ministru, doar uitându-se la poză... Şi nu numai atât, ci înşirând fără timiditate cele mai mârlăneşti referiri la fizionomia nu prea fericită a personajului respectiv (tot d. Mihăieş deplângea, mai de curând, şi căderea sub "standardele" mizerabilului a limbajului din presa noastră, cu ilustra dumisale excepţiune, fireşte).

Eh, şi cum eu respect elitele naţionale şi le urmez, în măsura umilelor mele posibilităţi, neîntinata pildă, m-am decis să fac la fel. Prin urmare, avem în faţa ochilor următorul şir de portrete (imaginaţi-vă): T. Băsescu, M. Bela, C. Antonescu, S. Oprescu (lipseşte din montaj), M. Geoană şi, ultimul pe listă, cu voia dv, Klaus Iohannis. Acuma, vraiment, în viermuiala aia de feţe lunecoase, boţite, asiatico-mongoloido-româno-bizantine, chipul dârz, bine sculptat al primarului sibian grăieşte de la sine despre seriozitatea omului. Îmi permit să afirm asta pentru că-mi stau drept sprijin concret şi (cel puţin) trei argumente indestructibile: mandatul său neîntrerupt în ultimii 9 ani, procentajul nimicitor cu care "obişnuieşte" să câştige alegerile din primul tur şi, explicaţia primelor două enumerate: realizările economico-urbanistice evidente, verificabile, în Sibiu.
_________
Foto: EVZ

Chestii din aluat tare

Adieu

Skalica, Slovacia, 2008

Kaputt

Dintre toate neamurile vizitate, caracterizate (sau, să spun, caricaturizate?), compătimite, dispreţuite sau admirate în deloc neinteresantul Kaputt - roman-reportaj scris de Curzio MALAPARTE şi dat tiparului în 1943 - era oarecum predictibil că românii vor ieşi cei mai şifonaţi. Secole de-a rândul, călătorii străini care au reuşit să penetreze sălbăticia ce ne izola de restul Europei au notat şi propagat pe căi livreşti mărturii despre români, despre obiceiurile şi apucăturile lor (bune şi proaste), despre realităţile politice etc, turnate cam după acelaşi calapod. Nu prea ades măgulitoare aceste mărturii... Şi nu mereu oneste. Totuşi, în cazul în care voiajorii nu se inspirau unii de la alţii, unitatea lor de păreri (nefavorabile), "culese" de-a lungul mai multor secole, ar trebui să ne cam pună pe gânduri.

Am, de pildă, o puternică îndoială că în Iaşiul anului 1941 localnicii arătau şi se comportau aşa cum creionează crudul şi simţitoriul Malaparte. În realitate, mai mult de jumătate din populaţia Iaşiului era de-o profund urbanizată origine evreiască (minoritate cu ale cărei tribulaţiuni autorul, pe bună dreptate, empatizează). Pe vremea aceea, spre deosebire de ce se întâmplă astăzi, nu baş oricine ajungea şi se stabilea direct în inima târgului. Urbea moldavă era chiar un loc cât se poate de modern şi respectabil, în plin avânt economic (curând curmat de trecerea frontului) la acea dată*! Da, credibil sau nu, până şi-n anii războiului de-al doilea, România ciuntită era un paradox de relativă prosperitate! Degeaba, însă: oamenii păroşi, figuri primitive cu dinţii stricaţi, ucigători de evrei; femeile - slute, cu mustaţă, dar, pare-se, având un jenesaisquoi dezirabil, constituie tot ce a întâlnit reporterul italian mai bun în capitala nedeclarată a Moldaviei.

