Am visat cum era un vînt aşa puternic că lua oamenii de pe pasarelă, cu sau fără umbrele, cum erau ei, şi îi făcea să zboare. Dar ei păreau fericiţi.

Melania G. Mazzucco - Vita

Un sărut pe păr, unul pe obraz, altul pe nas, pe mâini, în scobitura cotului, pe gât, pe pleoape, pe gene. Şi apoi, pielea îi frigea ca la o arsură.

Şi asta ce înseamnă, o poveste de dragoste? Senzaţia asta de pericol, de bucurie şi răscolire e cea care te face să roşeşti, să-ţi năvălească sângele în vene, să-ţi tremure genunchii? Diamante se ridica întotdeauna tulburat, emoţionat ca un hoţ. Sărutările Vitei erau acre ca lămâile sălbatice. Şi, tot ca ele, îi alungau setea.

(...) iar Vita aluneca pe lângă găleţi, se ghemuiau amândoi pe scările întunecate şi şopteau ore întregi, cu obrazul apropiat unul de altul, atingându-se - help, work, cry - sărutându-şi - kill, live, pray - urechile, degetele, ceafa, bărbia, genunchii, unghiile, palmele, pulpele, umerii, gropiţele. Gura.

Melania G. Mazzucco - Numele ei era Viaţă, Polirom, 2006

Inainte, în primitivism!

Toate cele trei partide semnificative înscrise în luptă (PSD, PNL, PD-L) au uzat, din nefericire, de mijloace de “convingere” primitive, de care eu mă dezic cu tărie: invective isterice, vandalizări de afişe, goană tâmpită pe străzi pentru acapararea ultimului stâlp disponibil. În campania electorală, afişul este pentru mine ultimul obiect din arsenalul unui partid care mi-ar putea câştiga sprijinul, votul. Dar campania nu este făcută pentru mine, mi se va spune, ci pentru omul care nu are neapărat abonament la un ziar şi care crede că tot ce se dă pe OTV este real. Altfel, ce individ cu capul pe umeri ar da vreun leu pe nişte promisiuni aruncate la întâmplare în termenul strict determinat pentru asta, înainte de alegeri?

File de histerie

...să mai plângi cu ceapa în batistă (sau poate omul e sincer, naiba ştie), după 90 de ani, pentru un teritoriu pe care nu-l deţineai decât ca efect al unei nedrepte asupriri (maghiarimea nu s-a format ori născut în Carpaţi şi nici în Pannonia), este e recidivă patologică deja! Mă întreb, oamenii ăştia, liderii UDMR, cum trăiesc acasă: în mediu aseptic, ethnically uncontaminated, consumă exclusiv produse ungureşti, au culorile naţionale imprimate în măduva oaselor? Ei mai ies în lume, aşa, barem vag, să vadă care-s ideile astăzi, încotro ne îndreptăm, cât mai contează naţionalul în balanţă cu globalul?! Chestii d-astea, elementare. Poate că servesc masa în izmene tradiţionale, de honved, au argaţi români, încă, şi îşi zic grof unul altuia, grof şi grofiţă. Poate că citesc doar presa secolului XIX. Şi trimit încă scrisori de cocoşi băţoşi kaiserului de la Viena.

Continuarea aici: Terapia prin agonie (www.starlog.ro)

Cries and whispers

Neliniştit, ca şi când ar aştepta pe cineva, insuficient pregătit pentru a rămâne singur peste noapte cu atâta dorinţă. Ieri noapte visase sex, multă umezeală, hai acuma că-s pregătită iar eu adâncindu-mă cât puteam în ceea ce mi se dăruia.

Contactul lui intim cu femeile se rezumă, tot la două zile, la schimbarea pansamentului pe care încă îl mai poartă pe sub haine, lipit de spate. Una l-a masat puţin, să vadă dacă e curată rana şi nu mai colectează (asistentele împrumută cu entuziasm limbajul ăsta formolizant). A fost prima atingere adevărată după două luni de singurătate. Ai vrea să-i aduni rotunjimile cu nesaţ în palme, plimbându-i-le pe tot trupul. Ai vrea să-ţi vorbească şi ea obscen, să ştii că şi ea se gândeşte la asta, că abia mai respiră fără tine, că te doreşte în fiecare clipă şi nu te va lăsa să-i scapi, subit inspirată. Te va lua în serios, nu se va limita doar la a te face (iarăși) nebun.

