Nu ştiu ce am,
Că nu dorm cînd dorm
Nu ştiu ce am,
Că nu sunt treaz,
Cînd stau de veghe.
Nu ştiu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Cînd merg.
Nu ştiu ce am,
Că stînd pe loc
Sînt, hăt, departe.
Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Şi cu ce fel de salivă
Ai amestecat şi-ai framîntat huma-mi?
De nu ştiu ce am
Că exist,
Nu ştiu ce am
Că nu mai am nimic,
Decît pe tine.
Marin SORESCU
***
Prilejul acestui poem este o leapşă primită de la mine însumi (să-i spun provocare, termenul încetăţenit rowebwide sunându-mi neplăcut-balcanic). Este tot despre insomnie (ca al companioanei, dar fără maşinărie :), şi despre rugăciune, doar că singurul sunet ce interveni între mine şi El fu acela al prea profundei linişti - asta până în clipa în care simţii cum "cineva" îmi atinge mâna (nu am mai mărturisit: în momentele mele de cumplită înstrăinare, bunicii mei vin noaptea şi-mi iau mâna dreaptă într-a lor, nu-i văd, dar îi recunosc după asprimea pielii pergamentoase, muncite)! Am dormit, astă-noapte, fragmentat, iepureşte, pândit - prost. Nici un gând fix, din multele ce zac aruncate de-a valma în sertarele minţii. Temeri vagi, totuşi. Nevroze de abandon, iată-le iţindu-se, vezi ce înseamnă să faci asociaţii libere? Năduşeală, dezvelire de trup frământat. Nevoie de a mă ruga. Cel mai bine mă roagă, azi, Marin Sorescu. Ce-mi mai veni în cap? Că Dumnezeu nu poate fi gelos pe mine, dacă mă apucă aşa, să iubesc furtunos, neliniştit, acaparator. Nu se supără nici măcar atunci când se întâmplă să-L uit, iubind precum am descris mai sus. Se amărăşte, totuşi, când vede cum uit de mine, de harul dat mie; cum mă întunec, cum mă vând demonilor, în timp ce eu clamez că... Dar asta nu se poate scrie.
3 comentarii:
Imi pare rău că nu ai avut somn bun, aşa cum meritai şi aveai nevoie :(
Dar asta mi-a înlesnit reîntâlnirea cu Sorescul. :) Eh, asta o zic eu acum, brav postbelic, dar ştii că mulţumesc. :)
as comenta pragmatic. prozaic. sa scutur starea de dupa citirea postului.
Trimiteți un comentariu