Asta în timp ce vajnicele femei-soldat sovietice sunt zugrăvite ca nişte cosânzene-cu-o-ţâţă ale războiului, şi ruşii, în genere - cu sufletul lor mare, împovărat de grija salvării lumii, ah, ce mai oameni! Şi cum au izbăvit ei Europa, şi cu ce preţ!, din mâinile germanilor nazişti! Plecăciune lor, sfinţi în viaţă - nimic despre Katyn!? Martiri dezinteresaţi! Îngeri neprihăniţi. Din milă au cotropit, violat, stors de resurse tot ce au prins în cale. Nu ei, ci tata şi mama, bunicul şi bunica au scos la mezat jumătate de Europă în deplin acord cu "fiara" hitleristă. Nu ei, ci membrii familiei mele, tale, sale au stat cu mâinile în sân, neutri nevoie mare, până când germanii le-au bătut în geam, la Stalingrad - atât de tare îi durea cot de suferinţa a trei sferturi de continent!

Şi, uite-aşa, vine Malaparte să-mi spună mie cum i-a înfruntat el pe nazişti folosindu-se de sarcasmu-i necruţător - în timpul festinurilor copioase la care participa, fireşte, cu greaţa aferentă, cot la cot cu ştabii Reich-ului. Ce mai vorbă-ncoace şi-ncolo, era cât pe ce să scurteze durata războiului - cu insinuările lui "spiritual-contestatare", de salon proustian - mai ceva decât "întoarcerea armelor" din august '44!

Atât şi nimic altceva despre Curzio Malaparte - Kaputt. Deocamdată. Eugen Uricaru, traducătorul şi postfaţatorul, mă sfătuieşte în van să citesc cartea fără ură şi părtinire. Nu atât caricaturizarea grosolană a compatrioţilor noştri m-a înfuriat, nici nu mi-a trezit vreo demult uitată rămăşiţă de patriotism retrospectiv, cât sanctificarea arogantă a subomului rus şi a industriei sovietice, a progresului ei neîntrecut şi înduioşător, nu-i aşa?, până la lacrimi. Înălbirea grijulie a intenţiilor expansioniste ale URSS. Învelirea lor atentă, vomitivă, în ţiplă de martiriu. Dacă ăştia-s martirii fondatori ai secolului XX, atunci eu-s Sf Augustin repogorât. Şi, iertat să fiu, ştiu că nu-s!
__________________
*(către finalul romanului, Malaparte execută, în schimb, o frescă obositor de amănunţită, altoită oarecum forţat pe "economia" cărţii şi foarte indulgent-simpatetică, a Neapolelui, situat, cred - ca respectabilitate, mult înapoia Iaşiului, până-n zilele noastre!)

Disoluţie

În România, traiul zilnic se perpetuează prin zvâcniri. Prin spasme. Statul este în disoluţie, iar eu sper să rămână aşa, pentru că am decis, brusc, să mă conduc singur. Să-mi dau singur de mâncare, să cotizez singur pentru propria pensie (mi-am deschis un ciorap în acest ţel), să economisesc, să-mi construiesc drumurile singur. Şi copiii, şi cărţile, şi prietenii. Ca până acum! Nu mai am nevoie de stat în România, nu mai vreau să plătesc sau să votez pentru a fi reprezentat. Denumirea însăşi de România, Romania de odinioară - cea atât de invidiată, iat-o astăzi aproape nulă şi neavenită. Ne-am bătut joc de ea, prin nimicul nostru de fiecare zi, am făcut din ea o vorbă goală.

Elita făptuitoare a Marii Uniri ar trebui să se trezească din morţi şi să ne dea în Judecata de Apoi pentru folosirea ei abuzivă. Vreau ca Statul, aşa cum îl regăsim astăzi - spart, furat, fără noimă, să dispară pentru totdeauna. Desfid unitatea naţională de carton şi solidaritatea celor care muncesc în scopul ca neputincioşii care nu muncesc, dar se lăfăie într-o Putere fără subiecţi şi-n putoare, să ne „administreze". Îi dispreţuiesc pe toţi, deopotrivă: conducători de paie şi optimişti de rând, care încă mai găsesc că decrepitudinea locului ăstuia bătut de soartă este semnul ascuns al unei „înalte spiritualităţi". Haha, am fost mereu nişte resturi ale continentului, rămăşiţe de veterani romani de toate rasele (numai latini, nu), slavi diluaţi, pe urmă turciţi. Și ce am construit din ce-am avut? Cum am profitat de șansa acestei bogății genetice?