Avea obiceiul să strige în gura mare prin localuri că-l prinseseră (nu o dată) zorii zilei cu mâna vârâtă până-n muchie într-o fată cu înfățișare cât se poate de comună. Şi că iernii îi este greu să revină, la finele lui ianuarie, şi din cauza cântecului matinal al guguştiucului. Guguştiucul se trezeşte de regulă înaintea ei, a iernii, de când cu încălzirea globală din ultima săptămână. Guguştiucul îşi face în mare grabă şi cu o mare artă solo-ul inimitabil. Surprins şi întărâtat de disponibilitatea fetei. Vecinii de masă îl mai temperau spărgându-i sticle în cap, el îşi învârtea mai departe pumnul fragil în trupul fetei, fata curgea vâscos la vale, acceptându-l, îi făcea și mai mult loc, înşurubată în mâna lui, depindea de mişcările lui.

Miller's crossing

"Iar când o să-mi arătaţi un om care se exprimă perfect, eu nu am să zic că nu-i un om mare, ci că nu mă atrage deloc. Îmi lipsesc calităţile de receptare. Când mă gândesc că sarcina pe care artistul şi-o asumă implicit este aceea de a răsturna valorile existente, de a face din haosul ce-l înconjoară o ordine proprie numai a lui, de a semăna vrajba şi fermentul în asemenea măsură încât, prin descărcare emotivă, cei ce-au murit să poată fi redaţi vieţii, încep să alerg cu bucurie spre marii imperfecţi, confuzia lor mă hrăneşte, iar bâlbâiala lor sună ca o muzică pentru urechile mele." (Henry MILLER)

Sforţări

Unde-s cuvintele care, cu câteva clipe mai devreme, îşi revendicau gălăgioase dreptul de a fi puse pe o pagină? Cuvintele proaste visează şi ele la o viaţă bogată. Oare merită să mă sforţez zilnic, să nu-mi dau răgaz până când reuşesc să scriu câte ceva, indiferent de calibru? Întrebări riscante pentru wwweb, ele pot primi răspunsuri „pe măsură", în josul paginii, la comentarii. E acesta un exerciţiu? Sau doar un screamăt ca oricare altul, unul inferior şi celui (autentic) produs pe scaunul toaletei?

Strangleză

conversând cu un supus britanic, niciodată nu-ţi permiţi cu inimă uşoară să te făleşti că eşti bun la engleză, sărmanul grai imperial, ce pocit sună el în gura unora de condiţia noastră, ce puţin prolifici verbal suntem noi folosind limba engleză cu traduceri şi automatisme mentale papagaliceşti din graiul nostru strămoşesc, ce neexprimaţi rămânem, cu vorbele-n gât, cum nu ne putem întinde la taclale, unde-s subordonatele?, le căutăm cu înverşunare, frazele se sfârşesc, sterile, prea repede pentru noi, românii, obişnuiţi cu trimiteri la subsol, cu parabole, cu tatonări, aluziile noastre sărate prost, bancurile, poantele noastre autoironice se pierd în construcţii de plastic, durate într-o limbă ce nu se potriveşte gândirii noastre

colegii care nu mă băgau neam în seamă când ceream bani cu împrumut, rămâneau amuţiţi şi opaci, iar eu îmi înghiţeam nesăbuinţa în îmbucături mari, regulate, după sfatul medicului de stomac, şi aşteptam cuminte să mai treacă o zi, n-am să pomenesc nimic despre ruşinea încă şi mai mare în care m-a vârât nesimţirea unui om ce nu-şi ştie plăti debitele la scadenţă, plângând doar atunci când îi trebuie, nu şi atunci când ar trebui să crape de jenă, amestecată gastric cu sentimentul singurătăţii

dacă vreţi să vă prezint o domnişoară, instantaneu bărbaţii, numai ei, au strigat în cor un „da" sugestiv, femeile nu au zis nici fă-te-ncoa', dorim, cu condiţia să nu fie de la asigurări, bănuisem eu câte ceva de rău augur despre portmoneele lor, apoi soarele s-a stins în nişte rubensieni nori albi, grăsulii, cu puţintică spoială în obraji, am făcut câţiva paşi repezi în recunoaştere, ne surprinsese cu vizita ei în plină reorganizare, iar accentul său era proaspăt rupt din recentele pelicule britanice pe care le urmărisem ca pe nişte trufandale, unde să-mi fi dosit părerea de rău că nu vorbeam mai bine limba asta ploios-aspră, imens sacrilegiu să pocesc o asemenea bine pusă la respect sintaxă, muncită şi şlefuită franţuzeşte de-a latul secolelor! oops, nu am pus punct la finalul enunţurilor. şi am început cu literă mică, mică de tot...

Ţine cu tine...

