Precocitatea este un eufemism cu nume ciudat: de bacterie ucigătoare sau de demenţă. Adevărul crud despre de-alde Lolite sălăşluieşte, de fapt, în predispoziţie - în vocaţia ademenirii, a desfrâului fără câştig. Acestea şi urmările lor negândite, tragice.
L-am înţeles, de dată recentă, pe Humbert, tot aşa cum l-aş fi înţeles, empatic, şi la o vârstă mai fragedă. Să pierzi o Lolită la patruzeci de ani echivalează cu a pieri, a fi pulverizat. Nu ai unde să fugi, unde să te refugiezi din tine. Îţi rămâne doar să bântui, prin aceleaşi locuri (comune), ca un proscris dând compulsiv târcoale scenei crimei, pentru a-ţi nutri la nesfârşit deznădejdea. Îţi rămâne numai posibilitatea asta de a te întoarce mereu. De a reveni, de a te învârti în cerc. Dintru bun început, indiferent de istoria vieţii tale de până atunci, porneşti într-o asemenea vâscoasă relaţie cu cvasi-certitudinea finalului dezastruos, a rătăcirii iminente, a abandonului ce aşteaptă rânjind la capătul lunilor de pasiune. A infidelităţii prescrise.Pe profesor îl vom afla (ca pe oricare temerar de acest soi) încolţit de dezesperanta intuiţie, sau premoniţie, că-i va fi sortit curând a-şi surprinde pupila părăsindu-l; încă nu se ştia ceasul când. Însă, acum el e fericit. Acum, în momentul în care deschidem cartea sau proiectăm filmul, el trăieşte în paradisul simţurilor. Renăscuse... Fusese, existenţialmente, reconfirmat. Timpul nu-i mai curge, i s-a oprit în loc. Nu dă semne limpezi, totuşi, c-ar fi reuşit să înţeleagă că o iubeşte, de fapt, pe impura Dolores cu o rană în loc de inimă. O iubeşte cu o criză, cu o deficienţă în loc de suflet. O iubeşte alergând servil în fuga ireparabilă a timpului, iar pentru asta, pentru acest prea vizibil efort, este deîndată pedepsit de nimfetă. Nefericitul profesor nu are de vecuit doar - aşa cum s-ar fi înscris într-o anumită "normalitate" - o descăpăţânată iubire, o patimă târzie, ci-şi înscenează însăşi lupta sa pentru viaţă, truda deznădăjduită şi nu pe deplin conştientă de regenerare personală. Refuzul său de a îmbătrâni şi acuta percepţie a inutilităţii ridicole a acestui refuz.
Lolita - povestea de dragoste a două suflete la fel de nesăbuite, la fel de tinere, (animând sau) zburdălnicind, însă, în lăuntrul a două trupuri inegal încărcate cu ani. Lolita - iubirea învinsă de cronologie, de numărătoare, de povara sumei.
Nimic scandalos în afecţiunea cu pretenţii de veşnicie a unui cvadragenar pentru o cocotă preadolescentină, de altfel, pe de-a-ntregul împlinită pentru acest lucru - adică, pentru aspectele fizice, carnale, ale amorului. Atâta că, pentru nimfetă durata nu înseamnă nimic. Imediatul şi prestigiul sunt totul. Prin prestigiu înţelegând şi stima de sine, dobândită în braţele rigide (pentru că nu vor să se închidă decât pentru totdeauna!) ale unui bărbat care are de trei ori vârsta ei.
După revelarea infidelităţii, Humbert are dificultăţi în a găsi găsi un ţap ispăşitor care să-l sprijine în ineficientele sale tentative de a-şi obloji şi alina sufletul. Nu are asupra cui să-şi reverse spaima de vid (horror vacui), pentru a şi-o drămui în sine în doze suportabile. I-ar fi plăcut ca Lolita să fi fost răpită şi molestată de un răufăcător. Să fi fost cărată undeva împotriva voinţei ei. Pentru ca el să-i poată fi salvator. Dar fata plecase de bunăvoie, tot cu o figură paternă, tot un scriitor, dar unul mai excentric, mai potrivit uşurătăţii ei. Nu contează detaliile casnice, de telenovelă.
Ce a avut o mare însemnătate, pentru mine, în Lolita, a fost să examinez mecanismul îndrăgostirii. Sunt de o senzualitate împovărătoare cele dintâi gesturi ale seducţiei (părând uneori, realmente, fără ţintă precisă, doar-doar s-o găsi cineva să se prindă în mreje). Tălpile ei, picioarele mereu goale, jocul degetelor lor răşchirate, parcă trâmbiţând acea înspăimântătoare dorinţă precoce (despre care scriam mai sus) de a fi posedate laolaltă cu întreg trupul - care, la rându-i, inspiră frăgezime, instinct patern şi erecţie dureroasă, toate de-a valma. Picioarele ei, mereu neastâmpărate şi expuse ochilor setoşi ai respectabilului Humbert. Spectacolul lor infatigabil, atingerile lor neîntâmplătoare. Curbele lor încă neperfectate, în expansiune. Şi inocenţa vulgară a privirilor.Aş fi construit filmul meu din detalii neşlefuite (”Nu există originalitate şi adevăr decât în detalii”, ne asigură Stendhal). Unii ar spune imediat că acesta-i un truism: căci filmul este, de felul lui, alcătuit dintr-o succesiune de cadre. Nu, eu m-aş fi oprit îndelung, bolnăvicios de insistent, până la disoluţie, asupra detaliilor. Nimic dinamic. Spiritul ni se înamorează, şi apoi se rătăceşte, contemplând. Lenevind. Fotografiind rotunjimi tensionate, surâsuri, inflexiuni ale vocii. Pentru că, din fixaţia pentru câteva (mici, dar intolerabile) amănunte (şi nu din privirea de ansamblu) - speculez acum curajos - s-a nutrit pasiunea autodistructivă a scorţosului profesor. Dacă ar fi avut ochi să vadă în ansamblu, şi-ar fi păstrat o mai mare încărcătură de luciditate în inimă. Aş detalia, aşadar, până la decompoziţie. Şi nu pentru a fi în pas cu tăietura cinematografică actuală. Aşa aş înţelege eu să încerc să reproduc nebunia acestui raport afectiv imposibil. Aş filma în tuşe, de fapt, cum scriam: chiar aş fotografia, uneori. Întărind pe orice cale senzaţia de precaritate, de şubrezenie, de instabilitate.