Am milă pe toţi cei care mai cred în rămăşiţele acestei foste naţiuni.

Obama, I am but a fool/Darling, I love you... Ep. 2

B. Obama a primit - cât de rudimentar şi ultraprevizibil! - Premiul Nobel pentru Pace. Nu are nici un an de mandat, dar e "recompensat" servil de socialiştii norvegieni* de laborator pentru pacea pe care, chipurile, ar fi pogorât-o asupra lumii. Presupun că a primit Nobelul pentru că i-a lăsat în pace pe ruşi să-şi facă iarăşi mendrele cele grobiene în jumătate de Europă (acum, când sunt terminaţi economic, depinzând 80% de vânzarea resurselor naturale), renunţând în mod umil la proiectatul scut antirachetă; pentru că i-a lăsat în pace pe teroriştii de la Guantanamo, vârându-se humanitarianly în metodele neortodoxe de anchetă ale CIA, sau, în aceeaşi pace (a invitaţiilor politicoase la dezarmare) pe iranieni, cât să-şi dezvolte aceştia nestingheriţi programul nuclear. În fine, poate că e vorba de pacea şi veselia pe care le-a revărsat peste SUA de când e Mr. President, ţinându-se mai cu seamă de glume demne de stand up comedy, discursuri cu o retorică impecabilă, însă nu mai puţin găunoase, nu mai puţin inaplicabile. Iată ce cred eu despre "prestigiosul" Nobel: fâsss. La anu', sper să-l ia Chavez. Nu ar fi exclus, după ce i s-a acordat cu atâta uşurinţă acestui Pier de Vara nord-american.
_______
* (era scris greşit ”suedezi”, până la atenţionarea lui Claudiu, but that was not the point, oricum)

Şi bineînţeles

Deodată toată lumea o cunoaşte şi o iubeşte pe Herta M. Marii culturali români îi poartă, la tv, o admiraţie vecină cu extazul. Şi toţi ne mîndrim cu această realizare, în definitiv, a noastră, a tuturor, nu?

(mi-e greaţă)

Marie-France

Sporadic, pe firul anilor post-comunişti, mi-a tot căzut sub ochi câte o pagină de ziar unde se vorbea de înverşunarea războinică, cu accente stupide, a d-nei Marie-France Ionesco întru administrarea drepturilor de autor moştenite de la uriaşul său părinte: Eugen Ionescu (intenţionat îi scriu numele astfel, să văd ce se întâmplă, poate face doamna implozie...). În afară de o uşoară senzaţie de mirare, de oarecare iritare şi de gândul că furia odraslei lui Ionescu este disproporţionată, având în vedere miza "războiului", altceva nu am simţit. Azi, însă, simt că mi-a ajuns: j'en ai assez! S-o mai lase moartă, că a trecut binişor de pragul caraghioslâcului. Nu e vina mea că nu şi-a rezolvat la timp conflictele psihice cu cel care a conceput-o sau cu sine însăşi.

Toate teatrele româneşti (cele cărora le este îngăduit de Ionescitatea Sa a se "atinge" de creaţia scriitorului-tată) trebuie să se prefacă, să se străduiască chiar - aşa cum cere o situaţie de un asemenea ridicol -, că nu este anul Centenarului ilustrului său tată şi că reprezentaţiile lor nu au nici cea mai infimă legătură cu acest eveniment, altfel, universal marcat. Este cerinţa pomenitei doamne. A nu permite ca E. Ionescu să fie "recuperat" de cultura română pare a fi devenit principala raţiune pentru care se trezeşte dimineaţa urmaşa acestuia.