Sibiu

Numărăm. O zi, două, trei - până la prima zăpadă. Ăştia, copacii, sunt pregătiţi, au amuţit şi stau cu ramurile, a groază, la ochi. Sunt scorţoşi şi, deşi nu vor să o arate, deznădăjduiţi. Mie de ei mi-e milă, în fiecare an când intrăm în liniştea asta de dinaintea primei ninsori, nu de pavlovienii care nu-s în stare să scoată Crăciunul dindărătul fenomenelor meteo. Auzi: nu am avut zăpadă de Crăciun, nici nu am simţit că a fost… Şi eu vă zic: nici nu meritaţi să simţiţi, dacă pentru voi Crăciunul nu e o sărbătoare creştină, ci un cortegiu de manifestări atmosferice obligatorii (altfel, îl refuzăm) şi o avalanşă de cadouri. Materialism, ghiftuire, bucurie bovină în faţa oalei cu sarmale. Condiţionare, scenarită hollywoodiană: „când se arată colindătorii în poartă, începe să ningă". Ce să spun, cât mai ningea, în pustiu, în ziua Naşterii, pe tărâmurile semite!

Eu ţin cu copacii. Îi cercetez cu grijă, până în primăvară. Bucuria oamenilor, pentru că e condiţionată material, mi-e indiferentă.

Lacrimi pe sârmă

Pentru ca mai târziu să-i înmânez cu mare fast, tipic pentru îndrăgostiţii de profesie, un inel de logodnă, ce-a mai plâns, ce s-a mai codit: să nu ne grăbim, a zis, te iubesc, dar nu sunt pregătită, să-mi fi spus şi tu din timp, făceam o prăjitură măcar, preparam o mică gustare, mi-aş fi spălat rufele şi acum ar fi fost uscate, le-am fi adunat împreună de pe sârmă, toate alea, numai că nu pot să-mi pun inelul, e prea devreme, cum spuneam, la nici patruzeci de ani..., ştii cum e, nu aş vrea să mă pripesc, lasă-mi un răgaz să-mi desăvârşesc cariera şi, cu cinci ani înainte de pensie, voi fi eu cea care te va căuta, cumpăr chiar eu inelul de la anticariat, mi-l trag singură pe degetul potrivit şi, la urmă, odată dragostea împlinită, îl vom vinde şi vom împărţi câştigul, îl vom reinvesti şi ne vom asigura o pensie trainică şi frumoasă. Cu multe drumeţii şi călătorii peste hotare, cu vacanţe prelungi în fecunde insule tropicale. Aşteaptă şi tu puţin, nu sunt adepta iuţelii în asemenea împrejurări. Nu am nici patruzeci de ani, dar uită-te la mine - plâng, mă scutură hohotele, te iubesc, te îmbrăţişez, îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, cineva trebuie să fie romantic în lumea asta.

Fetiţa cu mingea

Sărmanii ochişori! Le rămâne lor să păstreze un licăr de viaţă în lumina lor, cât timp obrazul devine pământiu, palid şi buzele capătă nuanţe vineţii. Simptomele de suprafaţă ale gripei. Fetiţa cu mingea clipeşte acum rar, somnoros; din când în când, o văd rămânând fixată cu privirea asupra colegului de alături. Fără nici o curiozitate în căutătură. Doarme sau visează cu ochii deschişi. Îşi cântă şi se leagănă singură. Lumea în care trăieşte e prea departe de ea.

Nuditate

Subit, mă simt ruşinat a scrie cu public, urmărit cu hămeseală fals exigentă, cu criticism sau cu admiraţie din tribună. Ghicind publicul, trimiţându-i ocheade, simţindu-i, alteori, lipsa grăitoare. Iată nevoia de a mă întoarce la caietul meu (pare făţarnic exprimată acum, ar fi bine, totuşi, să nu o nesocotesc). El „m-a făcut ce sunt", sper că tot el mă va primi înapoi. 

Doar să mă obişnuiesc la loc să țin pixul între degetele cele stângace şi tocite de scrisul deformat. Cu timpul, m-am mai învăţat să deosebesc lauda de cântecul sirenelor. La primele acorduri, mă las, ca sub vrajă, încântat de amândouă; mai apoi, însă, cântecul sirenelor termină prin a mă jigni. În „sfera" autosuficientă sunt puţini cei care strigă fără ură sau dorinţă de a demola că Împăratul e gol. Bine, un strigăt, prin natura lui, e cam greu să probeze bună creştere. Aş fi vrut să devin, la rându-mi, măcar un Împărat gol, destăinuit ochilor celorlaţi de un om cu bun simţ. Să mă facă să roşesc cu câtă dreptate ar fi avut şi nu să roşesc de furie.