Nu ştiu cum se procedează în sala de spectacol pentru ca mijoarca asta cu ne-centenarul să fie credibilă şi ca, totuşi, piesele programate să fie jucate, scăpând de opoziţia furibundă a pateticei doamne... Or fi introducând regizorii replici justificative în partitura actorilor, de genul: - Noi nu jucăm Ionescu pentru că s-a născut dumnealui, pur întâmplător, acum fix o sută de ani, ci pentru că a scris piese mereu montabile, actuale, etc? Sau poate că, la începutul, mijlocul şi în finalul unei reprezentaţii apare un crainic cu un gong, anunţând: - Montarea acestei piese nu constituie un omagiu adus autorului ei, Eugen Ionescu, noi nu sărbătorim centenarul. Găsesc că ar fi delicioasă găselniţa! O inedită completare cu accente de bulevard (cu alte cuvinte, o punere în scenă realistă), o vie încununare de peste ani a Operei teatrale scrise de marele absurdolog. Maestrul ar fi mulţumit. Prostia şi îngustimea au triumfat, exact cum ne-o prevestea dumnealui - doar că, hélas, triumful ăsta nedorit nu i-a ocolit propria descendenţă!

Deh, ce să spun, Mariei-France nu i-a mai rămas a depune alt efort decât să-şi păstreze intactă vigilenţa. Poate i s-a aplecat, trece printr-un ennui prelugit... Nefiind nevoită să mai muncească: îi câştigă răposatul tată zilele şi-n prezent. Cu toate acestea, nu ştiu dacă domnia sa, dramaturgul, şi-o fi imaginat, înainte să treacă la cele veşnice, că neuitarea sa va fi "asigurată" cu mijloace penale... Cine îl poate acum întreba? Ajunsă la "respectabila" vârstă de 64 de ani, M.-F. Ionesco îmi oferă cu dare de mână toate motivele pentru a afirma, excedat fiind şi de harul său de scandalagioaică culturală, că a îmbătrânit strâmb. Ai zice că în Marie-France s-a întrupat un foarte izbutit personaj, desprins dintr-una din irepetabilele piese (una neisprăvită, eventual) ale lui Eugen Ionescu. Iată, prin urmare, o progenitură de două ori "reuşită"!...

Nunţile necesare

Fantastic vs. oniric

Intenţionat am căutat, mai întâi, cuvântul onirism într-un utilitarist dicţionar medical şi nu într-unul de curente literare – „stare delirantă subacută sau acută, caracterizată prin halucinaţii vizuale, halucinaţii ale sensibilităţii generale, ale simţurilor sau ale sensibilităţii musculare (senzaţia de cădere, de deplasare rapidă)”. Pentru că: citind atent şi „la lumina zilei” Nunţile necesare*, romanul lui Dumitru Ţepeneag, găsesc că ar fi la îndemână a se emite supoziţia că fantasticul, ca blat al acestui tip de literatură (onirică), nu reuşeşte (şi parcă nici nu şi-ar propune ferm) să se desprindă întru totul, vreodată, de realitate. Absenţa punctuaţiei, textualismul fragmentat, curgerea concentrică – înspre sine – a „intrigii”, lejer îngăduita interşanjabilitate a trăsăturilor personajelor şi a planurilor, perceperea lumii cu ochii mijiţi, în starea situată între veghe şi somn nu alcătuiesc laolaltă un vehicul cu un motor suficient de convingător cât să poată transporta Nunţile… din real într-o dimensiune paralelă, fabuloasă. Din contră, reuşita acestui roman stă în aceea că împrumută realităţii, cu mare artă, logica aparent dezordonată a visului.

Mirele doarme fericit

Dl. Ciobanu vrea să fie lăsat să doarmă. Ciobanu e profesor la ţară şi, totodată, e cel care „visează” această carte, iar în visele care-i apar în puţinele ore de somn se proiectează pe sine într-o (sperat izbăvitoare) postură pastorală. Planurile real şi oniric se întretaie sau se despart (din ce în ce mai evaziv) în funcţie de dispoziţia lui. Conturile sale cu lumea aşa-cum-a-cunoscut-o fiind definitiv reglate, Ciobanu îşi pregăteşte – dormitând chinuit, repetând mental, reînscenând – o ieşire triumfală din viaţă, în chip de baladă, o nuntă cosmică, o reîntoarcere în mit. Fiasco, însă: totul se preschimbă într-un carnaval satanic, grotesc. Un bordel. Singurul licăr de speranţă este prins de perfecţionistul, mereu nemulţumitul fotograf al clipei, Andruţa: din poză, se pare că în cele din urmă „mirele e fericit” – un lucru necesar a fi observat, spune autorul, atunci când e vorba de o nuntă.

Cultivându-şi starea hipnotică – prin sedentarism şi înfometare, prin sex şi masturbare compulsivă –, Ciobanu izbuteşte să încropească un inventar aproximativ al momentelor esenţiale ale vieţii sale pământeşti. Nu simte că ar lăsa în urmă lucruri care să-i merite nostalgia. Un uşor regret şi atât: o iubire, două iubiri înecate în senzualitate, a treia iubire, cea mai pură, fiind, în acelaşi timp, una penalizabilă: cu o elevă naivă. Nişte desene, nişte fotografii unde pare a nu se mai recunoaşte cu certitudine, nişte speranţe de dascăl stagiar, spulberate. Acestea fiind, de bine de rău, catalogate, le dormeur (greu de găsit un corespondent nepeiorativ, exact sau nu foarte tehnic în limba română) poate păşi dincolo de „perdeaua cea neagră”, pe care tot încearcă să o dea la o parte, dincolo de întuneric, strângând pleoapele până la durere: în mitologia-i personală.

A higher state of consciousness

Cadrul meteo-geografic al mitului propriu – care e şi unul arhetipal, universal (accesabil, cu sprijinul unor diverşi stimuli, în profunzimile fiecăruia dintre noi) – e de un firesc magnific: o pajişte înflorită, un pastel – „un tăpşan verde pictat cu flori de toate culorile”, coline domoale, brazi-făclii, miei zburdând, câini credincioşi, cer senin; „apare plaiul acela nemaipomenit într-o limpezime înfricoşătoare”. La prima vedere, un tărâm paradisiac, doar că şuşotelile conspirative, mârâitul bănuitor al câinilor, vecinătatea presimţită a primejdiei nu lipsesc nici aici. Tocmai de aceea menţionam sceptic în debut că nu asistăm chiar la o transcendere a lumii materiale, ci, poate, doar la pătrunderea, pe ocolite, într-o mai acută stare a conştiinţei (a higher state of consciousness), asemănătoare cu cea produsă de drogurile psihedelice sau de serioase afecţiuni sufleteşti.

Literar şi pedant-hermeneutic, somnolenţa cronică (căutată, autodistructivă) a personajului central plăsmuit de D. Ţepeneag ar putea fi „tălmăcită” în cheia ceremoniei unei nunţi cu moartea. Psihiatric, însă, are toate datele unei prozaice tulburări anxios-depresive (lipsa apetitului sexual, ori, la o altă extremă – sexul făptuit mecanic, ca modalitate de epuizare, de obţinere a somnului; secvenţe de agitaţie, urmate de apatie şi imobilism; sentiment de insecuritate). Nu aş fi amintit aceste posibile piste de interpretare dacă nu aş fi intuit că autorul ezită el însuşi între ele. Romanul său nu este un remake postmodern, în proză, al Mioriţei (pentru asta avem deja, în cheie clasică, Baltagul lui M. Sadoveanu), nici o simplă fişă de diagnoză ataşată unui dosar. Întâlnim aici o punere în scenă crudă a incompatibilităţii: om modern – mituri fondatoare. Nu parodierea baladei Mioriţa este scopul ultim al lui Ţepeneag, ci ridiculizarea corozivă a excesivei noastre supuneri faţă de trio-ul raţional, aplicat şi eficient, a solemnităţii găunoase cu care mimăm nişte ritualuri rămase de neînţeles, a administrării dozelor de senzualitate paroxistică în scop de medicaţie antidepresivă - metehne specifice omului zilelor noastre, căruia i-au rămas foarte puţine portiţe de ieşire din timp şi din istorie. O modalitate de a scăpa timpului, straşnic de şchioapă, nu se ştie cât de "eficientă, ar fi chiar această formă toxică de visare.