Patima ce-mi tot lubrifiază scrisul m-a ruşinat, într-o oarece seară. De curând. Şi m-am simţit dezvelit, cu părţile ruşinoase expuse hămesiţilor pomeniţi mai sus. Cel mai mult m-a speriat că părţile ruşinoase nu vădeau nici o ruşine, la fereala amurgului. Zâmbeam, erotizat, ca un prepuţ. Şi atunci, am hotărât să le împachetez, părţile, rușinoasele, înapoi în hârtie. Sau poate că am gândit că e timpul să preschimb în trăire autentică ceea ce mă pricepusem destul de bine să mâzgălesc în aceste e-foi inexistente. Ori, să fi fost faptul că văd - după nişte ani, o vezi cu limpezime năucitoare - cum scriem şi nothing happens? Nu e vorba de a prăbuşi guverne, de a vrăji mase, de a provoca furtuni devastatoare. Pur şi simplu, nu se întâmplă nimic. Atât nimic mare, cât şi nimic mic.

Revenind la caiet, pierzi, pe de-o parte, contactul măgulitor, dulceag, narcotic, cu „b-sfera" (foarte voluntară în a-ţi impune stiluri şi a te încremeni în ele, altfel nu te mai citeşte); din contră: dobândeşti iubire. Pură iubire, aşteptată, amânată până în prag de renunţare laşă, finalmente şi trăită, şi iarăşi aşteptată. Prima iubire matură din viaţa ta. Şi descoperi cum matur nu e neapărat un adjectiv încărcat de un car inutil de ani. Matur poate însemna sfat nocturn plăcut epuizant, dialog; înseamnă a construi, natural, a te plimba prin odaie complet nud, dintr-o dată ferice şi conştient de propriul trup (cât timp Celălalt zăbovește, învelit sumar, în pat), scuturându-te cu un fior de trupul-mască al scrisului surogat. Aproape peste noapte - după o noapte ce dura de zeci de ani -, ţi se arată cum o mie şi una de postări pot fi atât de uşor şi netraumatic înlocuite cu o răbdătoare drumeţie tandră, cu palma, cu vârful novice al degetelor, pe spinarea tensionată de speranţe a Celuilalt.

Totodată, în ciuda pudorii ăsteia de domnişoară victoriană, ce m-a năpădit ca din senin, e ceva în rotunjimea cifrei 300 (cercetaţi mai bine blogul) care îmi dă un oareşicare nou curaj a rătăci mai departe, rostogolind "sfera" ca un sisif de dimensiuni cobaiceşti ce sunt eu, docil lui însuşi şi mişcării sale fără sens pentru un privitor amuzat.

În ultima vreme

Am pierdut cîteva lucruri dragi. Am pierdut timpul pe care-l aveam pentru mine. Am ascultat aceeaşi muzică dintotdeauna. Am citit cărţi diferite de ceea ce citesc de obicei (şi asta s-a văzut în recenziile neutru-dezamăgite). Au trecut pe lîngă mine ca oamenii de pe stradă, la care nu mă uit cercetător. Altfel, se întîmplă lucruri interesante, lumea se duce încolo şi încoace, afişele şi pliantele din cutia poştală se înmulţesc (exteriorul ţi se bagă pe gît, în suflet cu de-a sila, iar tu nu mai ai cu ce te apăra), e o criză care îi face pe toţi conştiincioşii ingrijoraţi şi iritaţi şi îmbogăţeşte fondul de glume nesărate. M-am bucurat de o carte primită pe neaşteptate. M-am bucurat de cîteva zile pierdute, în care n-am făcut nimic, au fost cele mai frumoase din ultimul timp. Am zîmbit la complimente false şi perieri inutile. Trăiesc în continuare într-un cartier sinistru. Ajung în mijlocul unei certe în fiecare zi, niciodată nu apuc să aplic „regulile de aur ale rezolvării conflictului” (în care nici nu cred).

Mai nou, am un vas mare, gol, în care pun obiecte (şi de aceea nu mai scriu, fiindcă mă preocup să îl umplu)

Temă de casă

Ia puneţi mâna şi mai citiţi şi altceva decât bloguri. Cu mari dificultăţi m-am decis asupra unui fragment din excepţionalul eseu despre chip, culoare, fotografie, portret, expresivitate şi mai vedeţi acolo, semnat de Sorin Lavric în Idei în Dialog - Anul IV, Nr. 10 (49), OCTOMBRIE 2008: Coribantul şi menadele. De citit, musai! Treceţi la treabă, este o încântare! Lipsa diacriticelor nu-mi aparţine...Coribantul si menadele | Idei in Dialog