_____________________________

*Textul original a apărut pe bookblog.ro: Nunţile necesare

În căutarea dimineţii pierdute

În căutarea inflexiunilor Dimineţii pierdute*, Gabriela Adameşteanu reamenajează pedant, ca pentru uz şi refugiu proprii, interiorul psihic, casnic, salonard, haute société, al prelungii dimineţi naţionale caracterizată prin voinţă pentru progres şi modernizare, răsărită pe la 1866 (cu tonul dat puţin mai înainte de Domnul Cuza) şi stinsă, înainte de amiază, în arşiţa echivocă a lui august 1944.

Era o vreme când amorurile, le fainéant, şi marea politică se consumau, după uzanţe - reţinut, mocnit sau la foc mare -, în claustrarea rafinată până la ambiguitate a unor distinse saloane bucureştene: imitaţii târzii, mai mult sau mai puţin izbutite - aflate, paradoxal, în plină înflorire cât şi în nebănuit prag de... effleurissment -, ale celor pariziene (în plin crepuscul şi acelea).

Înapoi, în viitor, foştii stăpâni (cei care nu şi-au dat ultima suflare în puşcării), viţă boierească, vieţuiesc aciuaţi prin mansarde sau în pivniţe, la mila şi cheremul foştilor slujitori, strămutaţi acum, la grămadă, de noua orânduire, în somptuoasele lor vile - în numele egalitarismului şi al comunizării. Cu căţel şi purcel - la propriu. Regăsim Bucureştiul, în prezentul romanului, captiv în miezul procesului de alienare, retrimis la origini în cel mai insultător mod posibil: plebea satelor aburcată în blocuri turn, înălţate pe ruinele mănăstirilor voievodale, mahalagii ajunşi miniştri sau torţionari cu grad de general.

În reconstituirea minuţioasă, asumat proustiană, efectuată prin contrast, a epocilor între care execută mortale salturi istorico-literare, Gabriela Adameşteanu picură nu atât nostalgie vâscoasă (întâlnim şi din aceasta: o nostalgie rece, lipsită de patetism, dar şi de nădejde), cât veninul neputinţei perfect îndreptăţite de a ierta. De a înţelege, a recunoaşte, a accepta destinul frânt, înaintea împlinirii unui veac, al unei neisprăvite dimineţi care promitea atâtea, deopotrivă pentru vlădicile şi pentru opincile neamului.

Ilustrare:

"- Să lichidezi un întreg trecut în 24 de ore, cînd ştii că suntem atît de legate... Credeam că te-ai acomodat şi tu, în atîţia ani, dar văd că nu... Văd că nici pe departe. Să dai cu piciorul la tot şi să te vîri într-o cutie de bloc. Să te înfunzi într-unul din cartierele unde nu se mai poate spune că locuieşti în Bucureşti! Acolo să meargă cei ce acum au pus prima oară piciorul aici! Cei ce au umplut oraşul!... Dar noi stăm de o sută de ani tot pe strada, tot în casa aceasta, şi o sută de ani înseamnă ceva pentru... Dar nu, pentru tine nu înseamnă. De la tine nu aud altceva decît să ne adaptăm! Să umplem cutia de bloc cu mobilă în rate, eventual şi flori de plastic... Da, formidabil gînd..."
____________________
* Gabriela ADAMEŞTEANU, Dimineaţă pierdută, Ed. Cartea Românească, 1983