Si acum ajungem la punctul-cheie al calatoriei noastre: drama majoritatii oamenilor este ca intreaga viata si-o petrec sub pragul de declansare a reactiilor lirice. Si nu e vorba doar de scaderea bioritmului, de o incetinire a vitezei de reactie psihica, dar mai ales de renuntarea la hrana care i-a tinut treji in noptile adolescentei apuse: fantasmele si idealurile. Preschimbati in nacele desertate de un continut propriu, acesti oameni simt cum facultatile ce ar fi trebuit sa le dea stralucirea – volitia, imaginatia si creatia – li se atrofiaza. Vibratia interioara li se sleieste si, in locul fiorului empatic de imbratisare a lumii, le apare o platosa cornoasa de rezistenta insensibila la remuscari. Caci remuscarea e semnalul de alarma pe care spiritul aflat in cadere incepe sa-l emita. Cind coribantul launtric moare, menadele bocesc, si bocetul lor e resimtit de constiinta sub forma autoreprosurilor si caintelor. Acum insa procesele de constiinta inceteaza sa mai tulbure victima, caci menadelor li s-a pus calus. Si asa cum, intr-un organism, partile care isi pierd functia sint inlocuite cu un tesut fibros, inert si nereactiv, care nu face decit sa ocupe locul lasat vacant de atrofia intervenita, tot asa incinta racita a hipotimicilor se umple cu un tampon menit a le amortiza caderea. Cu alte cuvinte, cu un sistem bine pus la punct de justificari linistitoare. Mai precis: exista un adenom psihic care obtureaza canalul de secretie a sucurilor mentale, iar acel adenom se numeste autojustificare.

Despre pisici şi mai multă minte

Acum, după ce că l-am indexat critic pe numitul B. Obama (fireşte, din rasism şi intoleranţă - specifice individului provincial), aş putea scrie ca tot omul (blomul?) despre pisici, ca să adun rating - dacă m-ar obseda asta. Aşa încât: am pisică nouă! Nu o cheamă Denisa (ci Tigruţ, dar el nu ştie încă), nu a citit mai nimic la viaţa ei, am cules-o de pe stradă ca pe o maidaneză, mieuna strategic-prefăcut, a părăsire, deşi, la cât e de blândă şi răsfăţată (la cel mic moment de neatenţie, se urcă pe masă), sigur aparţinea cuiva. Am pisică şi beau zilnic ceai negru, scump! Acum mă vor primi, oare, ca membru cu drepturi (şi stângi) depline în blogosferă? Tre' să mă dau bine şi pe lângă "tero" pentru asta? Domnul mă blogosferească de aşa ceva!

Obama, I am but a fool/Darling, I love you...

Zici că am fi într-un film american, în care, dintr-o până mai ieri neverosimilă corectitudine politică, rolul preşedintelui pus să salveze lumea de invazia extraterestră este jucat de un actor de culoare (ciudat sună „de culoare”, ce, albul nu e culoare?) - felul scenariştilor liberali de a face politică. Până în ultimul minut am crezut (nu neapărat am sperat, dar se prea poate şi asta) că glasul rasismului tradiţional va rezona cu vechea lui sonoritate în cerebelul votanţilor şi electorilor americani. Argumentul forte al prezenţei la vot şi al opţiunilor a fost, însă, sensibilitatea la criză. În perioadele astea delicate, poporul votează îndeosebi cu terminaţiile nervoase, cu nervii simpatici. Nu că în rest votul ar fi bazat pe nu ştiu ce raţionamente profunde. Massa electoratului are toate caracteristicile mulţimii clasice, conform manualelor de psihologie, deşi votează în cabine separate cu pereţi din PAL şi la fereală de privirile indiscrete. Spiritul gregar este impasibil la obstacole, cum ar fi distanţele, zidurile sau inteligenţa indivizilor care alcătuiesc mulţimea, carevasăzică, le transcende de nu te vezi.

Obama a câştigat. Noi, cei îmbătrâniţi şi încremeniţi în anacronisme mărunte (de genul: ierarhie, rasă, clasă, reticenţă la showmanie gratuită, la fanatism de masă, la prezidenţialism populist) ne găsim încă într-o mică stare de şoc. Se pare, aşadar, că suntem foarte nepotriviţi cu epoca în care trăim. Americanii nu fac excepţie de la votul cugetat cu spinarea. Acesta cunoaşte întindere globală. Când ne ustură pielea, sub ameninţarea penuriei, tindem să alegem lideri charismatici. Nu neapărat probat competenţi. Ci actori amatori de serie B, îmbârligători cu potenţial de magicieni. Vrem minuni. Dacă se poate, făcute repede, iar noi, între timp, să fim lăsaţi să închidem ochii, să ne spălăm pe mâini pilatponteşte, din a doua zi de după vot. La o adică, nu ne prea place să fim făcuţi, mai târziu, responsabili pentru greşelile unui candidat în care am crezut fără cine ştie ce discernământ în vremea campaniei.

Schimbarea purtată acum pe scut de democraţi nu va fi una radicală, degeaba se amăgeşte fan-clubul. Nu cred că se va renunţa la responsabilitatea individuală în favoarea uneia colective. De asemenea, or fi ales americanii cu simţurile alerte, distorsionate, dar nu cred că aceasta i-a transformat peste noapte în adepţi umili ai redistribuirii echitabile a avuţiei – de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi. Plăcuţa cu private property, no trespassing nu va dispărea de pe gazonul impecabil din faţa caselor. În plan extern, din nou, prea puţine modificări realiste de efectuat. America nu se poate închide, autist, în sine, confruntată cu problemele globale. Nu o poate face împăcată, atâta timp cât UE bălteşte în legislaţia ei stufoasă, imobilizată în proiect de influenta clică socialist-populistă, iar puterile emergente, ca Rusia şi China, au încă prea evidente zvâcniri imperialiste, revizioniste, pretenţii umplute doar cu expansionism pur, nu cu valori exportabile. Unica "schimbare" posibilă (şi de dorit) în SUA este aceea a…reîntoarcerii la principiile şi libertăţile solide pe care Statele au fost clădite şi din al căror pragmatism umanist a izvorât şi The Dream.

Ziarele „serioase” din US se pot felicita, l-au susţinut din toţi rărunchii pe B.O. şi l-au sabotat (obstrucţionându-l şi discreditându-l) cât au putut pe McCain. Nu afirm că din acest motiv a pierdut veteranul republican. Jucătorii care se bazează pe arbitru şi nu pe însuşirile proprii ca să câştige competiţia nu îşi merită laurii. Dar nici democraţii să nu uite că au învins pentru că au avut republicanii nenorocul să poarte, sub legislatura lor, un impopular război antiterorist (mondial!) şi de oferit soluţii urgente (nu mereu inspirate) pentru recesiunea care bătea la uşă. Cum au subliniat unii comentatori, la Obama irită nu atât culoarea pielii, nici personalitatea sa nesuferit de histrionică, ci felul arogant-expansiv-stradal de a se manifesta al fanilor săi şi faptul că el încuviinţează senin acest lucru. Oricât ar părea el de scrobit şi hipereducat, este o dovadă de neseriozitate specific populist-stângistă a-şi fi construit reuşita pe actorie şi oratorie. În acelaşi timp, nu e vina lui că McCain nu se ştie hlizi la public. Dar să-l vedem pe democrat la treabă şi, în primul rând, să nu uităm să ne întrebăm fiecare: de ce dracu scriu eu, român, despre Obama?

Allende, Isabel

Isabel Allende are indiscutabil un mare talent de povestitoare. Magia celor scrise de ea este, totuşi, un strop prea scoasă în faţă, la defilare, prea numită. Ai impresia că-i parodiază pe părinţii realismului magic sud-american, rezultând o parodie a parodiei, pe alocuri scârţâindă, alteori obositoare.

Ne vedem în Sahara

Dintru început, ne regăsim plasaţi în opoziţie cu gesturile şi rezoluţiile în răspăr ale cuplului Moresby – o pereche de newyorkezi, rătăcind prin Maghreb (Ţinutul apusului, în arabă). An emotionally disconnected couple sună perfect în limba engleză, şi poate că tocmai din pricină că mirosim această disfuncţie cădem atât de lesne pradă împovărătoarei ambivalenţe a sentimentelor pe care le încercăm faţă de cei doi soţi.

Căci nu este vorba aici de o lectură obişnuită, ci de o relaţie amoroasă în toată puterea cuvântului, iscată între lector şi roman. Până la urmă, protagoniştii dau semne a ceda atât să le fii în preajmă cât şi să îi îndrăgeşti (costul emoţional ulterior va fi enorm), dar statutul tău de martor-tolerat al turismului lor suicidal nu-l va depăşi cu mult pe cel, ridicol, al celor doi "respectabili" britanici incestuoşi, mamă şi fiu, care-i însoţesc o bucată de vreme pe newyorkezi. Nu e nici un privilegiu în a asista îndeaproape şi-n amănunt, agonizând, sfâşiat de neputinţă, la tribulaţiile lui Kit prin pustiu, timp în care ea se face tot mai atrăgătoare, tot mai dezirabilă. Nu o poţi atinge, nu o poţi salva. Şi necazul e că exact asta şi ajungi să-ţi doreşti. Cădem repede în păcatul demiurgic, auctorial, vrem să intervenim, să schimbâm cursul predictibilei catastrofe. Sperând asta, nu facem decât "să o încasăm" mai abitir la final.

Mi-am dorit să aflu mai întâi cui îi aparţine retălmăcirea titlului: Ceai în Sahara. Traducătorului Alex. Leo Şerban (foarte curgătoare traducerea, denotă un condei fascinat de textul tălmăcit, se vede că nu a fost doar o muncă de mercenar) sau editurii? Găsesc acest titlu mai inspirat ca însuşi originalul (The Sheltering Sky). ALŞ mi-a făcut onoarea să răspundă nedumeririi mele. Reiau aici amabila-i precizare: “re-'traducerea' titlului îmi aparţine: cartea apăruse iniţial - în colecţia 'Romanul sec. xx' a Editurii Univers - cu titlul 'Cerul ocrotitor'; cînd Humanitas a preluat versiunea, am avut ideea de a-i da titlul primei 'cărţi' (prima parte a romanului, n.m C.S.) - cu atît mai mult cu cît există o piesă lui Sting, destul de cunoscută, cu acest titlu (evident, inspirată de romanul lui Bowles...).

Şi tot "mai întâi" vreau să precizez că, totuşi, "inclasabilul" Paul Bowles este cel mai camusian autor întâlnit de mine după lectura-şcoală a operei lui Albert Camus. Or, "camusian" este un superlativ în umilul meu buchet de valori. O fi efectul stupefiant al nordului arab al Africii, atracţia hipnotică faţă de impermeabilitatea spiritului maghrebian pentru ochii neexersaţi ai occidentalului (Bowles locuind o însemnată bucată din viaţă în Maroc – 40 de ani, din 1945)?... Or fi existenţialismul şi senzorialismul literar, de largă răspândire pe atunci (1949)? În orice caz, din legenda ceaiului cu gust de nisip, băut ritualic în mijlocul pustiului, a ieşit o carte-durere de toată splendoarea.

Mi-am promis că o să schiţez doar câteva păreri despre Ceai în Sahara. Mă voi ţine, parţial, de cuvânt. Pe de-o parte, pentru că încă păstrez în mine rămăşiţe din disperarea surdă ce m-a lăsat înlemnit din seara în care am încheiat lectura! Pe de altă parte, pentru că este extrem de dificil să îţi impui să nu afirmi prostii despre un roman scris în tuşe înşelătoare, pictural, impresionist. Tablourile, trăirile, însă, nu se conturează în felul (presupun) dorit de autor decât dacă te abandonezi cu totul lor, dacă te avânţi neînveşmântat în ele. Cum ar veni: să te arunci, fără burnuz, în miezul dogorii din deşert. Lectura, în genere, nu se desfăşoară mereu fără sacrificii. Iar atunci când ea îmbie/împinge la "relecturarea" propriei vieţi, când te ia şi mi te coboară-n propriile neîmpliniri, e iarăşi semn că ai dat de o Carte.

Nu este genul de operă de admirat de la distanţă. Ci una cu care rişti de bună voie să te îneci sau să te pierzi; de citit sub atentă supraveghere (firile mai nevricoase), cu cineva care să te ţină, îndeosebi în partea a doua a cărţii, de mână. Şi, la final, în braţe! În cazul apariţiei efectelor neplăcute, nu mai aveţi cui să vă adresaţi, nici autorului, nici personajelor, vă previn. Personajele devin extrem de reci, la cea mai mică încercare a noastră de a le atrage într-o relaţie. Riscul declanşării unei iubiri neîmpărtăşite este uriaş. Sfat: aranjaţi în aşa mod încât să nu o isprăviţi noaptea, într-un hotel (nici gând!), sau singuri în casa pustie. Alt sfat: dacă între actuala dumneavoastră relaţie şi ultima, încheiată dureros, nu a trecut suficient timp (pentru autoanaliză) - nu vă apucaţi de citit! Nu încă. Are harul de a ne scormoni geloziile fumegânde, unele fără motiv clar deteminat, altele, stârnite de voluptatea ce irumpe, neaşteptat şi scandalos - pentru frustranta noastră bună cuviinţă -, în trupul şi mintea (până la un punct, încremenite ale) lui Kit (eu am păţit-o, mă confesez). De asemenea, nicăieri mai viu, mai tangibil mitul personajului care trăieşte, prinde viaţă doar atunci când e citit - vezi capacitatea de a fiinţa, de a se desprinde din pagină, a lui Port.

În fine, poate e de vină iubirea mea iraţională pentru deşert, pentru culorile sale, pentru darul său fără egal de a-nisipa lent, însoţit de afectuoase halucinaţii, oamenii, de a le înlesni întâlnirea cu sine şi apoi cu moartea. Iubesc şi eu deşertul cum iubea regretatul Paler Spania: total, dar cumva precaut, de la distanţă, profitând din plin de bogăţia fantasmelor ce se iscă taman şi numai atunci când obiectul iubirii noastre e absent.

Închei cu nişte consideraţii care m-au mişcat, postate de un inspirat comentator pe site-ul www.goodreads.com şi care probează, odată în plus, capacitatea de a rătăci minţile a acestei cărţi: More recently, I have realized that not the book qua narrative, but its singular intimacy with my person coloured the profoundness of my love-affair with this novel. As a result, my review must be peculiarly subjective for someone so accustomed to the pretence of objectivity.

Manechinele - Bruno Schulz

Manechinele lui Schulz mi-au zburătăcit minţile un număr de zile, la vremea lor. Am vrut să abandonez lectura, de câteva ori, suprasaturat de metaforele sale înlănţuite, care păreau să scape de sub control şi să mă ia în arest pentru totdeauna (ce mai satisfacţii apoi, pentru că am fost viteaz şi nu am renunţat!). Afectele personajelor se revarsă atât în abundenţa delirantă a vegetaţiei cât şi-n graba descompunerii din jur. Totul e deopotrivă prolific şi pe cale de dispariţie. Copilăria are frecvente rendez-vous-uri cu moartea. Acestea două parodiindu-se reciproc, imitându-se, pastişându-se, împrumutându-şi una alteia trăsăturile.

Souffrir est mal vu...

De ani de zile, am tot amânat reproducerea unor dragi fragmente decupate cu grijă din L'EXPRESS, 26/01/2004. Un subiect intens dezbătut pe blogul Klarei - Oameni impovarati - m-a determinat să scotocesc şi eu în caiete. Era acolo vorba (mai cu seamă în comentarii) de suferinzii, împovăraţii care ne agresează, care îşi afişează "indecent" crucea pe care o poartă. Iată-le mai jos, fragmentele, la fel de proaspete ca acum 4 ani.

Aujourd'hui, souffrir est très mal vu. C'est indecent même, comme si cela laissait soupçonner un manque d'adaptation à l'idéal partout proclamé d'un bonheur éclatant. Celui qui n'est pas beau, jeune, en bonne santé, fort et heureux n'existe pas. On ferme les yeux sur son passage: il vaut mieux ne rien savoir.

Sous prétexte qu'il faut être fort et heureux pour exister, l'individu en vient à ignorer ses propres souffrances: il affiche un bonheur de façade qui correspond au schéma véhiculé par les médias et la publicité. Cela est extrêmement dangereux. Tout d'abord parce que la souffrance finit toujours par revenir, et parfois de manière meurtrière - surtout lorsqu'elle a été longtemps refoulée - mais parce que la rejeter consiste à refuser de vivre sa propre vie.

Il faudrait savoir prendre le temps de souffrir.

Chantal THOMAS, L'EXPRESS

Pro legumene

Laşitatea lui caută să erupă întotdeauna într-un salut nazist. Atunci când se simte mai slab, mai umilit, mai neajutorat, mâna lui dreaptă, martora tăcută a neputinţei lui, ţâşneşte înainte, într-o postură care îşi doreşte pentru sine un conţinut superior, de semeţie şi demnitate. Nazistul în izmene.

Plouă porceşte, curge ca mucii, de nu s-ar mai opri (trece apa peste pod şi atunci - nu-i aşa, mamă? - nu mai trebuie să mergem la şcoală), tocmai aseară ziceam că s-a încălzit vremea, ţara arată oribil toamna, e de nefrecventat, toate se scurg şi curg, te trezeşti năclăit de apă murdară, de noroi, după primii trei paşi făcuţi în spate, că ţi-a tăiat mâţa neagră calea, stropit din cap până-n picioare, nu-i ăsta timp de făcut vizite.

A. Huxley - Geniul şi zeiţa. Tristă, cinică, tipic huxleyană, povestea geniului senzual şi debil şi a zeiţei sale adorate; ce zeiţă bolnavă de viaţă, „handicapată de temperamentul său” olimpian!

La moartea iubitului Părinte Ioan-Paul al II-lea, CNN afişa acest sobru şi plin de consideraţie titlu de breaking news: "Example of how to die". Exemplu de cum se face presă.